Capitolul 10 — Progresul Reformei în Germania
Dispariţia misterioasă a lui Luther a provocat consternare în toată Germania. Pretutindeni se puneau întrebări despre el. Circulau cele mai fantasmagorice zvonuri şi mulţi credeau că fusese ucis. A fost o mare jale nu numai printre prietenii declaraţi, ci şi în rândul miilor de oameni care nu trecuseră pe faţă de partea Reformei. Mulţi s-au legat printr-un jurământ solemn să-i răzbune moartea. Liderii papali au privit cu groază la înverşunarea cu care se manifestau acum sentimentele anticatolice ale oamenilor. Deşi la început s-au bucurat de presupusa moarte a lui Luther, curând după aceea îşi doreau să se ascundă de mânia poporului. Nici când era printre ei şi comitea cele mai îndrăzneţe fapte, duşmanii lui nu fuseseră atât de tulburaţi cum erau acum, după dispariţia lui. Cei care, în furia lor, căutaseră să-l distrugă pe curajosul reformator erau plini de teamă acum, când devenise un prizonier neajutorat. „Singura soluţie care ne mai rămâne pentru a ne salva”, spunea unul dintre ei, „este să aprindem torţele şi să-l căutăm pe Luther în toată lumea, pentru a-l reda naţiunii care-l cere” (D’Aubigné, vol. 9, cap. 1). Edictul împăratului părea fără autoritate. Legaţii papali s-au umplut de indignare când au văzut că se acorda mult mai puţină atenţie edictului decât sorţii lui Luther. Veştile că Luther se găsea în siguranţă, deşi prizonier, au calmat temerile poporului şi au stârnit şi mai mult entuziasmul în favoarea lui. Scrierile lui erau citite cu o sete şi mai mare decât înainte. Tot mai mulţi oameni se alăturau cauzei eroului care apărase Cuvântul lui Dumnezeu înfruntând forţe mult superioare.
-151-
Reforma câştiga continuu putere. Sămânţa pe care o semănase Luther răsărea pretutindeni. Absenţa lui avea un efect pe care prezenţa lui nu l-ar fi avut. Acum, când marele lor conducător fusese îndepărtat, ceilalţi lucrători simţeau o responsabilitate nouă. Cu o credinţă nouă şi un zel reînnoit, ei se străduiau să facă tot ce le stătea în putere pentru ca lucrarea începută atât de nobil să nu fie împiedicată. Însă Satana nu stătea degeaba. El încerca acum ceea ce a încercat cu fiecare mişcare reformatoare: să-i înşele şi să-i distrugă pe oameni, oferindu-le o contrafacere în locul adevăratei lucrări. Aşa cum în primul secol în biserica creştină au existat hristoşi falşi, tot aşa s-au ridicat profeţi falşi şi în secolul al XVI-lea. Câţiva bărbaţi, profund afectaţi de frământarea din lumea religioasă, şi-au închipuit că au primit revelaţii speciale din ceruri, pretinzând că au fost trimişi de Dumnezeu să ducă la bun sfârşit Reforma care, declarau ei, fusese doar slab începută de Luther. În realitate, ei nu făceau altceva decât să distrugă lucrarea pe care el o făcuse. Ei lepădau marele principiu care constituia însăşi temelia Reformei, şi anume că regula atotsuficientă a credinţei şi a practicii este Cuvântul lui Dumnezeu. În locul acestei călăuze infailibile, au pus standardul schimbător şi nesigur al propriilor sentimente şi impresii. Prin acest act de înlăturare a marelui detector al erorii şi minciunii, lui Satana i s-a deschis calea prin care să controleze minţile oamenilor după bunul său plac. Unul dintre aceşti profeţi pretindea că ar fi fost instruit de îngerul Gabriel. Un student care i s-a alăturat şi-a părăsit studiile, afirmând că fusese înzestrat de Dumnezeu Însuşi cu înţelepciunea de a le explica altora Cuvântul Său. Alţii, care erau în mod natural înclinaţi spre fanatism, s-au unit cu ei. Acţiunile acestor entuziaşti au creat o mare tulburare. Predicarea lui Luther îi trezise pe oamenii de pretutindeni să simtă nevoia unei reforme în viaţa lor, iar acum unele persoane cu adevărat sincere erau induse în eroare de declaraţiile noilor profeţi.
Liderii mişcării s-au dus la Wittenberg pentru a-şi susţine pretenţiile înaintea lui Melanchthon şi a colaboratorilor săi. Ei spuneau: „Suntem trimişi de Dumnezeu să-i învăţăm pe oameni. Am avut conversaţii intime cu Domnul, ştim ce se va întâmpla; într-un cuvânt, suntem apostoli şi profeţi şi facem apel la dr. Luther” (Idem, vol. 9, cap. 7).
-152-
Reformatorii erau nedumeriţi şi surprinşi. Aceasta era o situaţie pe care nu o mai întâlniseră niciodată şi nu ştiau cum să procedeze. Melanchthon spunea: „În aceşti bărbaţi sunt întadevăr spirite extraordinare. Dar ce fel de spirite? (…) Pe de o parte, să ne ferim ca nu cumva să stingem Duhul lui Dumnezeu şi, pe de alta, să avem grijă să nu fim induşi în eroare de spiritul lui Satana” (Idem, vol. 9, cap. 7).
Rodul noii învăţături s-a văzut curând. Oamenii au neglijat Biblia sau chiar au renunţat cu totul la ea. În şcoli domnea dezordinea. Studenţii, dispreţuind orice restricţie, îşi părăseau studiile şi se retrăgeau din universitate. Bărbaţii care se consideraseră competenţi să reînsufleţească şi să conducă Reforma nu au reuşit altceva decât s-o aducă pe marginea prăpastiei. Reprezentanţii Romei şi-au recâştigat încrederea şi au exclamat triumfător: „Un ultim efort, şi totul va fi al nostru” (Idem, vol. 9, cap. 7).
Când a auzit, din Wartburg, ce se întâmplase, Luther a spus cu adâncă îngrijorare: „Totdeauna m-am aşteptat că Satana ne va trimite această plagă” (Idem, vol. 9, cap. 7). Şi-a dat seama de adevăratul caracter al acelor pretinşi profeţi şi a înţeles pericolul care ameninţa cauza adevărului. Opoziţia papei şi a împăratului nu-i provocase o încurcătură şi o mâhnire atât de mari ca acelea pe care le trăia acum. Dintre prietenii declaraţi ai Reformei, se ridicaseră cei mai aprigi duşmani. Chiar adevărurile care îi aduseseră o bucurie şi o mângâiere atât de mari erau folosite acum pentru a provoca discordie şi pentru a crea confuzie în biserică.
În acţiunile sale de reformare, Luther fusese impulsionat de Duhul lui Dumnezeu, ajungând să îşi depăşească limitele. Nu-şi propusese să ia poziţii ca acelea pe care le luase sau să facă schimbări atât de radicale. El fusese doar un instrument în mâna Puterii Infinite. Totuşi adesea tremura pentru rezultatul lucrării lui. Odată a spus: „Dacă aş şti că doctrina mea ar dăuna vreunui om, doar unui singur om, oricât de umil şi de neînsemnat ar fi – lucru imposibil, deoarece ea este însăşi Evanghelia –, mai degrabă aş muri de zece ori decât să nu o retractez” (Idem, vol. 9, cap. 7).
Acum tocmai Wittenbergul, centrul Reformei, cădea rapid sub puterea fanatismului şi a anarhiei. Această stare îngrozitoare de lucruri nu era consecinţa învăţăturilor lui Luther, însă duşmanii săi din întreaga Germanie au pus-o pe seama lui. În amărăciunea sufletului său, se întreba adesea: „Este posibil ca acesta să fie sfârşitul acestei mari lucrări a Reformei?” (Idem, vol. 9, cap. 7). Din nou s-a luptat cu Dumnezeu în rugăciune, iar pacea i-a umplut inima.
-153-
„Lucrarea nu este a mea, ci numai a Ta”, spunea el, „iar Tu nu vei permite să fie distrusă de superstiţie sau de fanatism.” Însă gândul de a rămâne mai departe în afara luptei, într-o astfel de criză, a devenit de nesuportat. S-a hotărât să se întoarcă la Wittenberg.
A pornit fără întârziere în această călătorie periculoasă. Era sub interdicţie imperială. Duşmanii aveau libertatea să-i ia viaţa, pri- etenilor le era interzis să-l ajute sau să-l adăpostească. Guvernul imperiului luase cele mai aspre măsuri împotriva adepţilor lui. Însă el a înţeles că lucrarea Evangheliei era în pericol şi, în Numele Domnului, a ieşit fără teamă să lupte pentru adevăr.
Într-o scrisoare adresată principelui elector, după ce şi-a declarat planul de a părăsi Wartburgul, Luther a spus: „Să fie cunoscut Înălţimii Voastre că eu mă duc la Wittenberg sub o ocrotire mult mai înaltă decât aceea a prinţilor şi a electorilor. Nu mă gândesc să solicit sprijinul Înălţimii Voastre şi, departe de a dori protecţia voastră, aş dori mai degrabă să vă ocrotesc eu. Dacă aş şti că Înălţimea Voastră ar putea sau ar vrea să mă ocrotească, nu m-aş duce deloc la Wittenberg. Nu există nicio sabie care să ajute la avansarea acestei cauze. Numai Dumnezeu trebuie să facă totul, fără ajutorul sau concursul omului. Acela care are cea mai mare credinţă este cel mai capabil s-o ocrotească” (Idem, vol. 9, cap. 7).
În a doua scrisoare, scrisă pe drum către Wittenberg, Luther a adăugat: „Sunt gata să-mi atrag dizgraţia Înălţimii Voastre şi mânia lumii întregi. Nu sunt locuitorii Wittenbergului oile mele? Nu mi i-a încredinţat Dumnezeu mie? Şi n-ar trebui, dacă este necesar, să mă expun şi morţii pentru ei? Pe lângă aceasta, mă tem să nu văd vreo revoltă teribilă în Germania, prin care Dumnezeu să pedepsească naţiunea noastră” (Idem, vol. 9, cap. 7).
Luther şi-a început lucrarea cu mare prudenţă şi umilinţă, dar cu hotărâre şi fermitate. „Prin cuvânt”, spunea el, „trebuie să răsturnăm şi să distrugem ce a fost întemeiat prin violenţă. Nu mă voi folosi de forţă împotriva celor superstiţioşi şi necredincioşi… Nimeni nu trebuie constrâns. Libertatea este însăşi esenţa credinţei” (Idem, vol. 9, cap. 8).
Curând, s-a răspândit vestea în Wittenberg că Luther se întorsese şi că urma să predice. S-au adunat oameni din toate părţile, iar biserica s-a umplut până la refuz. Urcând la amvon, a început să înveţe, să îndemne şi să mustre cu multă înţelepciune şi blândeţe. Amintind de atitudinea unora care recurseseră la măsuri violente pentru a desfiinţa liturghia, a spus: „Liturghia este un lucru rău; Dumnezeu i se opune; ar trebui să fie desfiinţată şi aş dori ca în toată lumea să fie înlocuită prin Cina Evangheliei.
-154-
Dar nimeni să nu fie despărţit de ea prin forţă. Trebuie să lăsăm lucrul acesta în mâinile Domnului. Cuvântul Său trebuie să lucreze, şi nu noi. Veţi întreba: De ce aşa? Pentru că eu nu ţin inimile oamenilor în mâna mea, aşa cum ţine olarul lutul. Noi avem dreptul să vorbim, dar nu avem dreptul să acţionăm. Noi predicăm, restul Îi aparţine lui Dumnezeu. Dacă aş folosi forţa, ce aş câştiga? Prefăcătorie, formalism, imitaţii, porunci omeneşti şi ipocrizie… Însă n-ar fi nici sinceritate a inimii, nici credinţă, nici iubire. Acolo unde lipsesc acestea trei, totul lipseşte şi n-aş da nici doi bani pe un astfel de rezultat… Dumnezeu face mult mai mult numai prin Cuvântul Său decât facem tu şi eu şi toată lumea prin puterea noastră unită. Dumnezeu ia în stăpânire inima şi, când inima este cucerită, totul este câştigat… Voi predica, voi vorbi şi voi scrie, dar nu voi constrânge pe nimeni, deoarece credinţa este un act voluntar. Vedeţi cum am procedat eu. M-am ridicat împotriva papei, a indulgenţelor şi a susţinătorilor papalităţii, dar fără violenţă sau zarvă. Am invocat Cuvântul lui Dumnezeu, am predicat şi am scris – asta e tot ce am făcut. Şi totuşi, în timp ce dormeam [Marcu 4:27] (…) Cuvântul pe care l-am predicat a răsturnat papalitatea, cauzându-i un rău atât de mare cum niciunui prinţ şi niciunui împărat nu le-a cauzat. Şi, cu toate acestea, eu n-am făcut nimic, numai Cuvântul a făcut totul. Dacă aş fi dorit să apelez la forţă, poate că toată Germania ar fi fost scăldată în sânge. Însă care ar fi fost rezultatul? Ruină şi devastare atât pentru trup, cât şi pentru suflet. De aceea am rămas liniştit şi am lăsat numai Cuvântul să străbată toată lumea” (Idem, vol. 9, cap. 8).
Luther a continuat să predice mulţimilor de oameni dornici zi după zi, timp de o săptămână întreagă. Cuvântul lui Dumnezeu a rupt vraja entuziasmului fanatic. Puterea Evangheliei i-a întors la calea adevărului pe oamenii induşi în eroare. Luther nu dorea să se întâlnească cu fanaticii ale căror acţiuni produseseră un rău atât de mare. Îi ştia oameni cu o judecată nesănătoasă şi cu patimi nestăpânite, oameni care, deşi pretindeau că au o lumină specială din ceruri, n-ar fi suportat nici cea mai slabă contrazicere şi nici cele mai amabile mustrări sau sfaturi. Arogându-şi autoritatea supremă, ei le cereau tuturor, fără discuţie, să le recunoască pretenţiile. Însă, pentru că au cerut o întrevedere, Luther a consimţit să se întâlnească cu ei şi le-a demascat pretenţiile cu un atât de mare succes, încât impostorii au plecat imediat din Wittenberg.