Deja se stârnise interesul pentru adevărurile pe care le predica şi oamenii se adunau în număr mare să-i asculte predicile. Mulţi dintre cei care încetaseră de mult să mai frecventeze slujbele religioase se aflau acum printre ascultători. Zwingli şi-a început lucrarea deschizând Evangheliile, citind şi explicându-le ascultătorilor relatarea inspirată a vieţii, a învăţăturilor şi a morţii lui Hristos. Ca şi la Einsiedeln, a prezentat Cuvântul lui Dumnezeu ca fiind singura autoritate infailibilă, iar moartea lui Hristos, drept singura jertfă desăvârşită. „Vreau să vă conduc la Hristos”, spunea el, „la Hristos, adevăratul izvor al mântuirii” (Idem, vol. 8, cap. 6). În jurul predicatorului s-au adunat oameni de toate categoriile, de la oameni de stat şi învăţaţi, la meşteşugari şi ţărani. Toţi îi ascultau cuvintele cu un interes profund. El nu numai că vestea darul unei mântuiri fără plată, ci mustra fără teamă relele şi corupţia timpului. Mulţi se întorceau de la catedrală lăudându-L pe Dumnezeu. „Acest bărbat”, spuneau ei, „este un predicator al adevărului. El va fi Moise al nostru şi ne va scoate din acest întuneric egiptean” (Idem, vol. 8, cap. 6).
Deşi la început lucrarea lui a fost primită cu mare entuziasm, după un timp s-a ridicat opoziţia. Călugării au început să-i împiedice lucrarea şi să-i condamne învăţăturile. Mulţi l-au asaltat cu ironii şi cu batjocuri, alţii au recurs la grosolănii şi la ameninţări. Dar Zwingli suporta toate acestea cu răbdare, spunând: „Dacă dorim să-i câştigăm pe păcătoşi la Iisus Hristos, trebuie să închidem ochii faţă de multe lucruri” (Idem, vol. 8, cap. 6).
Cam în acel timp a apărut un nou factor care a ajutat la înaintarea lucrării de reformă. Un anume Lucian a fost trimis la Zürich cu câteva dintre scrierile lui Luther de către un prieten al credinţei reformate din Basel, care a sugerat că vânzarea acestor cărţi ar putea fi un mijloc eficient pentru răspândirea luminii. „Vezi”, îi scria el lui Zwingli, „dacă acest bărbat are destulă pricepere şi îndemânare.
-145-
Dacă este aşa, atunci lasă-l să ducă din oraş în oraş, din cetate în cetate, din sat în sat şi chiar din casă în casă, printre elveţieni, lucrările lui Luther şi îndeosebi comentariul lui la rugăciunea Domnului, scris pentru laici. Cu cât vor fi mai cunoscute, cu atât se vor găsi mai mulţi cumpărători” (Idem, vol. 8, cap. 6). Astfel a pătruns lumina în această ţară.
Când Dumnezeu Se pregăteşte să rupă lanţurile ignoranţei şi ale superstiţiei, tocmai atunci Satana lucrează cu putere şi mai mare ca să-i învăluie pe oameni în întuneric şi să le lege şi mai strâns cătuşele. În timp ce în diferite ţări se ridicau bărbaţi care le prezentau oamenilor iertarea şi îndreptăţirea prin sângele lui Hristos, Roma şi-a reînceput cu puteri înnoite comerţul prin toată creştinătatea, oferind iertare pe bani.
Fiecare păcat îşi avea preţul lui şi oamenilor li se acorda deplină libertate să comită orice faptă imorală, cât timp tezaurul bisericii era menţinut plin. Astfel înaintau cele două mişcări, una oferind iertarea de păcat pe bani, iar cealaltă – iertarea prin Hristos, Roma aprobând păcatul şi făcând din el sursa ei de venit, iar reformatorii condamnând păcatul şi arătând spre Hristos ca Ispăşitor şi Eliberator.
În Germania, vânzarea indulgenţelor fusese încredinţată călugărilor dominicani şi era condusă de infamul Tetzel. În Elveţia, comercializarea lor a fost dată în grija franciscanilor, sub conducerea lui Samson, un călugăr italian. Samson făcuse deja un bun serviciu bisericii, colectând sume imense în Germania şi Elveţia, care umpluseră tezaurul papal. Acum străbătea Elveţia, atrăgând mulţimi mari, jefuindu-i pe sărmanii ţărani de venitul lor sărăcăcios şi storcând daruri bogate de la cei înstăriţi. Însă influenţa Reformei se făcuse deja simţită prin faptul că diminuase veniturile provenite din acest comerţ, chiar dacă nu reuşise să-l oprească. Zwingli era încă la Einsiedeln când Samson, la scurt timp după intrarea în Elveţia, a sosit cu marfa lui într-un oraş vecin. Fiind informat de misiunea lui, reformatorul a plecat imediat să i se opună. Cei doi nu s-au întâlnit, dar atât de mare a fost succesul lui Zwingli în demascarea pretenţiilor călugărului, încât acesta a fost obligat să plece în alte locuri.
La Zürich, Zwingli predicase cu zel împotriva traficanţilor de ier- tare şi, când s-a apropiat de oraş, Samson a fost întâmpinat de un sol din partea consiliului cu o notificare prin care i se punea în vedere să plece mai departe. În cele din urmă, printr-o stratagemă, a reuşit să intre, dar a fost alungat fără să fi putut vinde măcar vreo indulgenţă şi, imediat după aceea, a părăsit Elveţia.
-146-
Reforma a primit un impuls puternic în urma apariţiei ciumei numite „moartea neagră”, care s-a abătut asupra Elveţiei în anul 1519. Când au fost puşi în felul acesta faţă în faţă cu moartea, mulţi oameni au ajuns să înţeleagă cât de zadarnice şi lipsite de valoare erau indulgenţele pe care abia le cumpăraseră şi tânjeau după o temelie mai sigură pentru credinţa lor. La Zürich, Zwingli a fost şi el lovit de ciumă şi a ajuns atât de slăbit, încât orice speranţă de însănătoşire era pierdută, răspândindu-se ştirea că a murit. În acel ceas de încercare, speranţa şi curajul lui au rămas neclintite. El privea prin credinţă la crucea de pe Calvar, încrezându-se în ispăşirea atotsuficientă pentru păcat. Când s-a întors de la porţile morţii, a predicat Evanghelia cu o ardoare mai mare ca oricând. Cuvintele lui aveau o putere neobişnuită. Oamenii l-au primit cu bucurie pe pastorul lor iubit, reîntors la ei de pe pragul mormântului. Ei înşişi îngrijiseră de bolnavi şi muribunzi şi apreciau valoarea Evangheliei ca niciodată mai înainte.
Zwingli ajunsese la o înţelegere mai clară a adevărurilor ei şi experimentase mai profund în viaţa sa puterea ei înnoitoare. Căderea omului în păcat şi Planul Mântuirii erau subiectele asupra cărora insista. „În Adam”, spunea el, „toţi suntem morţi, scufundaţi în corupţie şi condamnare” (Wylie, vol. 8, cap. 9). „Hristos… a dobândit pentru noi o răscumpărare veşnică… Suferinţa Lui este… o jertfă veşnică şi are putere să vindece pentru veşnicie. Ea satisface dreptatea divină pentru veşnicie, în contul tuturor celor care se bizuie pe ea cu o credinţă hotărâtă şi nezguduită.” Totuşi el învăţa clar că harul lui Hristos nu le dă oamenilor libertatea de a continua să păcătuiască. „Oriunde este credinţă în Dumnezeu, acolo este Dumnezeu şi oriunde locuieşte Dumnezeu este şi acel zel care-i îndeamnă şi-i constrânge pe oameni să facă fapte bune” (D’Aubigné, vol. 8, cap. 9).
Atât de mare era interesul pentru predicile lui Zwingli, încât ca- tedrala era plină până la refuz de mulţimile care veneau să-l asculte. El le descoperea ascultătorilor lui adevărul puţin câte puţin, în măsura în care ei puteau să-l înţeleagă. Era atent să nu le prezinte de la început puncte care i-ar fi putut deranja şi care ar fi creat prejudecăţi. Scopul lui era să le câştige inimile de partea învăţăturilor lui Hristos, să-i înmoaie prin iubirea Sa şi să păstreze înaintea lor exemplul Său, iar credinţele şi practicile lor superstiţioase aveau să fie în mod inevitabil părăsite pe măsură ce acceptau principiile Evangheliei.
-147-
Reforma înainta în Zürich pas cu pas. Alarmaţi, duşmanii lui au început să se împotrivească în mod activ. Cu un an înainte, călugărul din Wittenberg le spunea un „nu” categoric papei şi împăratului la Worms, iar acum totul părea să indice o opoziţie asemănătoare faţă de pretenţiile papei la Zürich. Atacuri repetate au fost îndreptate împotriva lui Zwingli. În cantoanele catolice, din când în când, ucenicii Evangheliei erau trimişi la rug, dar nu era destul; trebuia adus la tăcere însuşi predicatorul ereziei. Ca urmare, episcopul de Konstanz a trimis trei delegaţi la consiliul din Zürich, care l-au acuzat pe Zwingli că-i învaţă pe oameni să încalce legile bisericii, periclitând astfel pacea şi ordinea societăţii. Episcopul susţinea că, dacă autoritatea bisericii ar fi înlăturată, ar rezulta o anarhie universală. Zwingli a răspuns că, timp de patru ani, predicase Evanghelia în Zürich, „care a fost mai liniştit şi mai paşnic decât toate celelalte oraşe din Confederaţie”. „Atunci”, spunea el, „nu este creştinismul cea mai bună garanţie a siguranţei generale?” (Wylie, vol. 8, cap. 11).
Delegaţii i-au îndemnat pe membrii consiliului să rămână în continuare în biserică, în afara căreia, declarau ei, nu există mântuire. Zwingli a răspuns: „Nu vă lăsaţi impresionaţi de această acuzaţie. Temelia bisericii este aceeaşi Stâncă, acelaşi Hristos care i-a dat lui Petru numele pentru că L-a mărturisit cu credincioşie. În orice naţiune, oricine crede din toată inima în Domnul Iisus este primit de Dumnezeu. Iată, într-adevăr, biserica în afara căreia nimeni nu poate fi mântuit” (D’Aubigné, London ed., vol. 8, cap. 11). În urma acestor dezbateri, unul dintre delegaţii episcopului a acceptat credinţa reformată.
Consiliul a refuzat să deschidă o acţiune împotriva lui Zwingli, iar Roma s-a pregătit pentru un nou atac. Când a aflat despre uneltirile duşmanilor lui, reformatorul a exclamat: „Lăsaţi-i să atace. Mă tem de ei cum se teme o stâncă tare de valurile care vuiesc la picioarele ei” (Wylie, vol. 8, cap. 11). Eforturile clericilor n-au făcut decât să promoveze cauza pe care căutau să o distrugă. Adevărul continua să se răspândească. În Germania, cei care aderaseră la principiile lui, descurajaţi de dispariţia lui Luther, au căpătat iarăşi curaj când au văzut progresul Evangheliei în Elveţia.
Pe măsură ce Reforma se consolida la Zürich, roadele ei se vedeau tot mai mult în faptul că dispăruseră viciile şi se instauraseră ordinea şi armonia. „Pacea îşi are sălaşul în oraşul nostru”, scria Zwingli. „Nu există nici ceartă, nici ipocrizie, nici invidie, nici luptă. De unde poate să vină această unire, dacă nu de la Domnul şi de la doctrina noastră, care ne umple cu roadele păcii şi ale evlaviei?” (Idem, vol. 8, cap. 15).
-148-
Victoriile Reformei i-au provocat pe opozanţii ei la eforturi şi mai hotărâte pentru a o distruge. Văzând cât de puţin reuşiseră să suprime prin persecuţie lucrarea lui Luther în Germania, s-au hotărât să înfrunte Reforma cu propriile ei arme. Ei voiau să aibă o dezbatere publică cu Zwingli şi, alegând atât locul luptei, cât şi arbitrii care urmau să hotărască între părţile în discuţie, aveau să-şi adjudece victoria. Iar, dacă Zwingli ar fi ajuns măcar o dată în mâinile lor, s-ar fi îngrijit să nu le scape. Liderul fiind astfel adus la tăcere, mişcarea putea fi repede zdrobită. Acest plan a fost totuşi tăinuit cu grijă.
S-a hotărât ca dezbaterea să se ţină la Baden, dar Zwingli n-a fost prezent. Consiliul din Zürich, suspectând intenţiile reprezentanţilor papei şi fiind avertizat de rugurile aprinse în cantoanele catolice pentru adepţii Evangheliei, i-a interzis pastorului să se expună acestui pericol. La Zürich, Zwingli era dispus să-i întâlnească pe toţi partizanii pe care Roma i-ar fi putut trimite, dar să meargă la Baden, unde sângele martirilor adevărului tocmai fusese vărsat, însemna să meargă la moarte sigură. Oecolampadius şi Haller au fost aleşi să-l reprezinte pe reformator, în timp ce faimosul dr. Eck, susţinut de o mulţime de doctori şi prelaţi învăţaţi, era apărătorul Romei.
Deşi Zwingli n-a fost prezent la conferinţă, influenţa lui a fost simţită. Toţi secretarii au fost aleşi de trimişii papali, iar celorlalţi le-a fost interzis să ia note, sub pedeapsa cu moartea. Cu toate acestea, Zwingli primea zilnic un raport fidel despre cele discutate la Baden. Un student care asista la dispută scria în fiecare seară un raport al argumentelor prezentate în acea zi. Alţi doi studenţi luau aceste rapoarte, împreună cu scrisorile zilnice ale lui Oecolampadius, şi i le duceau lui Zwingli la Zürich. Reformatorul răspundea, dând sfaturi şi sugestii. Scria scrisorile noaptea, iar studenţii se întorceau cu ele la Baden dimineaţa. Pentru a scăpa de vigilenţa gărzii de la porţile oraşului, aceşti soli duceau pe cap coşuri cu păsări şi astfel li se permitea să treacă fără nicio piedică.
În felul acesta, Zwingli lupta în continuare cu adversarii lui vicleni. „Prin meditaţiile lui”, spunea Myconius, „prin nopţile nedormite şi prin sfatul pe care-l transmitea la Baden, a lucrat mai mult decât ar fi făcut-o discutând personal cu duşmanii lui” (D’Aubigné, vol. 11, cap. 13).
-149-
Îmbătaţi de anticiparea triumfului, reprezentanţii catolici veniseră la Baden îmbrăcaţi în cele mai bogate robe, sclipind de bijuterii. Se ospătau copios, mesele le erau pline cu cele mai scumpe delicatese şi cu cele mai alese vinuri, iar povara îndatoririlor clericale le era uşurată de veselie şi chefuri. În contrast izbitor cu ei, au apărut reformatorii, care erau priviţi de oameni puţin mai bine decât o mână de cerşetori şi a căror hrană simplă îi reţinea doar puţin timp la masă. Gazda lui Oecolampadius, prinzând ocazia să-l urmărească în camera lui, îl găsea întotdeauna studiind sau rugându-se şi, foarte mirat, povestea că ereticul era cel puţin „foarte evlavios”.
La conferinţă, „Eck s-a urcat cu îngâmfare la un amvon împodo- bit splendid, în timp ce umilul Oecolampadius, îmbrăcat modest, a fost obligat să-şi ocupe locul în faţa adversarului, pe un scaun cio- plit într-un mod rudimentar” (Idem, vol. 11, cap. 13). Vocea de stentor şi siguranţa fără margini nu l-au părăsit niciodată pe Eck. Zelul lui era stimulat atât de speranţa aurului, cât şi de cea a renumelui, căci apărătorul credinţei avea să fie răsplătit cu o sumă generoasă. Când cele mai bune argumente ale lui au eşuat, a recurs la insulte şi chiar la blesteme.
Oecolampadius, modest şi lipsit de încredere în forţele proprii, evitase lupta şi acum a început-o făcând declaraţia solemnă: „Nu recunosc niciun alt standard de judecată decât Cuvântul lui Dumnezeu” (Idem, vol. 11, cap. 13). Deşi amabil şi curtenitor în compor- tament, s-a dovedit capabil şi neclintit. În timp ce reprezentanţii Romei, potrivit obiceiului lor, apelau la autoritatea datinilor bisericii, reformatorul a aderat cu fermitate la Sfintele Scripturi. „Datina”, spunea el, „n-are nicio putere în Elveţia dacă nu este în conformitate cu constituţia, iar, în materie de credinţă, Biblia este constituţia noastră” (Idem, vol. 11, cap. 13).
Contrastul dintre cei doi adversari n-a rămas fără efect. Raţi- onamentul calm şi clar al reformatorului, prezentat atât de blând şi de modest, a impresionat minţile oamenilor, care s-au întors cu dezgust de la pretenţiile lăudăroase şi zgomotoase ale lui Eck.
Discuţia a continuat optsprezece zile. La încheierea ei, trimişii papali, foarte siguri pe ei, au pretins victoria. Majoritatea delegaţilor au trecut de partea Romei, iar Dieta i-a declarat pe reformatori învinşi şi a hotărât ca ei şi liderul lor, Zwingli, să fie excomunicaţi din biserică. Însă roadele conferinţei au arătat de partea cui a fost victoria. Disputa a avut drept consecinţă un avânt puternic al cauzei protestante şi, nu mult după aceea, oraşele importante, Berna şi Basel, s-au declarat de partea Reformei.