Capitolul 9 — Reformatorul elvețian
În alegerea oamenilor pentru reformarea bisericii se vede acelaşi plan divin ca şi în alegerea celor pentru întemeierea ei. Învăţătorul ceresc i-a trecut cu vederea pe oamenii mari ai pământului,
pe nobilii şi pe bogaţii obişnuiţi să primească laude şi omagii ca lideri ai poporului. Aceştia erau atât de mândri şi, în îngâmfarea lor, se credeau atât de superiori celorlalţi, încât Dumnezeu nu-i putea modela şi nu-i putea face să aibă compasiune faţă de semenii lor şi să devină colaboratori cu umilul Om din Nazaret. De aceea, chemarea le-a fost adresată pescarilor neînvăţaţi din Galileea, care trudeau din greu: „Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni” (Matei 4:19). Aceşti ucenici erau smeriţi şi dispuşi să înveţe. Fuseseră foarte puţin influenţaţi de învăţătura falsă a timpului lor, de aceea Hristos putea să-i instruiască şi să-i formeze cu succes pentru serviciul Său. Tot aşa s-a întâmplat şi în zilele marii Reforme. Reformatorii de seamă au fost oameni modeşti bărbaţi care, între contemporanii lor, erau cel mai puţin afectaţi de mândria care vine odată cu poziţia socială şi de influenţa bigotismului şi a imoralităţii clerului. Planul lui Dumnezeu este să folosească instrumente umile pentru a îndeplini lucrări mari. Atunci slava nu va fi dată oamenilor, ci Aceluia care lucrează prin ei voinţa şi înfăptuirea, după buna Sa plăcere.
La câteva săptămâni după naşterea lui Luther într-o colibă de miner din Saxonia, într-o căsuţă de păstori din Alpi s-a născut Ulrich Zwingli. Mediul în care a copilărit şi educaţia din primii ani au fost de aşa natură încât să-l pregătească pentru misiunea lui viitoare.
-140-
Crescut în mijlocul grandorii, frumuseţii şi perfecţiunii impunătoare a naturii, în mintea lui şi-a făcut loc de timpuriu simţământul măreţiei, puterii şi maiestuozităţii lui Dumnezeu. Istoria faptelor eroice săvârşite în munţii natali i-a înflăcărat visurile tinereţii. La picioarele bunicii sale evlavioase, a ascultat acele câteva istorisiri biblice preţioase pe care ea le culesese dintre legendele şi tradiţiile bisericii. Asculta cu un viu interes faptele mari ale patriarhilor şi profeţilor, ale păstorilor care îşi păzeau turmele pe dealurile Palestinei, unde îngerii le-au spus despre Pruncul din Betleem şi despre Omul de pe Calvar.
Ca şi în cazul lui Luther, tatăl lui Zwingli dorea ca fiul său să obţină o educaţie, aşa că băiatul a părăsit de timpuriu văile natale. Mintea i s-a dezvoltat rapid şi, curând, avea o problemă în a-şi găsi profesori competenţi. La vârsta de treisprezece ani s-a dus la Berna, unde se afla, pe atunci, cea mai renumită şcoală din Elveţia. Însă aici s-a ivit un pericol care ameninţa să-i distrugă viitorul promiţător. Călugării au depus eforturi hotărâte pentru a-l ademeni să intre într-o mănăstire. Pe atunci, două ordine călugăreşti, cel dominican şi cel franciscan, erau în rivalitate încercând să câştige favoarea populară şi se străduiau să şi-o asigure prin decoraţiunile stridente ale bisericilor lor, prin pompa ceremoniilor şi prin atracţiile renumitelor moaşte şi icoane făcătoare de minuni.
Dominicanii din Berna şi-au dat seama că, dacă ar fi putut să-l atragă de partea lor pe acest elev tânăr şi talentat, şi-ar fi asigurat atât câştig, cât şi onoare. Tinereţea lui fragedă, talentul lui înnăscut de orator şi scriitor, precum şi înclinaţia sa spre muzică şi poezie ar fi fost mult mai eficiente decât toată pompa şi parada pe care ei le foloseau pentru a-i atrage pe oameni la slujbele religioase şi pentru a mări venitul ordinului călugăresc. Aşa că s-au străduit, prin viclenie şi linguşire, să-l convingă pe Zwingli să intre în mănăstirea lor. Martin Luther se îngropase în chilia unei mănăstiri în timp ce era student şi ar fi fost pierdut pentru omenire dacă providenţa lui Dumnezeu nu l-ar fi liberat. Lui Zwingli nu i s-a îngăduit să treacă prin acelaşi pericol. Tatăl său a fost informat în mod providenţial despre planurile călugărilor. El nu intenţiona să permită ca fiul lui să ducă viaţa trândavă şi fără valoare a călugărilor. Văzând că în joc era viitorul lui, i-a poruncit să se întoarcă acasă fără întârziere.
Zwingli i-a ascultat porunca, dar nu putea fi mulţumit să rămână mult timp în valea lui natală şi, curând, şi-a reluat studiile mergând după un timp la Basel. Acolo a auzit Zwingli pentru prima dată Evanghelia harului fără plată al lui Dumnezeu.
-141-
Wittembach, un profesor de limbi vechi, în timp ce studia greaca şi ebraica, fusese condus să cerceteze Sfintele Scripturi şi, astfel, raze de lumină divină s-au revărsat asupra minţilor studenţilor aflaţi sub îndrumarea lui. El declara că există un adevăr mai vechi şi de o valoare infinit mai mare decât teoriile profesorilor universitari şi ale filosofilor. Acest adevăr vechi era acela că moartea lui Hristos este singura răscumpărare a păcătosului. Pentru Zwingli, aceste cuvinte au fost ca prima rază de lumină care apare înainte de revărsatul zorilor.
Curând, a fost chemat de la Basel ca să înceapă lucrarea vieţii sale. Primul câmp de lucru a fost într-o parohie din Alpi, nu foarte departe de valea lui natală. Fiind hirotonit ca preot, „s-a devotat cu tot sufletul cercetării adevărului divin, căci şi-a dat bine seama”, spunea un colaborator, „cât de mult trebuie să cunoască cel căruia îi este încredinţată turma lui Hristos” (Wylie, vol. 8, cap. 5). Cu cât cerceta mai mult Scriptura, cu atât vedea mai clar contrastul dintre adevărurile ei şi ereziile Romei. S-a supus Cuvântului lui Dumnezeu, fiind de părere că Biblia este singura regulă suficientă şi infailibilă. A înţeles că ea trebuie să-şi fie propriul interpret. N-a îndrăznit să încerce să explice Scriptura pentru a susţine o teorie sau o doctrină preconcepută, ci considera că datoria lui era aceea de a predica învăţăturile ei directe şi evidente. A căutat să se folosească de orice mijloc pentru a înţelege în mod deplin şi corect sensul ei şi a invocat ajutorul Duhului Sfânt, care, spunea el, va descoperi înţelesul Bibliei tuturor celor ce-l caută cu sinceritate şi cu rugăciune.
„Scripturile”, spunea Zwingli, „vin de la Dumnezeu, nu de la om, şi chiar Dumnezeu, Acela care iluminează, te va face să înţelegi că vorbele vin de la El. Cuvântul lui Dumnezeu… nu poate greşi; el este luminos, se explică singur, se descoperă singur, iluminează sufletul cu toată mântuirea şi cu tot harul, îl mângâie în Domnul, îl umileşte, până acolo încât acesta se pierde din vedere şi chiar renunţă la sine, îmbrăţişându-L pe Dumnezeu.” Zwingli verificase personal adevărul acestor cuvinte. Vorbind despre experienţa lui din acel moment, el scria mai târziu: „Când… am început să mă dedic pe deplin studiului Sfintelor Scripturi, am venit întotdeauna în conflict cu filosofia şi teologia (scolastică). În cele din urmă, am ajuns să gândesc astfel: «Trebuie să laşi deoparte toată această minciună şi să-L înţelegi pe Dumnezeu numai din propriul Său Cuvânt.» Apoi am început să-I cer lui Dumnezeu lumină, iar Scriptura a început să nu mai fie aşa complicată” (Idem, vol. 8, cap. 6).
-142-
Doctrina predicată de Zwingli nu fusese primită de la Luther. Era doctrina lui Hristos. „Dacă Luther Îl predică pe Hristos”, spunea reformatorul elveţian, „el face ce fac şi eu. Cei pe care i-a adus el la Hristos sunt mai numeroşi decât cei pe care i-am adus eu. Dar asta nu are importanţă. Nu voi purta alt nume decât pe acela al lui Hristos, al cărui soldat sunt şi care este singura mea Căpetenie. Nu i-am scris niciodată lui Luther vreun cuvânt şi nici el mie. Şi de ce? (…) Pentru ca să se arate cât de armonios este Duhul lui Dumnezeu, deoarece amândoi, fără să ne fi înţeles unul cu altul, predicăm doctrina lui Hristos în acelaşi fel” (D’Aubigné, vol. 8, cap. 9).
În anul 1516, Zwingli a fost invitat să devină predicator la mănăstirea din Einsiedeln. Aici urma să vadă mai îndeaproape corupţiile Romei şi, ca reformator, urma să exercite o influenţă care avea să fie resimţită la mare depărtare de Alpii lui natali. Printre atracţiile de seamă din Einsiedeln era o icoană a Fecioarei, despre care se spunea că avea putere să facă minuni. Deasupra porţii mănăstirii era inscripţia: „Aici se poate obţine iertarea plenară a păcatelor” (Idem, vol. 8, cap. 5). Capela Fecioarei era vizitată de pelerini în tot timpul anului, dar, la marea sărbătoare anuală a sfinţirii ei, mulţimile veneau din toate părţile Elveţiei şi chiar din Franţa şi Germania. Zwingli, profund mâhnit la vederea acestei imagini, a folosit ocazia pentru a le vesti acestor sclavi ai superstiţiei libertatea prin Evanghelie.
„Să nu vă închipuiţi”, spunea el, „că Dumnezeu este în acest templu mai mult decât în oricare altă parte a creaţiei. Oricare ar fi ţara în care locuiţi, Dumnezeu este în jurul vostru şi vă aude… Pot oare faptele ineficiente, pelerinajele lungi, darurile, icoanele, invocarea Fecioarei sau a sfinţilor să vă asigure harul lui Dumnezeu? (…) La ce foloseşte mulţimea cuvintelor cu care ne împodobim rugăciunile? La ce foloseşte o glugă lucioasă, un cap tuns frumos, o robă lungă cu falduri sau nişte papuci brodaţi cu aur? (…) Dumnezeu priveşte la inimă, iar inimile noastre sunt departe de El.” „Hristos”, spunea el, „care a fost oferit cândva pe cruce, este jertfa şi victima care a făcut ispăşire pentru păcatele credincioşilor, pentru toată veşnicia” (Idem, vol. 8, cap. 5).
Pentru mulţi dintre ascultători, aceste învăţături nu erau binevenite. Era o dezamăgire amară să li se spună că au făcut în zadar drumul acela obositor. Nu puteau înţelege iertarea oferită în dar prin Iisus Hristos. Erau mulţumiţi cu vechiul drum spre cer, pe care Roma îl trasase pentru ei. Ezitau să caute ceva mai bun.
-143-
Le era mai uşor să-şi încredinţeze mântuirea în mâinile preoţilor şi papei decât să caute curăţia inimii. Însă unii dintre ascultători au primit cu bucurie vestea răscumpărării prin Hristos. Ceremoniile impuse de Roma nu le aduseseră pacea sufletească, aşa că au primit prin credinţă sângele Mântuitorului ca ispăşire. Aceştia s-au întors acasă pentru a le face cunoscută şi altora lumina preţioasă pe care o primiseră. Adevărul a fost dus astfel din cătun în cătun, din oraş în oraş, iar numărul celor care veneau în pelerinaj la capela Fecioarei a scăzut foarte mult. Au scăzut darurile şi, în consecinţă, şi salariul lui Zwingli, care era plătit din acele daruri. Însă aceasta i-a adus numai bucurie, deoarece vedea că puterea fanatismului şi a superstiţiei fusese înfrântă.
Autorităţile bisericii nu erau oarbe faţă de lucrarea lui Zwingli, dar, pentru moment, s-au abţinut să intervină. Sperând încă să-l câştige de partea lor, s-au străduit să-l atragă prin linguşire. Între timp, adevărul punea stăpânire pe inimile oamenilor. Activitatea lui Zwingli la Einsiedeln l-a pregătit pentru un câmp mai mare, în care urma să intre curând. După trei ani petrecuţi aici, a fost chemat ca predicator la catedrala din Zürich. Pe atunci, acesta era cel mai important oraş din Confederaţia Helvetică, iar influenţa exercitată aici urma să fie resimţită până departe. Preoţii prin a căror invitaţie venise la Zürich erau totuşi dornici să prevină orice inovaţii şi, în consecinţă, l-au instruit în legătură cu datoriile lui. „Să depui orice efort”, i-au spus ei, „să strângi veniturile parohiei, fără să treci cu vederea nici pe cel mai neînsemnat om. Să-i îndemni pe credincioşi, atât de la amvon, cât şi la spovedanie, să- şi plătească toate zecimile şi taxele şi să-şi arate prin darurile lor dragostea faţă de biserică. Să fii sârguincios în creşterea veniturilor provenite de la slujbele pentru bolnavi, de la liturghii şi, în general, de la toate rânduielile bisericeşti.” „În ceea ce priveşte administrarea sacramentelor, predicarea şi grija pentru turmă”, au adăugat ei, „şi acestea sunt îndatoririle capelanului. Însă pentru acestea poţi folosi un înlocuitor, îndeosebi în predicare. Sacramentele nu trebuie să le administrezi decât persoanelor cu vază şi numai atunci când ţi se cere acest lucru. Îţi este interzis să faci acest lucru fără a face deosebire între oameni” (Idem, vol. 8, cap. 6). Zwingli a ascultat în linişte aceste instrucţiuni şi, ca răspuns, după ce şi-a exprimat recunoştinţa pentru onoarea numirii în acest post important, a început să explice modul de lucru pe care îşi propusese să-l adopte. „Viaţa lui Hristos”, a spus el, „a fost prea mult ascunsă de oameni. Voi predica toată Evanghelia lui Matei, (…) extrăgând idei numai din izvoarele Scripturii, sondându-i adâncimile, comparând pasaj cu pasaj şi căutând înţelegere prin rugăciune continuă şi stăruitoare. Îmi voi consacra lucrarea slavei lui Dumnezeu, laudei singurului Său Fiu, adevăratei mântuiri a sufletelor şi zidirii lor în adevărata credinţă” (Idem, vol. 8, cap. 6). Deşi unii dintre clerici nu au fost de acord cu planul lui şi au încercat să-l convingă să renunţe la el, Zwingli a rămas ferm. A declarat că nu avea de gând să introducă o metodă nouă, ci pe cea veche, folosită de biserică în timpurile curate de la începuturile ei.