Apelez la membrii statelor să se comporte ca nişte creştini credincioşi” (Idem, vol. 7, cap. 9). Împăratul a declarat totuşi că biletul de liberă trecere al lui Luther trebuie respectat şi că, înainte de a i se intenta procesul, trebuie să i se permită să ajungă acasă în siguranţă.
Membrii Dietei susţineau acum două păreri contradictorii. Emisarii şi reprezentanţii papei au cerut din nou ca biletul de liberă trecere al reformatorului să nu fie respectat. „Rinul”, au spus ei, „trebuie să primească cenuşa lui, aşa cum a primit-o şi pe a lui Jan Hus acum un secol” (Idem, vol. 7, cap. 9). Dar prinţii Germaniei, deşi ei înşişi susţinători ai papalităţii şi duşmani declaraţi ai lui Luther, au protestat împotriva unei asemenea încălcări a cuvântului dat, considerând-o ca o pată pe onoarea naţiunii. Ei au atras atenţia la calamităţile care au urmat morţii lui Hus, declarând că nu îndrăzneau să atragă asupra Germaniei şi asupra tânărului lor împărat asemenea rele teribile.
Carol însuşi, răspunzând acestei propuneri josnice, a spus: „Chiar dacă onoarea şi credinţa ar fi alungate din toată lumea, ele trebuie să-şi găsească refugiu în inimile principilor” (Idem, vol. 7, cap. 9). Cei mai înverşunaţi duşmani catolici ai lui Luther au insistat mai departe pe lângă împărat să procedeze cu reformatorul cum a procedat Sigismund cu Hus să-l lase pe mâna bisericii. Însă, amintindu-şi scena în care Hus, în adunare publică, a arătat spre lanţurile sale şi i-a amintit monarhului de cuvântul încălcat, Carol al V-lea a declarat: „Nu mi-ar plăcea să roşesc ca Sigismund” (Len- fant, vol. 1, p. 422).
Cu toate acestea, Carol a respins în mod deliberat adevărurile prezentate de Luther. „Sunt ferm decis să urmez exemplul înaintaşilor mei”, scria monarhul (D’Aubigné, vol. 7, cap. 9). Se hotărâse să nu se abată de la datină, nici chiar pentru a merge pe calea adevărului şi a neprihănirii. Pentru că părinţii lui susţinuseră papalitatea, şi el avea să facă la fel, oricât de crudă şi de coruptă era ea. Luând această poziţie, el a refuzat să primească o lumină mai mare decât aceea pe care o primiseră părinţii săi sau să îndeplinească vreo datorie pe care ei nu o îndepliniseră.
Sunt mulţi în zilele noastre care se ţin strâns de obiceiurile şi tradiţiile părinţilor lor. Când Dumnezeu le trimite o lumină mai mare, ei refuză să o accepte, deoarece nefiind dată părinţilor, aceştia nu au primit-o.
-134-
Însă noi nu suntem la nivelul la care erau părinţii noştri. Ca urmare, datoriile şi răspunderile noastre nu sunt aceleaşi cu ale lor. Nu vom primi aprobarea lui Dumnezeu dacă privim la exemplul părinţilor noştri pentru a înţelege care ne este datoria, în loc să cercetăm personal Cuvântul adevărului. Răspunderea noastră este mai mare decât a înaintaşilor noştri. Suntem răspunzători atât pentru lumina pe care au primit-o ei şi pe care ne-au lăsat-o ca moştenire, cât şi pentru lumina suplimentară care străluceşte asupra noastră din Cuvântul lui Dumnezeu.
Hristos le spunea iudeilor necredincioşi: „Dacă n-aş fi venit şi nu le-aş fi vorbit, n-ar avea păcat, dar acum n-au nicio dezvinovăţire pentru păcatul lor” (Ioan 15:22). Aceeaşi putere divină le vorbi- se, prin Luther, şi împăratului şi principilor Germaniei. În timp ce lumina strălucea din Cuvântul lui Dumnezeu, Duhul Său insista pentru ultima dată pe lângă mulţi din acea adunare. După cum Pilat, cu secole mai înainte, a permis ca mândria şi dorinţa de popularitate să-i închidă inima în faţa Mântuitorului lumii, după cum Felix i-a spus, tremurând, solului adevărului: „De astă dată, dute. Când voi mai avea prilej, te voi chema” (Faptele 24:25), după cum mândrul Agripa a mărturisit: „Curând mai vrei tu să mă îndupleci să mă fac creştin!” (Faptele 26:28) şi apoi toţi aceştia au întors spatele mesajului trimis de cer, tot aşa a făcut şi Carol al V-lea: cedând îndemnurilor mândriei şi intereselor lumeşti, s-a hotărât să respingă lumina adevărului.
În oraş circulau zvonuri despre uneltirile împotriva lui Luther, zvonuri care produceau o mare frământare. Reformatorul îşi câştigase mulţi prieteni care, cunoscând cruzimea perfidă a Romei faţă de toţi cei care îndrăzneau să-i denunţe corupţiile, au hotărât să aibă grijă să nu fie sacrificat. Sute de nobili s-au angajat să-l ocrotească. Nu puţini au denunţat în mod deschis mesajul regal ca dovedind o supunere laşă faţă de puterea stăpânitoare a Romei. Pe porţile caselor şi în locuri publice au fost afişate pancarte, unele condamnându-l, altele apărându-l pe Luther. Pe una dintre acestea erau scrise doar cuvintele semnificative ale înţeleptului: „Vai de tine, ţară, al cărei împărat este un copil!” (Eclesiastul 10:16). Entuziasmul poporului din toată Germania faţă de Luther i-a convins atât pe împărat, cât şi pe cei din Dietă că orice nedreptate pe care i-ar face-o ar pune în pericol pacea imperiului şi chiar stabilitatea tronului.
Frederic de Saxonia era foarte precaut, păstrând rezerva şi ascunzându-şi cu grijă adevăratele sentimente faţă de reformator, dar, în acelaşi timp, păzindu-l continuu cu vigilenţă, supraveghind toate mişcările lui şi ale duşmanilor lui.
-135-
Erau însă mulţi care nu încercaseră să-şi ascundă ataşamentul faţă de Luther. Era vizitat de prin- cipi, conţi, baroni şi alte persoane distinse, atât din rândul laicilor, cât şi din rândul clerului. „Cămăruţa doctorului”, scria Spalatin, „nu putea să-i cuprindă pe toţi vizitatorii care soseau” (Martyn, vol. 1, p. 404). Oamenii priveau la el ca şi când ar fi fost mai mult decât un om. Chiar şi cei care nu credeau în învăţăturile lui nu puteau să nu-i admire integritatea impunătoare care l-a făcut mai degrabă să se expună morţii decât să-şi calce pe conştiinţă.
S-au făcut eforturi pentru a-l face să consimtă la un compromis cu Roma. Nobili şi principi i-au spus că, dacă va insista să pună judecata proprie mai presus de cea a bisericii şi a conciliilor, va fi curând alungat din imperiu şi nu va avea nicio protecţie. La aceasta, Luther a răspuns: „Evanghelia lui Hristos nu poate fi predicată fără sacrificiu… De ce, atunci, să mă despartă frica sau teama de pericol de Domnul şi de acel cuvânt divin care este unicul adevăr? Nu! Vreau mai degrabă să-mi dau trupul, sângele şi viaţa” (D’Aubigné, vol. 7, cap. 10).
A fost din nou îndemnat să se supună judecăţii împăratului şi atunci nu avea să se mai teamă de nimic. „Consimt”, a răspuns el, „din toată inima ca împăratul, principii şi chiar creştinul de rând să-mi cerceteze şi să-mi judece lucrările, dar cu o condiţie: ca ei să ia Cuvântul lui Dumnezeu ca standard. Oamenii nu trebuie decât să-l asculte. Nu-mi constrângeţi conştiinţa, care este legată şi înlănţuită de Sfintele Scripturi” (Idem, vol. 7, cap. 10).
La o altă încercare de a-l convinge, el a răspuns: „Consimt să renunţ la biletul de liberă trecere. Îmi aşez persoana şi viaţa în mâinile împăratului, dar Cuvântul lui Dumnezeu, niciodată!” (Idem, vol. 7, cap. 10). S-a declarat de acord să-şi supună scrierile cercetării unui conciliu general, dar numai cu condiţia ca acelui conciliu să i se ceară să decidă pe baza Scripturii. „În ce priveşte Cuvântul lui Dumnezeu şi credinţa”, a adăugat el, „orice creştin poate să judece pentru sine la fel de bine ca papa, oricâte milioane de concilii ar avea acesta în sprijinul lui” (Martyn, vol. 1, p. 410). Atât prietenii, cât şi duşmanii s-au convins, în cele din urmă, că orice alt efort pentru reconciliere va fi inutil.
Dacă reformatorul ar fi cedat într-un singur punct, Satana şi îngerii lui ar fi obţinut victoria. Dar hotărârea lui neclintită a fost mijlocul de emancipare a bisericii şi începutul unei ere noi, mai bune.
-136-
Influenţa acestui singur bărbat, care a îndrăznit să gândească şi să acţioneze personal în probleme religioase, avea să-şi lase amprenta asupra bisericii şi a lumii nu numai din timpul său, ci din toate generaţiile următoare. Fermitatea şi credincioşia lui trebuiau să-i întărească pe toţi cei care, în timpul sfârşitului, vor trece printr-o experienţă similară. Puterea şi maiestatea lui Dumnezeu au fost mai presus de sfatul oamenilor şi de forţa lui Satana.
Curând, lui Luther i s-a poruncit, prin autoritatea împăratului, să se întoarcă acasă, dar era conştient că această înştiinţare avea să fie repede urmată de condamnarea lui. Nori ameninţători planau deasupra lui, dar, când a plecat din Worms, inima îi era plină de bucurie şi laudă. „Însuşi Diavolul”, spunea el, „a păzit citadela papei, dar Hristos a făcut o spărtură mare în ea, iar Satana a fost constrâns să recunoască faptul că Domnul este mai puternic decât el” (D’Aubigne, vol. 7, cap. 11).
După ce a părăsit Wormsul, dorind ca fermitatea lui să nu fie interpretată ca răzvrătire, Luther i-a scris împăratului. „Dumnezeu, care cercetează inimile, îmi este martor”, spunea el, „că sunt gata să mă supun cu cea mai mare sinceritate Maiestăţii Voastre, în onoare sau în dezonoare, în viaţă sau în moarte, în toate, cu excepţia Cuvântului lui Dumnezeu, prin care trăieşte omul. În toate aspectele ce ţin de viaţa aceasta, credincioşia mea va fi neclintită, căci a pierde sau a câştiga aici nu are nicio consecinţă asupra mântuirii. Însă, când sunt în joc interese veşnice, Dumnezeu nu vrea ca omul să se supună omului. Căci o astfel de supunere în problemele spirituale este o adevărată închinare, iar aceasta nu I se cuvine decât Creatorului” (Idem, vol. 7, cap. 11).
Pe drumul de întoarcere, Luther a fost primit şi mai bine decât la dus. Membri ai clerului îi ieşeau în întâmpinare călugărului excomunicat, iar autorităţile civile îl onorau pe omul pe care împăratul îl acuzase în public. A fost invitat să predice şi, în ciuda interdicţiei imperiale, s-a urcat iarăşi la amvon. „Niciodată nu mi-am luat angajamentul că voi pune lacăt peste Cuvântul lui Dumnezeu”, a zis el, „şi nici n-o voi face” (Martyn, vol. 1, p. 420).
Nu trecuse mult de la plecarea sa din Worms, când reprezentanţii papei l-au convins pe împărat să emită un edict împotriva lui. În acest decret, Luther era denunţat ca fiind „însuşi Satana în chip de om şi îmbrăcat în sutană de călugăr” (D’Aubigné, vol. 7, cap. 11). S-a dat ordin ca, de îndată ce va expira biletul de liberă trecere, să se ia măsuri pentru a-i opri lucrarea. Lea fost interzis tuturor să-l găzduiască, să-i dea de mâncat sau de băut, să-l ajute sau să-l încurajeze prin cuvinte sau prin fapte, în public sau în particular.
-137-
Trebuia să fie prins oriunde s-ar fi aflat şi predat autorităţilor. De asemenea, trebuia ca adepţii lui să fie închişi şi averile lor, confiscate, iar scrierile lui trebuiau să fie distruse. Toţi cei care ar fi îndrăznit să acţioneze contrar prevederilor acestui decret cădeau sub condamnarea lui. Electorul de Saxonia şi principii care simpatizau cu Luther au părăsit oraşul Worms curând după plecarea lui, iar decretul împăratului a fost confirmat de Dietă. Acum reprezentanţii Romei jubilau, considerând că soarta Reformei era pecetluită.
Însă Dumnezeu pregătise o cale de scăpare pentru slujitorul Lui în acest ceas de pericol. Un ochi vigilent urmărise mişcările lui Luther şi o inimă nobilă şi cinstită se hotărâse să-l scape. Era clar că Roma nu se putea mulţumi cu mai puţin decât moartea lui. Numai dacă ar fi stat ascuns ar fi putut scăpa de fălcile leului. Dumnezeu i-a dat înţelepciune lui Frederic de Saxonia să conceapă un plan pentru ocrotirea reformatorului. Cu concursul unor prieteni devotaţi, planul electorului a fost adus la îndeplinire şi Luther a fost practic ascuns atât de prieteni, cât şi de duşmani. Pe drumul de întoarcere, a fost prins, despărţit de însoţitorii săi şi dus în grabă, prin pădure, la castelul din Wartburg, o cetăţuie izolată în munţi. Atât răpirea, cât şi ascunderea lui au fost atât de învăluite în mister, încât mult timp nici măcar Frederic n-a ştiut unde fusese ascuns. Această neştiinţă nu a fost la întâmplare cât timp nu ştia unde se află Luther, electorul nu putea dezvălui nimic. Era mulţumit că reformatorul se afla în siguranţă, şi aceasta îi era de ajuns.
Au trecut primăvara, vara şi toamna şi a venit iarna, iar Luther a rămas tot prizonier. Aleander şi partizanii săi tresăltau de bucurie pe măsură ce lumina Evangheliei părea să se stingă. Însă, în loc să se întâmple acest lucru, reformatorul îşi umplea candela din rezervorul adevărului, lumina lui urmând să strălucească şi mai puternic.
În siguranţa prietenoasă a Wartburgului, Luther s-a bucurat pentru un timp că scăpase de focul şi tumultul bătăliei. Însă, după ceva timp, nu s-a mai mulţumit să stea doar în linişte şi odihnă. Obişnuit cu o viaţă activă şi cu lupta aprigă, nu suporta să fie inactiv. În acele zile de singurătate, i-a revenit în minte starea bisericii şi atunci a strigat cu disperare: „Vai! Nu există nimeni în această zi din urmă a mâniei Sale care să stea ca un zid înaintea Domnului şi să-l salveze pe Israel!” (Idem, vol. 9, cap. 2). Gândurile i s-au îndreptat din nou către sine şi se temea să nu fie acuzat de laşitate pentru că se retrăsese din luptă.
-138-
Apoi şi-a reproşat indolenţa şi îngăduinţa de sine. În acelaşi timp însă, făcea zilnic mai mult decât părea posibil să facă un om. Pana sa n-a trândăvit niciodată. Deşi se măguleau cu gândul că Luther fusese adus la tăcere, duşmanii lui erau uimiţi şi tulburaţi de dovada palpabilă că el era încă activ. O mulţime de broşuri purtându-i semnătura circulau prin toată Germania. El le-a adus, de asemenea, cel mai important serviciu concetăţenilor lui, traducând Noul Testament în limba germană. Din Patmosul lui stâncos, a continuat timp de aproape un an să proclame Evanghelia şi să mustre păcatele şi erorile din zilele sale.
Dar Dumnezeu nu l-a retras pe slujitorul Său de pe scena vieţii publice doar pentru a-l feri de mânia duşmanilor lui sau pentru a-i asigura un timp de linişte în vederea acestor lucrări importante. Trebuia să obţină rezultate mult mai valoroase decât acestea. În singurătatea şi obscuritatea adăpostului lui din munţi, Luther a fost îndepărtat de orice sprijin omenesc şi separat de lauda lumii. Astfel, a fost ferit de mândrie şi de încredere în sine, sentimente care însoţesc atât de adesea succesul. Prin suferinţă şi umilinţă a fost pregătit din nou să meargă în siguranţă pe înălţimile ameţitoare la care fusese înălţat într-un mod atât de neaşteptat.
Când se bucură de libertatea pe care le-o aduce adevărul, oamenii sunt înclinaţi să-i ridice în slăvi pe cei pe care Dumnezeu i-a folosit pentru a rupe lanţurile erorii şi ale superstiţiei. Satana caută să îndepărteze gândurile şi sentimentele oamenilor de la Dumnezeu şi să le îndrepte spre oameni ca ei; el îi face să onoreze simplele instrumente şi să ignore Mâna care dirijează toate evenimentele. Prea adesea, liderii religioşi care sunt lăudaţi şi respectaţi în modul acesta pierd din vedere dependenţa lor de Dumnezeu şi încep să se încreadă în ei înşişi. Ca urmare, caută să controleze minţile şi conştiinţele oamenilor dispuşi să privească la ei pentru călăuzire, în loc să privească la Cuvântul lui Dumnezeu. Lucrarea de reformare adeseori întârzie din cauza acestui spirit în care se complac adepţii ei. Dumnezeu a vrut să apere cauza Reformei de acest pericol. El dorea ca această lucrare să primească amprenta Lui, şi nu a omului. Ochii oamenilor fuseseră aţintiţi asupra lui Luther ca exponent al adevărului. Acum, el a fost îndepărtat, pentru ca toţi ochii să se îndrepte spre Autorul veşnic al adevărului.