Marea Luptă – Ziua 107

Share this post:

Capitolul 42 — Sfârșitul luptei

La sfârşitul celor 1.000 de ani, Hristos Se întoarce pe pământ însoţit de mulţimea celor răscumpăraţi şi de o suită de îngeri. Coborând într-o maiestuozitate înfiorătoare, El le porunceşte 

morţilor nelegiuiţi să învie pentru a-şi primi pedeapsa. Din morminte iese o gloată fără număr, ca nisipul mării. Ce contrast faţă de cei care au înviat la prima înviere! Cei drepţi erau înveşmântaţi cu tinereţe şi frumuseţe nemuritoare. Cei păcătoşi poartă urmele bolii şi ale morţii. 

Toţi ochii se întorc să privească slava Fiului lui Dumnezeu. Cei răi exclamă într-un singur glas: „Binecuvântat este Cel ce vine în numele Domnului!” (Matei 23:39). Nu dragostea le inspiră această exclamaţie. Puterea adevărului este cea care smulge aceste cuvinte de pe buzele lor îndărătnice. Păcătoşii ies din morminte aşa cum au intrat: cu aceeaşi duşmănie faţă de Iisus şi cu acelaşi spirit de revoltă. Nu mai au un alt timp de har în care să corecteze ceva din viaţa trecută. Nu le-ar mai folosi la nimic acest lucru. O viaţă întreagă trăită în păcat nu le-a înmuiat inima. Dacă li s-ar acorda o altă perioadă de har, ar folosi-o ca şi pe prima – pentru a se sustrage cerinţelor lui Dumnezeu şi pentru a-i instiga şi pe alţii la revoltă împotriva Lui. 

Hristos coboară pe Muntele Măslinilor, de unde S-a înălţat după înviere şi unde îngerii au repetat făgăduinţa revenirii Sale. Profetul spune: „Atunci va veni Domnul Dumnezeul meu şi toţi sfinţii împreună cu El.” „Picioarele Lui vor sta în ziua aceea pe Muntele Măslinilor, care este în faţa Ierusalimului, spre răsărit; Muntele Măslinilor se va despica la mijloc şi se va face o vale foarte mare. (…) Şi Domnul va fi Împărat peste tot pământul. În ziua aceea, Domnul va fi singurul domn şi Numele Lui va fi singurul nume” (Zaharia 14:5,4,9). 

-544-

După ce Noul Ierusalim va coborî din ceruri în splendoarea lui orbitoare, se va aşeza pe locul pregătit pentru el, apoi, împreună cu poporul Său şi cu îngerii, Hristos va intra în cetatea sfântă. 

Acum, Satana se pregăteşte de ultima mare bătălie pentru supremaţie. Cât timp nu a mai avut posibilitatea să-şi pună în practică minciunile, s-a simţit nenorocit şi descurajat, dar acum, când păcătoşii învie şi el vede acele mulţimi imense de partea lui, speranţele sale prind din nou viaţă şi se hotărăşte să nu renunţe la marea luptă. Cei pierduţi vor mărşălui sub steagul lui şi, prin ei, va căuta să-şi aducă la îndeplinire planurile. Aceştia sunt prizonierii lui Satana acum. Respingându-L pe Hristos, au acceptat să fie sub controlul conducătorului rebel. Sunt gata să-i accepte sugestiile şi să-i îndeplinească ordinele. Dar, consecvent vicleniei lui de la început, el nu admite că este Satana, ci pretinde că este proprietarul de drept al acestei lumi, care i-a fost smulsă ilegal. Se prezintă ca răscumpărător, asigurându-i pe supuşii săi amăgiţi că puterea lui este cea care i-a scos din morminte şi că este pe punctul de a-i scăpa de cea mai crudă tiranie. Întrucât Hristos nu Se mai vede, Satana face minuni pentru a-şi susţine afirmaţiile. Îi întăreşte pe cei slabi şi le inspiră tuturor atitudinea şi energia lui. Le propune să-i conducă într-un asalt împotriva taberei sfinţilor, ca să cucerească cetatea lui Dumnezeu. Cu o bucurie diabolică, arată spre milioanele de oameni care au înviat din morţi, declarând că, în calitate de conducător al lor, este capabil să cucerească cetatea şi să-şi recâştige tronul şi împărăţia. În acea mulţime imensă se află oamenii longevivi care au trăit înainte de potop, oameni înalţi şi cu o inteligenţă sclipitoare, dar care, lăsându-se controlaţi de îngerii căzuţi, şi-au pus la lucru toată priceperea şi toate cunoştinţele pentru a se înălţa pe ei înşişi. Minunatele lor lucrări de artă au făcut ca lumea să le idolatrizeze geniul, dar cruzimea şi invenţiile lor malefice, prin care au poluat pământul şi au şters imaginea divină din om, L-au determinat pe Dumnezeu să-i şteargă de pe faţa pământului. Sunt regi şi generali care au cucerit naţiuni, viteji care n-au pierdut nicio bătălie, războinici mândri şi ambiţioşi, la a căror apropiere tremurau împărăţii. Moartea nu a schimbat nimic în caracterul lor. Când ies din morminte, îşi reiau firul gândurilor exact de acolo de unde s-a întrerupt, fiind mânaţi de aceeaşi dorinţă de cucerire care-i stăpânea atunci când au murit. 

-545-

Satana se consultă cu îngerii lui şi apoi cu aceşti regi, cuceritori şi oameni puternici. Estimează forţa şi numărul celor care sunt de partea lor şi ajung la concluzia că armata din cetate este mică, în comparaţie cu a lor, şi că poate fi învinsă. Îşi fac planul să pună stăpânire pe bogăţiile şi slava Noului Ierusalim. Toţi încep imediat să se pregătească de luptă. Artizani talentaţi construiesc echipamente de război. Conducători militari, renumiţi pentru succesele lor, îi organizează pe aceşti oameni antrenaţi în companii şi divizii. 

În cele din urmă, se dă ordinul de înaintare şi uriaşa armată se pune în mişcare, o armată cum n-a mai fost niciodată adunată de cuceritorii pământeşti, o armată pe care forţele combinate din toate timpurile nu ar putea-o egala. Satana, cel mai puternic dintre războinici, conduce avangarda şi îngerii lui îşi unesc forţele pentru această bătălie finală. Regi şi luptători vin după el, iar mulţimile îi urmează în companii mari, fiecare sub comandantul desemnat. Se înaintează în rânduri strânse, cu o precizie militară, pe suprafaţa distrusă a pământului, către cetatea lui Dumnezeu. La porunca lui Iisus, porţile Noului Ierusalim sunt închise, iar armatele lui Satana înconjoară cetatea şi se pregătesc de atac. Hristos apare acum din nou în faţa adversarilor Săi. Cu mult deasupra cetăţii, pe un piedestal de aur, se află un tron măreţ şi înalt. Pe acest tron stă Fiul lui Dumnezeu, iar în jurul Lui sunt cei care fac parte din Împărăţia Sa. Nicio limbă nu poate descrie, nicio pană nu poate zugrăvi puterea şi maiestatea lui Hristos. Gloria Tatălui celui veşnic Îl învăluie pe Fiul Său. Strălucirea prezenţei Sale umple cetatea lui Dumnezeu şi se răsfrânge dincolo de porţi, cuprinzând tot pământul. Cel mai aproape de tron stau cei care, cândva, fuseseră plini de zel pentru cauza lui Satana, dar care, ca nişte tăciuni scoşi din foc, L-au urmat pe Mântuitorul lor cu un devotament profund. Următorii sunt cei care şi-au desăvârşit caracterele în mijlocul minciunii şi al necredinţei şi care au respectat Legea lui Dumnezeu atunci când lumea creştină o declara fără valoare. Apoi vin milioanele de martiri din toate secolele. După aceştia este „o mare gloată pe care nu putea s-o numere nimeni, din orice neam, din orice seminţie, din orice norod şi de orice limbă, (…) înaintea scaunului de domnie şi înaintea Mielului, îmbrăcaţi în haine albe, cu ramuri de finic în mâini” (Apocalipsa 7:9). Lupta lor a luat sfârşit, au obţinut biruinţa, şi-au sfârşit alergarea, au câştigat premiul. Ramura de palmier din mâinile lor este simbolul victoriei, iar haina albă – o emblemă a neprihănirii lui Hristos, care le aparţine acum. 

-546-

Cei răscumpăraţi înalţă o cântare de laudă care răsună prin bolţile cerului: „Mântuirea este a Dumnezeului nostru, care şade pe scaunul de domnie, şi a Mielului!” (Apocalipsa 7:10). Îngerii şi serafimii îşi unesc vocile în adorare. Când văd puterea şi răutatea lui Satana, cei mântuiţi înţeleg, ca niciodată până atunci, că nicio altă putere în afară de aceea a lui Hristos nu i-ar fi putut face biruitori. În toată acea mulţime strălucitoare nu e nimeni care să-şi atribuie mântuirea lui însuşi, care să pretindă că ar fi învins prin propria putere şi bunătate. Nimeni nu spune nimic despre ceea ce a făcut sau a suferit, ci refrenul fiecărei cântări, nota dominantă a fiecărui imn, este: „Mântuirea este a Dumnezeului nostru… şi a Mielului!” În prezenţa tuturor locuitorilor pământului şi ai cerului are loc încoronarea finală a Fiului lui Dumnezeu. Acum, învestit cu maiestate şi putere supremă, Împăratul împăraţilor pronunţă sentinţa asupra celor care s-au răzvrătit contra guvernării Sale şi îi pedepseşte pe cei care I-au încălcat Legea şi I-au persecutat poporul. Profetul lui Dumnezeu spune: „Apoi am văzut un scaun de domnie mare şi alb şi pe Cel ce şedea pe el. Pământul şi cerul au fugit dinaintea Lui şi nu s-a mai găsit loc pentru ele. Şi am văzut pe morţi, mari şi mici, stând în picioare înaintea scaunului de domnie. Nişte cărţi au fost deschise. Şi a fost deschisă o altă carte, care este cartea vieţii. Şi morţii au fost judecaţi după faptele lor, după cele ce erau scrise în cărţile acelea” (Apocalipsa 20:11,12). 

Share this post:

Posted in

Redeșteptare

Leave a Comment