Marea Luptă – Ziua 101

Share this post:

Satana îi face pe mulţi să creadă că Dumnezeu va trece cu vederea lipsa lor de cinste în lucrurile mici ale vieţii, dar, după cum a procedat cu Iacov, Domnul arată că El nu va aproba şi nu va tolera în niciun fel păcatul. Toţi cei care încearcă să-şi scuze sau să-şi ascundă păcatele – lăsându-le în felul acesta neşterse din cărţile din cer, nemărturisite şi neiertate – vor fi învinşi de Satana. Cu cât profesia lor este mai onorabilă şi cu cât poziţia pe care o deţin este mai înaltă, cu atât mai jalnică este starea lor în faţa lui Dumnezeu şi cu atât mai sigur este triumful marelui lor adversar. Cei care amână pregătirea pentru ziua lui Dumnezeu n-o vor putea dobândi nici în timpul crizei finale, nici după aceea. Cazul tuturor acestora este fără speranţă. Creştinii doar cu numele, care vor rămâne nepregătiţi până la acel ultim conflict înfricoşător, în disperarea lor îşi vor mărturisi păcatele în cuvinte care exprimă un cumplit chin sufletesc, în timp ce nelegiuiţii vor jubila de situaţia lor tragică. Aceste mărturisiri au acelaşi caracter cu mărturisirea lui Esau sau a lui Iuda. Cei care le fac deplâng urmările păcatului, dar nu şi vinovăţia lui. Ei nu simt o remuşcare adevărată, nici scârbă de păcat. Îşi recunosc păcatul de teama pedepsei, dar, ca şi faraonul din timpul lui Moise, ar continua să sfideze Cerul dacă pedepsele nu s-ar mai manifesta. Experienţa lui Iacov este, în acelaşi timp, o asigurare că Dumnezeu nu-i va respinge pe cei care au fost păcăliţi, ispitiţi şi duşi în păcat, dar care s-au întors la El cu o pocăinţă adevărată. În timp ce Satana caută să-i distrugă pe aceşti oameni, Dumnezeu îi va trimite pe îngerii Lui să-i încurajeze şi să-i protejeze în timp de pericol. Asalturile lui Satana sunt furioase şi hotărâte, amăgirile lui sunt teribile, dar ochiul Domnului este asupra copiilor Săi şi urechea Lui le aude strigătele. Suferinţa lor este mare, flăcările cuptorului par gata să-i mistuie, dar Maestrul topitor îi va scoate ca aur purificat în foc. Iubirea lui Dumnezeu pentru copiii Săi, în timpul celei mai aspre încercări a lor, este la fel de puternică şi de delicată ca în zilele celei mai înfloritoare prosperităţi, dar este necesar ca ei să fie puşi în cuptorul de foc. Ceea ce este pământesc în ei trebuie să fie ars, astfel încât chipul lui Hristos să poată fi reflectat perfect. 

Perioada de suferinţă şi chin care ne aşteaptă va necesita o credinţă care să suporte oboseala, amânarea şi foamea – o credinţă care nu va slăbi, deşi va fi aspru încercată. Timpul de har, sau de probă, este acordat tuturor ca să se pregătească pentru timpul de criză. Iacov a ieşit învingător pentru că a fost perseverent şi hotărât. 

-511-

Biruinţa lui este o dovadă a puterii rugăciunii insistente. Toţi cei care se vor prinde de făgăduinţele lui Dumnezeu aşa cum s-a prins el şi vor fi hotărâţi şi perseverenţi cum a fost el vor reuşi aşa cum a reuşit el. Cei care nu sunt dispuşi să se renege pe ei înşişi, să se lupte în rugăciune cu Dumnezeu şi să implore mult şi insistent binecuvântarea Sa nici nu o vor primi. A te lupta cu Dumnezeu – cât de puţini ştiu ce înseamnă acest lucru! Cât de puţini şi-au îndreptat sufletul către Dumnezeu cu o dorinţă atât de intensă încât toate puterile să le fie încordate! Când valurile disperării, a căror putere nici o limbă nu o poate exprima, se revarsă peste cel care se roagă, cât de puţini se prind cu credinţă fermă de promisiunile lui Dumnezeu! Cei care acum nu manifestă decât puţină credinţă sunt în cel mai mare pericol de a cădea victime puterii amăgirilor satanice şi decretului de constrângere a conştiinţei. Şi chiar dacă vor rezista când vor fi încercaţi, se vor afunda într-o suferinţă şi într-un chin mai adânci în timpul crizei, pentru că nu şi-au format niciodată obiceiul să se încreadă în Dumnezeu. Lecţiile de credinţă pe care le-au neglijat vor fi obligaţi să le înveţe sub teribila apăsare a descurajării. Acum trebuie să ajungem să-L cunoaştem pe Dumnezeu, punând la încercare promisiunile Sale. Îngerii înregistrează orice rugăciune arzătoare şi sinceră. Trebuie mai degrabă să renunţăm la satisfacţiile egoiste decât să neglijăm comuniunea cu Dumnezeu. Cea mai lucie sărăcie, cea mai mare renunţare la sine, dacă sunt cu voia Sa, sunt mai bune decât bogăţii, onoruri, confort şi mulţi prieteni, dar fără voia Sa. Trebuie să ne luăm timp să ne rugăm. Dacă ne lăsăm mintea să fie exclusiv preocupată de interese lumeşti, Domnul poate să ne mai acorde timp, luându-ne idolii pe care ni i-am făcut din aur, din case sau din pământuri fertile. 

Tinerii n-ar fi ademeniţi să păcătuiască dacă ar refuza să meargă pe căile pe care nu pot să ceară binecuvântarea lui Dumnezeu. Dacă trimişii care prezintă lumii ultima avertizare solemnă s-ar ruga pentru binecuvântarea lui Dumnezeu nu într-un mod rece, apatic şi indiferent, ci cu ardoare şi credinţă, ca şi Iacov, ei ar găsi multe situaţii despre care ar putea spune: „Am văzut pe Dumnezeu faţă în faţă şi totuşi am scăpat cu viaţă” (Geneza 32:30). Ar fi consideraţi de Cer prinţi, având putere să triumfe în lupta cu Dumnezeu şi cu oamenii. 

„Vremea de strâmtorare cum n-a mai fost” niciodată va veni curând peste noi. Vom avea nevoie de o experienţă pe care acum n-o avem şi pe care mulţi sunt prea comozi să o dobândească. 

-512-

De obicei, încercarea la care te aştepţi pare mai mare decât este în realitate, dar acest lucru nu este valabil şi în ceea ce priveşte criza care ne aşteaptă. Nici cea mai bogată imaginaţie nu poate concepe amploarea acelui chin cumplit. Atunci, în timpul acelei mari încercări, fiecare suflet va trebui să stea singur înaintea lui Dumnezeu. Chiar dacă „ar fi în mijlocul ei Noe, Daniel şi Iov, pe viaţa Mea – zice Domnul Dumnezeu – că n-ar scăpa nici fii, nici fiice, ci numai ei şi- ar mântui sufletul prin neprihănirea lor” (Ezechiel 14:20). 

Acum, în timp ce Iisus, ca Mare-Preot al nostru, face ispăşire pentru noi, trebuie să încercăm să devenim desăvârşiţi în El. Mântuitorul nostru n-a putut fi determinat să cedeze puterii ispitei nici măcar printrun gând. Satana găseşte în inimile omeneşti câte un loc pe unde poate să intre; o anumită dorinţă păcătoasă este nutrită şi, prin intermediul ei, ispitele lui pot să-şi manifeste puterea. Hristos a declarat despre Sine: „Vine stăpânitorul lumii acesteia. El n-are nimic în Mine” (Ioan 14:30). Satana n-a putut găsi nimic în Fiul lui Dumnezeu care să-i ofere posibilitatea să câştige confruntarea. El păzise poruncile Tatălui Său şi în El nu era niciun păcat pe care Satana să-l fi putut folosi în avantajul lui. Aceasta este starea în care trebuie să fie găsiţi cei care vor rezista în timpul crizei viitoare. Încă de pe acum trebuie să ne despărţim de păcat, prin credinţa în sângele ispăşitor al lui Hristos. Mântuitorul nostru drag ne invită să ne alăturăm Lui, să unim slăbiciunea noastră cu tăria Lui, neştiinţa noastră, cu înţelepciunea Lui, nevrednicia noastră, cu meritele Lui. Providenţa lui Dumnezeu este şcoala în care trebuie să învăţăm blândeţea şi smerenia lui Iisus. Domnul ne pune mereu înainte nu calea pe care am alege-o noi – care pare mai uşoară şi mai plăcută –, ci adevăratele ţinte ale vieţii. Depinde de noi dacă vom coopera sau nu cu mijloacele pe care le foloseşte Cerul în procesul de formare a caracterului nostru după Modelul divin. Nimeni nu poate neglija sau amâna acest proces decât cu riscul de a-şi pune sufletul în pericol. 

Apostolul Ioan a auzit în viziune o voce din cer exclamând: „Vai de voi, pământ şi mare! Căci Diavolul s-a pogorât la voi cuprins de o mânie mare, fiindcă ştie că are puţină vreme” (Apocalipsa 12:12). Teribile sunt scenele care provoacă această exclamaţie din partea vocii cereşti! Mânia lui Satana creşte pe măsură ce timpul i se scurtează, iar amăgirea şi distrugerea pe care le produce vor atinge apogeul în perioada de criză. Ca dovadă a puterii demonilor de a face minuni, vor avea loc scene supranaturale cutremurătoare. 

-513-

Spirite de demoni vor merge la conducătorii pământului şi la întreaga lume ca să le consolideze poziţia în amăgire şi să-i îndemne să se alieze cu Satana în ultima lui luptă contra guvernării Cerului. Prin aceste mijloace vor fi păcăliţi atât conducătorii, cât şi cei care îi urmează. Vor apărea oameni care vor pretinde că sunt Însuşi Hristos şi vor revendica titlul şi închinarea care Îi aparţin Răscumpărătorului lumii. Vor face minuni uimitoare de vindecare şi vor pretinde că au descoperiri din cer care vor contrazice dovezile Scripturilor. Ca punct culminant în marea dramă de amăgire, Satana însuşi se va da drept Hristos. Biserica a declarat mult timp că aşteaptă venirea Mântuitorului ca împlinire a speranţelor ei. Acum, marele amăgitor va face să pară că Hristos a şi venit. În diferite părţi ale globului, Satana se va prezenta între oameni ca o fiinţă maiestuoasă, de o strălucire orbitoare, care va semăna cu descrierea făcută Fiului lui Dumnezeu de către Ioan în Apocalipsa (Apocalipsa 1:13- 15). Gloria care îl va învălui nu va fi întrecută de nimic din ce au văzut vreodată ochii muritori. Atmosfera va răsuna de strigătul de triumf: „A venit Hristos! A venit Hristos!” Oamenii se vor pleca în adorare înaintea lui, în timp ce el îşi va ridica mâinile şi le va adresa o binecuvântare, aşa cum îi binecuvânta Hristos pe ucenicii Săi când era pe pământ. Vocea lui va fi plăcută, liniştită şi melodioasă. Cu un ton blând şi plin de compasiune, va prezenta o parte din adevărurile cereşti pline de har pe care le rostea Mântuitorul. Îi va vindeca pe bolnavi şi apoi, în rolul asumat al lui Hristos, va pretinde că a schimbat Sabatul în duminică şi le porunceşte tuturor să sfinţească ziua pe care el a binecuvântat-o. Va declara că aceia care se încăpăţânează să păzească ziua a şaptea comit o blasfemie la adresa lui, deoarece refuză să asculte de îngerii trimişi la ei cu lumină şi adevăr. Aceasta va fi amăgirea cea mai puternică, aproape convingătoare. Ca şi samaritenii, care au fost amăgiţi de Simon Magul, masele, de la cel mai mic până la cel mai mare, vor da atenţie acestor vrăjitorii, exclamând: „Aceasta este puterea cea mare a lui Dumnezeu!” (Faptele 8:10). 

Dar poporul lui Dumnezeu nu va fi indus în eroare. Învăţăturile acestui fals hristos nu sunt în acord cu Scripturile. Binecuvântarea lui va fi rostită pentru închinătorii la fiară şi la chipul ei, exact acea categorie de oameni peste care Biblia declară că se va revărsa mânia neamestecată a lui Dumnezeu. 

În plus, lui Satana nu-i va fi permis să contrafacă modul în care va veni Hristos. Mântuitorul Şi-a avertizat poporul în legătură cu amăgirea privind acest eveniment şi a precizat clar cum va veni a doua oară. 

-514-

„Se vor scula hristoşi mincinoşi şi proroci mincinoşi şi vor face semne mari şi minuni, până acolo încât să înşele, dacă va fi cu putinţă, chiar şi pe cei aleşi… Deci, dacă vă vor zice: «Iată-L în pustie», să nu vă duceţi acolo! «Iată-L în odăiţe ascunse», să nu credeţi! Căci, cum iese fulgerul de la răsărit şi se vede până la apus, aşa va fi şi venirea Fiului omului” (Matei 24:24-27; vezi şi Matei 25:31; Apocalipsa 1:7; 1 Tesaloniceni 4:16,17). Falsificarea acestei veniri nu este posibilă. Ea va fi universal recunoscută şi văzută. Numai cercetătorii conştiincioşi ai Scripturilor care au iubit adevărul vor fi feriţi de această puternică amăgire ce va cuceri lumea. Prin mărturia Bibliei, aceştia îl vor identifica pe amăgitorul deghizat. În dreptul tuturor va veni vremea punerii la probă. Creştinul autentic va ieşi în evidenţă ca urmare a selecţiei făcute în virtutea acestei ispite. Sunt cei din poporul lui Dumnezeu atât de ferm bazaţi în prezent pe Cuvântul Său, încât să nu cedeze dovezilor date de simţuri? Vor rămâne ei devotaţi, într-o asemenea criză, Bibliei şi numai Bibliei? Satana îi va împiedica, dacă va fi posibil, să do- bândească pregătirea necesară pentru a rezista în ziua aceea. El va aranja lucrurile în aşa fel încât să le pună piedici în cale, să-i încurce cu valori pământeşti, să-i facă să poarte poveri grele şi apăsătoare, pentru ca inima lor să fie supraîncărcată cu preocupările vieţii acesteia, iar ziua încercării să vină peste ei ca un hoţ. 

Deoarece legea dată de diferiţi conducători din creştinism împotriva păzitorilor poruncilor îi va priva pe aceştia de protecţia statului şi îi va lăsa la dispoziţia celor care le doresc sfârşitul, copiii lui Dumnezeu vor fugi din oraşe şi sate, vor forma comunităţi şi vor locui în cele mai pustii şi mai singuratice locuri. Mulţi îşi vor găsi refugiul în fortăreţele munţilor. Asemenea creştinilor din văile Piemontului, ei vor face din înălţimile pământului adăpostul lor şi Îi vor mulţumi lui Dumnezeu pentru „stâncile întărite” (Isaia 33:16). Mulţi însă, din toate ţările şi din toate clasele, de sus şi de jos, bogaţi şi săraci, negri şi albi, vor cădea pradă celei mai nedrepte şi mai crunte robii. Cei dragi ai lui Dumnezeu vor trece prin zile grele, legaţi în lanţuri, închişi după gratiile închisorilor, condamnaţi la moarte, unii în aparenţă lăsaţi să moară de foame în temniţe întunecoase şi dezgustătoare. Nicio ureche umană nu va fi deschisă să audă gemetele lor şi nicio mână de om nu va fi dispusă să-i ajute. Îşi va uita Domnul poporul în acest ceas al încercării? L-a uitat El pe credinciosul Noe când pedepsele lui Dumnezeu s-au abătut peste lumea antediluviană?

-515-

 L-a uitat El pe Lot când a căzut foc din cer pentru a distruge cetăţile din câmpie? L-a uitat El pe Iosif când era înconjurat de idolatrii din Egipt? L-a uitat El pe Ilie când jurământul Izabelei îl ameninţa cu soarta profeţilor lui Baal? L-a uitat El pe Ieremia în groapa întunecoasă şi deprimantă din curtea temniţei? I-a uitat El pe cei trei tineri în cuptorul de foc? Sau pe Daniel în groapa leilor? 

Chiar dacă inamicii lor îi aruncă în închisoare, zidurile ei nu pot întrerupe comunicarea dintre sufletul lor şi Hristos. Cel care le înţelege toate slăbiciunile şi care ştie ce înseamnă toate încercările este mai presus de toate puterile pământeşti. Îngeri vor veni la ei în celulele singuratice, aducându-le lumină şi pace din cer. Închisoarea va fi ca un palat, căci acolo locuiesc cei bogaţi în credinţă, iar zidurile întunecate vor fi luminate de lumină cerească, aşa cum s-a întâmplat când Pavel şi Sila se rugau şi cântau laude la miezul nopţii, în temniţa din Filipi. Pedepsele lui Dumnezeu vor veni peste cei care caută să-I oprime şi să-I distrugă poporul. Îndelunga Sa răbdare cu cei răi îi încurajează pe oameni să păcătuiască, dar pedeapsa lor nu este mai puţin certă şi mai puţin de temut doar pentru că este îndelung amânată. „Căci Domnul Se va scula ca la muntele Peraţim şi Se va mânia ca în valea Gabaonului, ca să-Şi facă lucrarea, lucrarea Lui ciudată, ca să-Şi împlinească lucrul, lucrul Lui nemaiauzit” (Isaia 28:21). Pentru Dumnezeul nostru milos, pedeapsa este un act ciudat. „Pe viaţa Mea, zice Domnul Dumnezeu, că nu doresc moartea păcătosului” (Ezechiel 33:11). „Domnul Dumnezeu este un Dumnezeu plin de îndurare şi milostiv, încet la mânie, plin de bunătate şi credincioşie…, iartă fărădelegea, răzvrătirea şi păcatul, dar nu socoteşte pe cel vinovat drept nevinovat.” „Domnul este îndelung răbdător, dar de o mare tărie şi nu lasă nepedepsit pe cel rău” (Exodul 34:6,7; Naum 1:3). Prin fapte teribile îndeplinite cu dreptate, El va reabilita autoritatea Legii Sale călcate în picioare. Severitatea pedepsei care îi aşteaptă pe călcătorii Legii poate fi dedusă din neplăcerea cu care Domnul aduce la îndeplinire judecata.

„Sionul zicea: «M-a părăsit Domnul şi m-a uitat Domnul!» Poate o femeie să uite copilul pe care-l alăptează şi să n-aibă milă de rodul pântecului ei? Dar chiar dacă l-ar uita, totuşi Eu nu te voi uita cu niciun chip: iată că te-am săpat pe mâinile Mele” (Isaia 49:14-16). „Căci aşa vorbeşte Domnul oştirilor: «Cel ce se atinge de voi se atinge de lumina ochilor Lui»” (Zaharia 2:8). 

Share this post:

Posted in

Redeșteptare

Leave a Comment