Susţinând că sufletul este înzestrat cu o nemurire naturală, nu văd altă soluţie decât să tragă concluzia că toţi oamenii vor fi, în cele din urmă, salvaţi. Mulţi consideră că ameninţările Bibliei au doar scopul de a-i îngrozi pe oameni şi a-i face să asculte şi că nu vor fi împlinite literal. Astfel, păcătoşii pot să trăiască în plăceri egoiste, desconsiderând cerinţele lui Dumnezeu, şi totuşi să se bucure la final de favoarea Sa. O astfel de doctrină, care se bazează pe îndurarea lui Dumnezeu, dar care Îi ignoră dreptatea, este pe placul inimii netransformate şi îi încurajează pe cei păcătoşi în nelegiuirea lor.
Pentru a vedea cum cei care cred într-o mântuire universală răstălmăcesc Scripturile ca să-şi susţină dogmele care distrug suflete, este suficient doar să le cităm declaraţiile. La înmormântarea unui tânăr ateu, care murise pe loc într-un accident, un pastor universalist a ales ca text pe baza căruia să predice declaraţia din Scriptură cu privire la David: „Se mângâiase de moartea lui Amnon” (2 Samuel 13:39).
„Sunt întrebat deseori”, a spus vorbitorul, „care va fi soarta celor care părăsesc lumea aceasta plini de păcate: mor, poate, în stare de ebrietate, mor cu hainele nespălate de petele roşii ale crimei sau mor aşa cum a murit acest tânăr, fără să fi făcut vreo mărturisire de credinţă sau să fi avut vreo experienţă religioasă. Ne mulţumim cu ceea ce ne spune Scriptura; răspunsul ei va rezolva această problemă teribilă. Amnon era peste măsură de păcătos. Nu se pocăise, se îmbătase şi fusese ucis pe când era beat. David era profet al lui Dumnezeu. El trebuie să fi ştiut dacă soarta lui Amnon avea să fie rea sau bună în lumea viitoare. Care a fost simţământul inimii lui? «Împăratul David a încetat să mai urmărească pe Absalom, căci se mângâiase de moartea lui Amnon» (2 Samuel 13:39).
Şi ce putem deduce din acest text? Nu cumva că suferinţa veşnică nu făcea parte din credinţa lui? Noi aşa credem. Aici descoperim un argument triumfător în sprijinul unei ipoteze mai plăcute, mai luminoase, mai bune cu privire la puritatea şi pacea universală finală. David a fost mângâiat văzând că fiul lui era mort. De ce? Pentru că, prin ochiul profeţiei, el a putut să privească înainte la un viitor glorios, a putut să vadă că fiul lui, scăpat de toate ispitele, eliberat din robia păcatului şi purificat de corupţia lui, a fost primit, după ce a fost făcut suficient de sfânt şi iluminat, în adunarea spiritelor fericite. Singura lui mângâiere a fost că, fiind mutat din lumea aceasta a păcatului şi a suferinţei, iubitul lui fiu se dusese acolo unde cele mai sublime adieri ale Duhului Sfânt vor fi revărsate peste sufletul lui întunecat, unde mintea lui va fi deschisă înţelepciunii cerului şi binecuvântărilor iubirii eterne şi unde va fi astfel pregătit ca, într-o natură sfinţită, să se bucure de odihnă în compania moştenirii cereşti.
-444-
Din aceste gânduri, am dori să se înţeleagă faptul că noi credem că mântuirea oferită de Dumnezeu nu depinde de nimic din ce am putea face noi în această viaţă: nici de schimbarea inimii, nici de credinţa noastră, nici de religia pe care declarăm că o avem.”
În felul acesta, pretinsul slujitor al lui Hristos repetă minciuna rostită de şarpe în Eden: „Hotărât că nu veţi muri, dar (…) în ziua când veţi mânca din el, vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu.” El declară că cei mai josnici dintre păcătoşi (criminalii, hoţii sau adulterinii) se vor bucura după moarte de fericire veşnică.
Cum ajunge acest falsificator al Scripturilor la asemenea concluzii? Dintr-o singură propoziţie, care exprimă supunerea lui David în faţa hotărârii Providenţei? „David a încetat să mai urmărească pe Absalom, căci se mângâiase de moartea lui Amnon.” Durerea sfâşietoare fiind alinată, cu trecerea timpului, gândurile lui David s-au îndreptat de la fiul mort la cel viu, care fugise de frica pedepsei pe care o merita pentru crima lui. Aceasta este dovada că Amnon cel beţiv şi incestuos a fost dus imediat după moarte în locuinţele fericirii, pentru a fi curăţat şi pregătit să trăiască în compania îngerilor fără păcat? Într-adevăr, o poveste plăcută, numai bună pentru a satisface inima neschimbată! Aceasta este exact doctrina lui Satana şi este foarte eficientă. Când oamenii cred astfel de lucruri, ar trebui să ne mai mire faptul că răul abundă?
Metoda folosită de acest învăţător fals este utilizată de foarte mulţi predicatori. Scot din context câteva cuvinte ale Scripturii, context care în multe cazuri ar arăta că înţelesul lor este exact opus interpretării date, şi apoi denaturează sensul acestor pasaje, folosindu-le pentru a demonstra unele doctrine care n-au niciun fundament în Cuvântul lui Dumnezeu. Argumentul citat ca dovadă că beţivul Amnon se află în ceruri este o simplă deducţie, contrazisă în mod direct de declaraţia clară şi categorică a Scripturii, care spune că niciun beţiv nu va moşteni Împărăţia lui Dumnezeu (1 Corinteni 6:10). Astfel, scepticii şi necredincioşii transformă adevărul în minciună. Mulţi sunt înşelaţi de raţionamentele lor false şi adormiţi în leagănul poftelor lor.
Dacă ar fi adevărat că sufletele tuturor oamenilor merg direct în cer în momentul morţii, atunci am dori mai degrabă moartea decât viaţa.
-445-
Pe mulţi, această convingere i-a făcut să-şi pună capăt vieţii. Copleşiţi de necazuri, încurcături şi dezamăgiri, li se pare mai uşor să-şi curme firul delicat al existenţei şi să zboare spre fericirea lumii eterne.
Dumnezeu a oferit în Cuvântul Său dovezi clare că îi va pedepsi pe cei care Îi încalcă Legea. Este El prea îndurător pentru a pune în aplicare o sentinţă corectă în dreptul vreunui păcătos? Priviţi atunci la crucea de pe Calvar! Moartea Fiului nevinovat al lui Dumnezeu este o dovadă a faptului că „plata păcatului este moartea” (Romani 6:23), că orice violare a Legii lui Dumnezeu trebuie să fie pedepsită. Hristos cel fără păcat a devenit păcat pentru om. A purtat vina călcării Legii şi a trăit durerea de a vedea că Tatăl Îşi ascunde faţa, până când inima I-a fost frântă, iar viaţa, zdrobită – toate acestea pentru ca păcătoşii să poată fi răscumpăraţi. Omul nu putea fi eliberat de pedeapsa pentru păcat pe nicio altă cale. Oricine refuză iertarea obţinută cu un preţ atât de mare trebuie să suporte personal vinovăţia şi pedeapsa pentru călcarea Legii.
Să examinăm, în continuare, ce afirmă Biblia cu privire la cei nepocăiţi şi neevlavioşi, pe care universaliştii îi aşază în cer împreună cu îngerii sfinţi şi fericiţi.
„Celui ce îi este sete, îi voi da să bea fără plată din izvorul apei vieţii” (Apocalipsa 21:6). Această promisiune este numai pentru cei cărora le este sete, numai pentru cei care simt nevoia după apa vieţii şi o caută, cu preţul pierderii tuturor celorlalte lucruri. „Cel ce va birui va moşteni aceste lucruri. Eu voi fi Dumnezeul lui, şi el va fi fiul Meu” (Apocalipsa 21:7). Condiţiile sunt clare. Pentru a moşteni toate aceste lucruri, trebuie să ne împotrivim păcatului şi să-l învingem.
Domnul declară prin profetul Isaia: „Bine de cel neprihănit! Lui îi va merge bine… Vai de cel rău! Lui îi va merge rău, căci va culege rodul faptelor lui” (Isaia 3:10,11). „Totuşi, măcar că păcătosul face de o sută de ori răul”, spune înţeleptul, „şi stăruie multă vreme în el, eu ştiu că fericirea este pentru cei ce se tem de Dumnezeu şi au frică de El. Dar cel rău nu este fericit” (Eclesiastul 8:12,13). Iar Pavel afirmă că păcătosul îşi adună „o comoară de mânie pentru ziua mâniei şi a arătării dreptei judecăţi a lui Dumnezeu, care va răsplăti fiecăruia după faptele lui”; „necaz şi strâmtorare vor veni peste orice suflet omenesc care face răul” (Romani 2:5,6,9).
„Niciun curvar, niciun stricat, niciun lacom de avere, care este un închinător la idoli, n-are parte de moştenire în Împărăţia lui Hristos şi a lui Dumnezeu” (Efeseni 5:5).
-446-
„Urmăriţi pacea cu toţi şi sfinţirea, fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul” (Evrei 12:14). „Ferice de cei ce îşi spală hainele, ca să aibă drept la pomul vieţii şi să intre pe porţi în cetate! Afară sunt câinii, vrăjitorii, curvarii, ucigaşii, închinătorii la idoli şi oricine iubeşte minciuna şi trăieşte în minciună” (Apocalipsa 22:14,15).
Dumnezeu le-a făcut cunoscute oamenilor caracterul Său şi metoda Sa de a trata păcatul. „Domnul Dumnezeu este un Dumnezeu plin de îndurare şi milostiv, încet la mânie, plin de bunătate şi credincioşie, care Îşi ţine dragostea până în mii de neamuri de oameni, iartă fărădelegea, răzvrătirea şi păcatul, dar nu socoteşte pe cel vinovat drept nevinovat” (Exodul 34:6,7). „Domnul… nimiceşte pe toţi cei răi” (Psalmii 145:20). „Dar cei răzvrătiţi sunt nimiciţi cu toţii, sămânţa celor răi este prăpădită” (Psalmii 37:38). Puterea şi autoritatea guvernării divine vor pune capăt rebeliunii, dar pedepsele drepte ale lui Dumnezeu vor fi în concordanţă cu mila, răbdarea şi bunătatea Lui.
Dumnezeu nu constrânge pe nimeni. Lui nu-I place ascultarea servilă. El doreşte ca făpturile mâinilor Sale să-L iubească pentru că este demn de iubit, să-L asculte pentru că Îi apreciază, în deplină cunoştinţă de cauză, înţelepciunea, dreptatea şi bunătatea. Toţi cei care Îi înţeleg corect aceste trăsături de caracter Îl vor iubi pentru că sunt atraşi de El din admiraţie pentru calităţile Sale.
Principiile bunătăţii, ale îndurării şi ale iubirii, predicate şi exemplificate de Salvatorul nostru, sunt o expresie a voinţei şi a caracterului lui Dumnezeu. Hristos a declarat că n-a vorbit nimic altceva decât ceea ce a primit de la Tatăl Său. Principiile conducerii divine sunt în armonie cu porunca Mântuitorului: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri” (Matei 5:44). Dumnezeu execută sentinţa Sa dreaptă asupra celor păcătoşi pentru binele universului şi chiar pentru binele celor asupra cărora cad pedepsele Sale. El i-ar face fericiţi, dar numai dacă ar putea face asta în conformitate cu legile guvernării Sale şi cu dreptatea caracterului Său. Îi înconjoară cu dovezile iubirii Sale, le-a oferit Legea Sa şi-i urmăreşte cu ofertele harului Său, dar ei Îi dispreţuiesc iubirea, Îi desfiinţează Legea şi Îi resping harul. Deşi primesc încontinuu daruri, ei Îl dezonorează pe Dătător. Îl urăsc deoarece ştiu că El are oroare de păcatele lor. Domnul le suportă îndelung răutatea, dar, în cele din urmă, va veni momentul decisiv, când soarta le va fi hotărâtă. Îi va obliga El pe aceşti răzvrătiţi să stea de partea Lui, forţându-i să facă voia Sa?
-447-
Cei care l-au ales pe Satana drept conducător şi s-au aflat sub controlul lui nu sunt pregătiţi să stea în prezenţa lui Dumnezeu. Mândria, înşelăciunea, libertinismul şi cruzimea s-au fixat în caracterul lor. Pot ei să intre în ceruri şi să locuiască veşnic împreună cu cei pe care i-au dispreţuit şi urât cât timp au fost pe pământ? Adevărul nu va deveni niciodată plăcut mincinosului, umilinţa nu va satisface orgoliul celui mândru, puritatea nu va fi pe placul celui corupt, iubirea dezinteresată nu i se va părea atrăgătoare celui egoist. Ce bucurie ar putea cerul să le ofere celor care sunt cu totul absorbiţi de interese pământeşti şi egoiste?
Ar putea cei care toată viaţa s-au răzvrătit împotriva lui Dumnezeu să ajungă dintr-odată în ceruri şi să vadă perfecţiunea şi sfinţenia care există acolo: inimi pline de iubire, feţe strălucind de bucurie, muzică încântătoare şi melodioasă înălţându-se spre onoarea lui Dumnezeu şi a Mielului şi torente neîntrerupte de lumină revărsându-se asupra răscumpăraţilor dinspre Acela care stă pe tron? Ar putea cei ale căror inimi sunt pline de ură faţă de Dumnezeu, adevăr şi sfinţenie să se amestece cu mulţimea de fiinţe cereşti şi să se unească în cântări de laudă? Ar putea ei să suporte slava lui Dumnezeu şi a Mielului? Nu, categoric nu. Le-au fost oferiţi ani de har, în care să-şi formeze caractere pentru cer, dar ei nu şi-au educat niciodată mintea să iubească puritatea. N-au învăţat niciodată limbajul cerului, iar acum este prea târziu.
O viaţă întreagă de revoltă faţă de Dumnezeu i-a făcut incompatibili cu cerul. Puritatea, sfinţenia şi pacea lui ar fi o tortură pentru ei, iar slava lui Dumnezeu ar fi un foc mistuitor. Şi-ar dori să fugă din acel loc sfânt şi ar prefera distrugerea, ca să se poată ascunde de faţa Aceluia care a murit ca să-i răscumpere. Prin propriile alegeri, cei răi îşi pecetluiesc singuri soarta. Excluderea lor din ceruri este voluntară, în ce-i priveşte pe ei, şi dreaptă şi plină de îndurare, în ce-L priveşte pe Dumnezeu.
Ca şi apele potopului, focul zilei celei mari face cunoscut verdictul lui Dumnezeu că nelegiuiţii sunt irecuperabili. Şi-au exprimat voinţa sub forma revoltei, nefiind dispuşi să se supună autorităţii divine. Când viaţa s-a sfârşit, este prea târziu să-şi mai schimbe gândirea şi să mai treacă de la păcat la ascultare, de la ură la iubire.
Cruţând viaţa ucigaşului Cain, Dumnezeu a arătat lumii care sunt consecinţele deciziei de a-i permite păcătosului să trăiască în continuare într-o nelegiuire fără limite. Prin influenţa învăţăturii şi exemplului lui Cain, numeroşii lui urmaşi s-au afundat atât de mult în păcat, până când „răutatea omului era mare pe pământ şi toate întocmirile gândurilor din inima lui erau îndreptate în fiecare zi numai spre rău. (…) Pământul era stricat înaintea lui Dumnezeu, pământul era plin de silnicie” (Geneza 6:5,11).