Marea Luptă – Ziua 086

Capitolul 33 — Prima mare amăgire

Încă de la începuturile istoriei omenirii, Satana a depus eforturi ca să-i înşele pe oameni. El, care a instigat la revoltă în ceruri, a dorit să-i facă pe locuitorii pământului să treacă de partea lui în războiul împotriva lui Dumnezeu. Adam şi Eva fuseseră pe deplin fericiţi ascultând de Legea lui Dumnezeu, iar faptul acesta era un argument permanent împotriva pretenţiei pe care Satana o ridicase în ceruri, şi anume că Legea lui Dumnezeu este despotică şi nu urmăreşte binele fiinţelor create. Mai mult decât atât, căminul minunat pregătit pentru perechea fără păcat i-a stârnit lui Satana invidia. Aşa că s-a hotărât să-i determine pe cei doi să păcătuiască, pentru ca, despărţiţi de Dumnezeu şi ajunşi sub puterea sa, el să câştige stăpânire asupra pământului şi să-şi întemeieze aici împărăţia, în opoziţie faţă de Cel Preaînalt.

Dacă şi-ar fi dezvăluit adevăratul caracter, Satana ar fi fost respins imediat, deoarece Adam şi Eva fuseseră avertizaţi cu privire la acest duşman periculos, dar el a acţionat în întuneric, ascunzân­du-şi planul, ca să şi-l poată aduce la îndeplinire. Folosind ca medium şarpele, pe atunci o făptură cu înfăţişare fermecătoare, i s-a adresat Evei: „Oare a zis Dumnezeu cu adevărat: «Să nu mâncaţi din toţi pomii din grădină»?” (Geneza 3:1). Dacă n-ar fi început dialogul cu ispititorul, Eva ar fi fost în siguranţă, dar s-a aventurat să discute cu el şi a căzut pradă vicleniei lui. Şi astăzi mulţi sunt învinşi în acelaşi fel. Pun la îndoială cerinţele lui Dumnezeu şi, în loc să asculte de poruncile divine, acceptă teorii omeneşti, care nu sunt altceva decât idei ale lui Satana.

-439-

„Femeia i-a răspuns şarpelui: «Putem să mâncăm din rodul tuturor pomilor din grădină. Dar, despre rodul pomului din mijlocul grădinii, Dumnezeu a zis: ’Să nu mâncaţi din el şi nici să nu vă atingeţi de el, ca să nu muriţi.’» Atunci, şarpele a zis femeii: «Hotărât că nu veţi muri, dar Dumnezeu ştie că, în ziua când veţi mânca din el, vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul»” (Geneza 3:2-5). Satana a declarat că vor fi ca Dumnezeu, că vor fi mai înţelepţi decât înainte şi vor atinge un nivel superior al existenţei. Eva a cedat ispitei şi, prin influenţa ei, Adam a păcătuit şi el. Ei l-au crezut pe şarpe, care i-a convins că Dumnezeu nu vorbise serios când le-a spus că vor muri. N-au avut încredere în Creatorul lor, închipuindu-şi că El le îngrădeşte libertatea şi că, dacă Îi vor încălca Legea, vor ajunge mai înţelepţi şi mai fericiţi.

Care era însă semnificaţia cuvintelor pe care Dumnezeu i le spusese lui Adam: „În ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit” (Geneza 2:17)? Urma Adam să fie ridicat la un nivel superior al existenţei? Atunci, într-adevăr, prin păcătuire, ar fi obţinut un mare avantaj, iar Satana s-ar fi dovedit un binefăcător al omenirii. Dar Adam, după ce a păcătuit, a descoperit că nu acesta era înţelesul sentinţei divine. Dumnezeu a declarat că omul se va întoarce în pământul din care a fost luat, ca pedeapsă pentru păcat: „Ţărână eşti şi în ţărână te vei întoarce” (Geneza 3:19). Cuvintele lui Satana: „Vi se vor deschide ochii” s-au dovedit adevărate numai în sensul că, după neascultarea lor, lui Adam şi Eva li s-au deschis ochii şi şi-au văzut prostia. Au cunoscut într-adevăr răul şi au gustat din rodul amar al păcatului.

În mijlocul Edenului, creştea pomul vieţii, al cărui fruct avea puterea să perpetueze viaţa. Dacă ar fi ascultat de Dumnezeu, Adam ar fi continuat să aibă acces la acest pom şi ar fi trăit veşnic, dar, după ce a păcătuit, i s-a interzis să mai mănânce din pomul vieţii şi a devenit supus morţii. Sentinţa divină: „Ţărână eşti şi în ţărână te vei întoarce” indică dispariţia completă.

Nemurirea, promisă omului cu condiţia ascultării, fusese pierdută prin păcătuire. Adam nu putea să le transmită urmaşilor lui ceva ce nu avea şi n-ar fi existat nicio speranţă pentru omenirea decăzută dacă Dumnezeu, prin jertfa Fiului Său, nu le-ar fi oferit din nou oamenilor nemurirea. Deşi „moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toţi au păcătuit”, Hristos „a adus la lumină viaţa şi neputrezirea, prin Evanghelie” (Romani 5:12; 2 Timotei 1:10). 

-440-

Nemurirea poate fi obţinută numai prin Hristos. Iisus a spus: „Cine crede în Fiul are viaţa veşnică, dar cine nu crede în Fiul nu va vedea viaţa” (Ioan 3:36). Orice om poate intra în posesia acestei binecuvântări preţioase dacă împlineşte condiţiile. Toţi cei care, „prin stăruinţa în bine, caută slava, cinstea şi nemurirea” vor primi „viaţa veşnică” (Romani 2:7).

Cel care i-a promis lui Adam viaţa în ciuda neascultării a fost marele amăgitor. Declaraţia şarpelui din Eden: „Hotărât că nu veţi muri” a fost prima predică despre nemurirea sufletului. Totuşi declaraţia aceasta, care se bazează numai pe autoritatea lui Satana, răsună de la amvoane şi este acceptată de majoritatea oamenilor tot atât de uşor cum a fost acceptată de primii noştri părinţi. Sentinţa divină: „Sufletul care păcătuieşte, acela va muri” (Ezechiel 18:20) este făcută să însemne: „Sufletul care păcătuieşte nu va muri, ci va trăi veşnic.” Nu putem să nu fim surprinşi de orbirea ciudată care îi face pe oameni să creadă cu atâta naivitate cuvintele lui Satana şi să respingă cu atâta necredinţă cuvintele lui Dumnezeu.

Dacă omul, după cădere, ar fi avut acces la pomul vieţii, păcatul s-ar fi perpetuat veşnic. Însă nişte heruvimi cu o sabie în flăcări au păzit „drumul care duce[a] la pomul vieţii” (Geneza 3:24) şi nimănui din familia lui Adam nu i-a fost permis să mănânce din fructul dătător de viaţă. De aceea nu există niciun păcătos nemuritor.

După cădere, Satana le-a poruncit îngerilor lui să răspândească pe scară largă credinţa în nemurirea naturală a omului. După ce aveau să-i convingă pe oameni să accepte această eroare, trebuiau să-i conducă la concluzia că păcătosul va trăi în chinuri veşnice. Acum prinţul întunericului, acţionând prin intermediul instrumentelor lui, Îl prezintă pe Dumnezeu ca pe un tiran răzbunător, care îi aruncă în iad pe toţi cei ce nu-L mulţumesc, făcându-i să-I simtă mânia pentru eternitate, şi care, în timp ce aceştia îndură chinuri de nedescris şi se zvârcolesc în flăcările veşnice, priveşte la ei cu satisfacţie.

În felul acesta, arhiamăgitorul Îi atribuie Creatorului şi Binefă­cătorului omenirii propriile trăsături de caracter. Cruzimea este satanică. Dumnezeu este iubire şi tot ceea ce a creat El a fost curat, sfânt şi plăcut, până când primul mare răzvrătit a adus păcatul. Satana este duşmanul care îl ispiteşte pe om să păcătuiască şi care, dacă poate, îl distruge. Apoi, când este sigur de victimă, priveşte cu încântare dezastrul pe care l-a produs. Dacă i s-ar permite, ar prinde toţi oamenii în plasa lui. Dacă n-ar interveni Dumnezeu, niciun urmaş al lui Adam n-ar scăpa.

-441-

Satana încearcă să-i învingă pe oameni astăzi aşa cum i-a învins pe primii noştri părinţi – slăbindu-le încrederea în Creatorul lor şi făcându-i să se îndoiască de înţelepciunea guvernării Sale şi de justeţea legilor Sale. Pentru a-şi justifica duşmănia şi rebeliunea, Satana şi trimişii lui Îl prezintă pe Dumnezeu ca fiind mai rău decât ei. Marele amăgitor se străduieşte să-I atribuie înfiorătoarea lui cruzime de caracter Tatălui nostru ceresc, pentru ca astfel el să pară foarte nedreptăţit atunci când a fost expulzat din cer deoarece n-a vrut să se supună unui conducător atât de abuziv. El prezintă libertatea de care s-ar putea bucura lumea sub domnia lui blândă, punând-o în contrast cu sclavia impusă de legile severe ale lui Iehova. În felul acesta, reuşeşte să înşele oamenii şi să-i facă să nu Îi mai fie loiali lui Dumnezeu.

Cât de incompatibilă cu dragostea, îndurarea şi chiar cu instinctul nostru de dreptate este doctrina că morţii nelegiuiţi sunt chinuiţi veşnic în iad, în foc şi pucioasă, că, pentru păcatele unei vieţi scurte pe acest pământ, trebuie să fie torturaţi cât timp va trăi Dumnezeu! Totuşi această doctrină a fost mult timp predicată şi este inclusă în multe dintre crezurile creştine. Un erudit doctor în teologie spunea: „Priveliştea chinurilor iadului va spori continuu fericirea sfinţilor de-a lungul veşniciei. Când vor vedea că alţii, născuţi cu aceeaşi natură şi în aceleaşi împrejurări, sunt aruncaţi într-o asemenea suferinţă, iar ei sunt trataţi atât de diferit, îşi vor da seama cât de fericiţi sunt.” Altul se exprima în modul următor: „În timp ce sentinţa de condamnare se execută veşnic asupra vaselor mâniei [cei răi], fumul chinului lor se ridică veşnic înaintea vaselor îndurării [cei buni], care, în loc să împărtăşească soarta acestor fiinţe nenorocite, vor spune: «Amin, Aleluia! Lăudaţi pe Domnul!»”

Unde se găseşte o astfel de învăţătură pe paginile Cuvântului lui Dumnezeu? În ceruri, va dispărea oare orice sentiment de milă şi de compasiune, chiar şi sentimentele fireşti de omenie, din inima celor răscumpăraţi? Vor fi acestea înlocuite cu indiferenţa stoicului sau cu cruzimea sălbaticului? Nu, în niciun caz. Aceasta nu este învăţătura Cărţii lui Dumnezeu. Deşi e posibil ca aceia care susţin concepţiile de mai sus să fie oameni culţi şi chiar de bună-credinţă, ei sunt induşi în eroare de raţionamentele false ale lui Satana, care îi face să interpreteze greşit anumite afirmaţii dure ale Scripturii, dând limbajului o nuanţă de asprime şi răutate, trăsături care îl caracterizează pe el, nu pe Creatorul nostru. „Pe viaţa Mea, zice Domnul Dumnezeu, că nu doresc moartea păcătosului, ci să se întoarcă de la calea lui şi să trăiască. Întoarceţi-vă, întoarceţi-vă de la calea voastră cea rea! Pentru ce vreţi să muriţi?” (Ezechiel 33:11).

-442-

Ce ar câştiga Dumnezeu dacă am admite că El Se delectează privind aceste torturi fără sfârşit, că este fermecat de gemetele, ţipetele şi blestemele fiinţelor chinuite pe care le ţine în flăcările iadului? Pot aceste sunete înspăimântătoare să constituie o muzică pentru urechea Iubirii infinite? Se afirmă că pedepsirea păcătoşilor în­tr-un chin veşnic ar arăta ura lui Dumnezeu pentru păcat, acest rău care distruge pacea şi ordinea universului. Ce blasfemie teribilă! Ca şi când ura Lui faţă de păcat este motivul pentru care Dumnezeu îl perpetuează, căci, potrivit învăţăturilor acestor teologi, tortura continuă, fără speranţa unui sfârşit, înfurie victimele nenorocite şi, pentru că ele îşi exprimă mânia în blesteme şi hulă, îşi măresc continuu povara de vinovăţie. Gloria lui Dumnezeu nu este amplificată de perpetuarea păcatului de-a lungul veşniciei.

Mintea umană nu este capabilă să evalueze răul pe care l-a produs erezia chinului veşnic. Religia Bibliei, plină de iubire, bunătate şi milă, este întunecată de superstiţie şi învăluită în teroare. Când vedem în ce culori false a zugrăvit Satana caracterul lui Dumnezeu, să ne mai mirăm că oamenilor le este frică şi chiar Îl urăsc pe îndurătorul nostru Creator? Concepţiile înspăimântătoare despre Dumnezeu care s-au răspândit în toată lumea, fiind predicate de la amvoane, au dat naştere la milioane de sceptici şi necredincioşi.

Chinul veşnic este una dintre doctrinele false care constituie „vinul desfrânării” pe care Babilonul îl dă tuturor naţiunilor să-l bea (Apocalipsa 14:8; 17:2). Este, într-adevăr, un mister cum de au acceptat slujitorii lui Hristos această erezie şi au şi predicat-o de la amvoane. Ca şi sabatul fals, au preluat-o tot de la Roma şi, deşi este adevărat că a fost predicată de oameni mari şi de bună-credinţă, asupra acestui subiect ei nu au avut lumina pe care o avem noi, ei fiind răspunzători numai pentru lumina care a strălucit în timpul lor, pe când noi suntem responsabili pentru lumina care străluceşte în zilele noastre. Dacă renunţăm la Cuvântul lui Dumnezeu şi acceptăm doctrine false doar pentru că părinţii noştri le-au susţinut, cădem sub sentinţa care a fost pronunţată împotriva Babilonului şi bem din „vinul desfrânării lui”.

Mulţi oameni, pe care doctrina torturii veşnice îi revoltă, sunt conduşi spre eroarea opusă. Ei văd că Scripturile Îl prezintă pe Dumnezeu ca pe o fiinţă iubitoare şi compătimitoare şi nu pot crede că El Îşi va arunca propria creaţie în flăcările unui iad veşnic.