Înlăturând astfel principiile divine, ei s-au dedat la ticăloşie fără frâu. Eroarea fatală care a adus atâta nenorocire asupra locuitorilor Franţei a fost ignorarea acestui mare adevăr: reala libertate se găseşte în cadrul principiilor Legii lui Dumnezeu. „O, de ai fi luat aminte la poruncile Mele, atunci pacea ta ar fi fost ca un râu şi fericirea ta, ca valurile mării.” „Cei răi n-au pace, zice Domnul.” „Dar cel ce Mă ascultă va locui fără grijă, va trăi liniştit şi fără să se teamă de vreun rău” (Isaia 48:18,22; Proverbele 1:33).
Ateii, apostaţii şi necredincioşii se opun Legii lui Dumnezeu şi o condamnă. Dar consecinţele influenţei lor demonstrează că bunăstarea omului este strâns legată de ascultarea de principiile divine. Cei care nu vor să citească această lecţie în Cartea lui Dumnezeu o vor citi în istoria omenirii. Când Satana a acţionat prin intermediul Bisericii Romano-Catolice ca să-i determine pe oameni să nu mai asculte, influenţa lui a fost atât de ascunsă şi demersul lui atât de deghizat, încât degradarea şi dezastrul care au urmat n-au fost considerate un rod al fărădelegii. Pe de altă parte, puterea lui a fost contracarată în aşa măsură de intervenţia Duhului Sfânt, încât planurile lui au fost împiedicate să ajungă la deplina realizare. Oamenii nu au făcut legătura între efect şi cauză şi n-au descoperit sursa nenorocirilor lor. Dar în timpul Revoluţiei, Legea lui Dumnezeu a fost dată la o parte în mod deschis de către Adunarea Naţională. În timpul Domniei Terorii care a urmat, s-a putut observa la scară largă ce înseamnă cauza şi efectul. Când Franţa L-a respins în mod public pe Dumnezeu şi a dat la o parte Biblia, oamenii nelegiuiţi şi spiritele întunericului au tresăltat văzând atingerea ţintei pe care o urmăriseră de atâta timp – un regat fără restricţiile Legii lui Dumnezeu. „Pentru că nu se aduce repede la îndeplinire hotărârea dată împotriva faptelor rele, de aceea este plină inima fiilor oamenilor de dorinţa să facă rău” (Eclesiastul 8:11). Dar călcarea unei legi drepte şi perfecte trebuie inevitabil să ducă la nenorocire şi ruină. Deşi judecăţile n-au venit imediat asupra lor, răutatea oamenilor a acţionat în mod sigur în direcţia pieirii lor. Secole de apostazie şi nelegiuire acumulaseră mânie pentru ziua răsplătirii. Când relele lor au umplut măsura, dispreţuitorii lui Dumnezeu au aflat prea târziu că este un lucru de temut să ajungă la limita răbdării divine.
-235-
Spiritul lui Dumnezeu care limitează, ţine sub control, puterea crudă a lui Satana a fost retras în mare măsură, şi aceluia a cărui singură încântare este nenorocirea oamenilor i-a fost permis să acţioneze în voie. Cei care aleseseră să intre în rândurile revoltei au fost lăsaţi să-i culeagă roadele, până când ţara s-a umplut de crime prea groaznice pentru ca pana să le descrie. Din provinciile pustiite şi din oraşele ruinate s-a auzit un strigăt cumplit – un strigăt de chin amarnic. Franţa a fost zguduită ca de cutremur. Religia, legea, ordinea socială, familia, statul şi biserica – toate au fost retezate de mâna nelegiuită care se ridicase împotriva Legii lui Dumnezeu. Adevărate sunt cuvintele înţeleptului: „Cel rău cade prin însăşi răutatea lui.” „Totuşi, măcar că păcătosul face de o sută de ori răul şi stăruie multă vreme în el, eu ştiu că fericirea este pentru cei ce se tem de Dumnezeu şi au frică de El. Dar cel rău nu este fericit” (Proverbele 11:5; Eclesiastul 8:12,13). „Pentru că au urât ştiinţa şi n-au ales frica Domnului… de aceea se vor hrăni cu roada umbletelor lor şi se vor sătura cu sfaturile lor” (Proverbele 1:29,31).
Martorii credincioşi ai lui Dumnezeu, ucişi de puterea blasfematoare care „se ridică din Adânc”, nu aveau să rămână multă vreme tăcuţi. „După cele trei zile şi jumătate, duhul de viaţă de la Dumne- zeu a intrat în ei şi s-au ridicat în picioare şi o mare frică a apucat pe cei ce i-au văzut” (Apocalipsa 11:11). În anul 1793, Adunarea Na- ţională a Franţei a votat decretele care au desfiinţat religia creştină şi au înlăturat Biblia. După trei ani şi jumătate, aceeaşi Adunare a adoptat o rezoluţie care abroga aceste decrete şi care decreta libera circulaţie a Scripturilor. Lumea a rămas îngrozită de enormitatea vinovăţiei care a rezultat din respingerea descoperirilor sfinte şi oamenii au recunoscut necesitatea credinţei în Dumnezeu şi în Cuvântul Său, ca temelie a virtuţii şi a moralităţii. Domnul spune: „Pe cine ai batjocorit şi ai ocărât tu? Împotriva cui ţi-ai ridicat glasul şi ţi-ai îndreptat ochii? Împotriva Sfântului lui Israel” (Isaia 37:23). „De aceea, iată că le arăt de data aceasta şi-i fac să ştie puterea şi tăria Mea; şi vor cunoaşte că Numele Meu este Domnul” (Ieremia 16:21).
Cu privire la cei doi martori, profetul declară mai departe: „Şi au auzit din cer un glas tare, care le zicea: «Suiţi-vă aici!» Şi s-au suit într-un nor spre cer, iar vrăjmaşii lor i-au văzut” (Apocalipsa 11:12). După ce Franţa a dus război împotriva celor doi martori ai lui Dumnezeu, aceştia au ajuns să fie onoraţi ca niciodată înainte. În anul 1804, a fost organizată Societatea Biblică Britanică şi pentru Străinătate.
-236-
Aceasta a fost urmată de organizaţii asemănătoare, cu numeroase ramuri pe continentul european. În anul 1816, a fost întemeiată Societatea Biblică Americană. Când a fost organizată Societatea Britanică, Biblia fusese tipărită şi răspândită în cincizeci de limbi. De atunci, a fost tradusă în sute de limbi şi dialecte. (Vezi Apendicele.)
În cei cincizeci de ani care au precedat anul 1792, nu prea se dăduse atenţie activităţii în misiunile străine. Nu fusese înfiinţată nicio nouă societate şi existau doar câteva biserici care făceau unele eforturi pentru răspândirea creştinismului în ţările păgâne. Dar, spre încheierea secolului al XVIII-lea, s-a produs o mare schimbare. Oamenii nu mai erau satisfăcuţi de rezultatele raţionalismului şi şi-au dat seama de necesitatea revelaţiei divine şi a religiei experimentale. De atunci, lucrarea misiunilor străine s-a dezvoltat fără precedent. (Vezi Apendicele.)
Perfecţionarea tiparului a dat un puternic impuls răspândirii Bibliei. Îmbunătăţirea mijloacelor de comunicare între diferite ţări, dărâmarea vechilor bariere ale prejudecăţilor şi exclusivismului na- ţional, precum şi pierderea puterii seculare de către pontiful roman, toate acestea au deschis drumul pătrunderii Cuvântului lui Dumnezeu. De ani de zile Biblia era vândută fără restricţii pe străzile Romei, fiind acum dusă în toate părţile locuite ale globului.
Necredinciosul Voltaire a spus odată cu îngâmfare: „M-am săturat să-i aud pe oameni repetând că doisprezece bărbaţi au întemeiat religia creştină. Voi dovedi că un singur om este destul pentru a o distruge.” Au trecut generaţii întregi de la moartea lui. Milioane de oameni s-au unit în lupta contra Bibliei. Dar este atât de departe de a fi distrusă, încât acolo unde în timpul lui Voltaire erau o sută, acum sunt zece mii, chiar mai mult, o sută de mii de exemplare ale cărţii lui Dumnezeu. Potrivit cuvintelor unui reformator timpuriu al bisericii creştine, „Biblia este o nicovală de care s-au spart multe ciocane”. Domnul zice: „Orice armă făurită împotriva ta va fi fără putere şi, pe orice limbă care se va ridica la judecată împotriva ta, o vei osândi” (Isaia 54:17).
„Cuvântul Dumnezeului nostru rămâne în veac.” „Toate poruncile Lui sunt adevărate, întărite pentru veşnicie, făcute cu credincioşie şi neprihănire” (Isaia 40:8; Psalmii 111:7,8). Tot ce este clădit pe autoritatea omului va fi distrus, dar ceea ce este întemeiat pe stânca Cuvântului neschimbător al lui Dumnezeu va rămâne pentru totdeauna.