Oamenii erau obligaţi ca la orice mişcare să ţină seama de interesul exclusiv al proprietarului. Viaţa agricultorilor era o viaţă de muncă neîncetată şi de suferinţă. Plângerile lor, în cazul în care ar fi îndrăznit să se plângă, erau tratate cu dispreţ. Tribunalele dădeau întotdeauna câştig de cauză nobilului, în defavoarea ţăranului. Judecătorii luau mită la scară largă. Cel mai mic capriciu al aristocraţiei avea putere de lege în virtutea acestui sistem de corupţie generală. Din impozitele stoarse de la popor de către nobili, pe de o parte, şi de către cler, pe de altă parte, mai puţin de jumătate din sume intrau în trezoreria regală sau episcopală, restul fiind risipit într-o viaţă de dezmăţ şi risipă. Oamenii care îi sărăceau astfel pe supuşii lor erau scutiţi de impozite şi îndreptăţiţi, prin lege sau tradiţie, la toate funcţiile de stat. Clasele privilegiate numărau o sută cincizeci de mii de oameni, iar pentru plăcerile lor, milioane de oameni erau condamnaţi la o viaţă de deznădejde şi degradare.” (Vezi Apendicele.)
Curtea regală se dedase luxului şi desfrâului. Exista prea putină încredere între popor şi conducători. Toate măsurile guvernului erau privite cu suspiciune, fiind considerate viclene şi egoiste. Înainte de Revoluţie, tronul fusese ocupat peste o jumătate de secol de Ludovic al XV-lea, care, chiar şi în acele vremuri grele, s-a remarcat ca un monarh nepăsător, frivol şi senzual. Cu o aristocraţie coruptă şi crudă şi cu o clasă de jos ignorantă şi sărăcită, cu finanţele secătuite şi poporul exasperat, nu era nevoie de un ochi de profet pentru a prevedea o izbucnire teribilă şi inevitabilă. La avertismentele consilierilor lui, regele obişnuia să răspundă: „Căutaţi ca lucrurile să meargă cât trăiesc eu, după moartea mea, fie ce-o fi.” Degeaba se insista asupra nevoii unei reforme. Regele vedea relele, dar nu avea nici curajul şi nici puterea pentru a le face faţă. Soarta sumbră a Franţei era fidel oglindită în răspunsul lui nepăsător şi egoist: „După mine, potopul!”
Profitând de invidia regilor şi a claselor conducătoare, Roma i-a influenţat să ţină poporul în servitute, ştiind bine că astfel statul va fi slăbit. Pe această cale, Roma intenţiona să-i ţină în robia ei atât pe conducători, cât şi poporul. Cu o politică bine gândită pe termen lung, ea a înţeles că, pentru a-i ţine legaţi pe oameni cu adevărat, trebuie să le încătuşeze sufletele, că cea mai sigură cale de a-i împiedica să iasă din sclavie era să-i faci inapţi de libertate. De o mie de ori mai groaznică decât suferinţa fizică, ce rezulta din politica ei, era degradarea morală. Lipsit de Biblie şi lăsat pradă bigotismului şi egoismului, poporul era învăluit în neştiinţă şi superstiţie şi cufundat în viciu, fiind astfel cu totul incapabil să se conducă singur.
-231-
Dar consecinţele acestor realităţi au fost cu totul altele decât ceea ce plănuise Roma. În loc să ţină masele în supunere oarbă faţă de dogmele ei, demersul ei a avut ca efect transformarea lor în revoluţionari şi necredincioşi. Romano-catolicismul era dispreţuit, fiind considerat o uneltire a preoţilor. Oamenii priveau clerul ca pe un complice la oprimarea lor. Singurul dumnezeu pe care îl cunoşteau era dumnezeul Romei. Învăţătura ei era singura lor religie. Priveau lăcomia şi cruzimea ei ca fiind rodul natural al Bibliei şi, ca atare, nu doreau să aibă parte de ea.Roma reprezentase greşit caracterul lui Dumnezeu şi pervertise cerinţele Sale, iar acum oamenii respingeau atât Biblia, cât şi pe Autorul ei. Ea ceruse o credinţă oarbă în dogmele ei, sub pretinsa aprobare a Scripturilor. Ca reacţie, Voltaire şi colaboratorii lui au renegat cu totul Cuvântul lui Dumnezeu şi au răspândit pretutindeni otrava necredinţei. Roma îi zdrobise pe oameni sub călcâiul ei de fier; iar acum, masele degradate şi brutalizate, în aversiunea lor faţă de tirania ei, înlăturau toate restricţiile. Înfuriaţi că s-au închinat un timp atât de îndelungat unei şarlatanii sclipitoare, acum oamenii respingeau atât adevărul, cât şi rătăcirea şi, confundând libertatea cu desfrâul, robii viciului jubilau de libertatea lor închipuită. La începutul Revoluţiei, printr-o concesie a regelui, s-a permis ca poporul să aibă reprezentanţi în guvern, într-un număr care depă- şea pe cel al nobililor şi al clerului la un loc. Astfel, balanţa puterii era în mâinile poporului, dar acesta nu era pregătit s-o folosească înţelept şi cu moderaţie. Dornici să corecteze nedreptăţile pe care le suferiseră, oamenii s-au hotărât să preia reconstrucţia societăţii. O populaţie indignată, a cărei minte era plină de amintirile amare ale nedreptăţilor îndelung acumulate, s-a hotărât să schimbe din temelii starea de mizerie care devenise insuportabilă şi să se răzbune pe aceia pe care îi considerau autori ai suferinţelor lor. Oprimaţii aplicau lecţia pe care o învăţaseră sub tiranie şi au devenit opresorii celor care îi chinuiseră pe ei. Nefericita Franţă recolta în sânge secerişul a ceea ce semănase. Teribile au fost urmările supunerii ei faţă de puterea dominatoare a Romei. Acolo unde Franţa, sub influenţa Bisericii Romano-Catolice, înălţase primul rug la începutul Reformei, Revoluţia a instalat prima ghilotină. Chiar în locul în care primii martiri ai credinţei protestante fuseseră arşi în secolul al XVI-lea, au fost ghilotinate primele victime în secolul al XVIII-lea.
-232-
Respingând Evanghelia, care i-ar fi adus vindecare, Franţa a deschis uşa necredinţei şi a dezastrului. Când restricţiile Legii lui Dumnezeu au fost date la o parte, s-a constatat că legile omului erau insuficiente să ţină în frâu valurile puternice ale patimii omeneşti şi ţara a fost cuprinsă de vâltoarea revoltei şi anarhiei. Războiul împotriva Bibliei a inaugurat o eră cunoscută în istoria lumii drept „Domnia Terorii”. Pacea şi fericirea au fost alungate din familiile şi inimile oamenilor. Nimeni nu se simţea în siguranţă. Acela care triumfa astăzi era suspectat şi condamnat mâine. Violenţa şi desfrâul domneau fără a putea fi controlate. Regele, clerul şi nobilii erau constrânşi să se supună atrocităţilor unui popor agitat şi exasperat. Setea acestuia de răzbunare a fost doar stimulată de executarea regelui, iar cei care îi decretaseră moartea l-au urmat la scurt timp pe eşafod. S-a hotărât executarea în masă a tuturor celor suspectaţi de ostilitate faţă de Revoluţie. Închisorile erau arhipline, cuprinzând, la un moment dat, peste două sute de mii de deţinuţi. Oraşele erau martore la nenumărate scene de groază. Un partid de revoluţionari era împotriva altuia şi Franţa a devenit un vast câmp de bătaie între mase de oameni care se luptau dominate de furia patimilor. „În Paris, tulburările urmau una după alta şi cetăţenii erau împărţiţi într-o varietate de grupări, care nu păreau să aibă alt scop decât exterminarea reciprocă.” Şi pentru a amplifica drama generală, Franţa a ajuns să ducă un lung şi devastator război cu marile puteri ale Europei. „Ţara era în pragul falimentului, armatele cereau să li se plătească soldele restante, parizienii erau înfometaţi, provinciile erau pustiite de tâlhari, iar civilizaţia era aproape anihilată de anarhie şi libertinaj.” Prea bine învăţase poporul lecţiile de cruzime şi tortură pe care Roma le predase cu atâta conştiinciozitate. Venise, în sfârşit, ziua pentru răsplată. Acum, nu ucenicii lui Iisus erau aruncaţi în temniţe şi târâţi la rug. Aceştia fuseseră exterminaţi sau determinaţi să plece în exil, cu mult înainte. Necruţătoarea Romă simţea acum puterea teribilă a acelora pe care ea îi învăţase să se delecteze cu fapte sângeroase. „Exemplul persecuţiei, pe care clerul Franţei îl dăduse timp de atâtea secole, se întorcea acum împotriva lui cu mare putere. Eşafoadele se înroşeau de sângele preoţilor. Galerele şi închisorile, odinioară umplute de hughenoţi, erau acum pline de persecutorii lor. Legaţi cu lanţuri şi trudind la vâsle, clericii romano-catolici simţeau pe pielea lor toate acele suferinţe pe care biserica lor le aplicase din abundenţă blânzilor eretici.” (Vezi Apendicele.)
-233-
„Au venit apoi acele zile când au fost aplicate cele mai barbare legi de către cele mai barbare tribunale; când niciun om nu putea să-şi salute vecinii sau să-şi spună rugăciunile… fără pericolul de a comite o crimă capitală; când spionii pândeau la toate colţurile; când ghilotina lucra mult şi din greu în fiecare dimineaţă; când închisorile erau pline aproape ca punţile unui vas cu sclavi; când canalele curgeau înspumate de sânge, în Sena. (…) În timp ce care încărcate cu victime pentru execuţie străbăteau zilnic străzile Parisului, proconsulii, pe care comitetul suveran îi trimisese în cartiere, se delectau într-un exces de cruzime necunoscut nici măcar în capitală. Cuţitul maşinii ucigaşe se ridica şi cădea prea încet pentru acţiunea lor funestă. Şiruri lungi de deţinuţi erau cosiţi cu puştile. Erau făcute găuri pe fundul vaselor cu pânze supraaglomerate. Lyonul a fost transformat într-un pustiu. La Arras, chiar şi mila crudă a unei morţi grabnice le-a fost refuzată prizonierilor. De-a lungul Loarei, de la Saumur până la mare, stoluri mari de corbi şi ulii se ospătau din cadavrele dezbrăcate, unite în îmbrăţişări hidoase. Nu se arăta nicio milă faţă de sex sau vârstă. Numărul băieţilor şi fetelor de şaptesprezece ani care au fost ucişi de acel guvern odios este socotit cu sutele. Prunci smulşi de la sân erau aruncaţi din suliţă în suliţă de-a lungul oştilor iacobine.” (Vezi Apendicele.) În scurtul interval de zece ani, au pierit mulţimi de fiinţe umane. Toate acestea s-au întâmplat la dorinţa lui Satana. Era ceea ce de secole el urmărise să aibă loc. Politica lui este înşelătoria, de la început până la sfârşit, iar scopul lui constant este să aducă nenorocire şi mizerie peste oameni, să desfigureze şi să păteze lucrarea mâinilor lui Dumnezeu, să strice planurile divine de iubire şi bunătate şi, astfel, să producă durere în cer. Apoi, prin arta lui de amăgire, orbeşte minţile oamenilor, determinându-i să arunce vina pentru faptele lui asupra lui Dumnezeu, ca şi când tot dezastrul ar fi consecinţa planului Creatorului. În acelaşi fel, când cei aduşi la o stare de degradare şi abrutizare, prin puterea lui plină de cruzime, îşi obţin libertatea, Satana îi îndeamnă la excese şi atrocităţi. Apoi, acest tablou de nestăpânite excese este prezentat de tirani şi opresori ca o ilustrare a urmărilor libertăţii.Când eroarea prezentată într-o anumită formă este demascată, Satana o maschează într-o altă formă, iar mulţimile o primesc la fel de uşor ca pe prima. Când oamenii au descoperit că romano-catolicismul este o amăgire, iar Satana n-a mai putut să-i conducă la călcarea Legii lui Dumnezeu prin acest mijloc, el i-a determinat să privească orice religie ca pe o escrocherie, iar Biblia, ca pe o poveste inventată.