Capitolul 16 — Părinții peregrini
Reformatorii englezi, deşi renunţaseră la doctrinele Bisericii Romano-Catolice, au păstrat totuşi multe dintre formele ei. Astfel, cu toate că autoritatea şi crezul Romei fuseseră respinse, multe dintre obiceiurile şi ceremoniile ei rămăseseră încorporate în slujbele religioase ale Bisericii Anglicane. Se pretindea că aceste lucruri nu creau probleme de conştiinţă şi că – deşi nu erau poruncite în Scriptură, prin urmare nu erau esenţiale, dar nici interzise – nu erau rele în ele însele. Păzirea lor tindea să micşoreze prăpastia care despărţea bisericile reformate de Roma şi se susţinea că ele vor încuraja acceptarea credinţei protestante de către romano-catolici.
Pentru conservatori şi pentru cei înclinaţi spre compromis, aceste argumente păreau convingătoare. Dar era şi o altă categorie de oameni care nu judecau aşa. Faptul că aceste obiceiuri „tindeau să arunce un pod peste abisul dintre Roma şi Reformă” (Martyn, vol. 5, p. 22) era, după părerea lor, un argument convingător împotriva menţinerii lor. Ei le priveau ca simboluri ale servituţii din care fuseseră eliberaţi şi la care nu erau dispuşi să se mai întoarcă. Ei considerau că Dumnezeu stabilise în Cuvântul Său reguli după care să fie condus serviciul divin şi că oamenii nu sunt liberi să adauge sau să scoată ceva din ele. Începutul marii apostazii a constat în încercarea de a înlocui autoritatea lui Dumnezeu cu cea a bisericii. Roma a început prin a porunci ceea ce Dumnezeu nu interzisese şi a sfârşit prin a interzice ceea ce El poruncise în mod clar.
Mulţi doreau cu sinceritate să se întoarcă la puritatea şi simplitatea care caracterizaseră biserica primară. Ei priveau multe dintre obiceiurile practicate de Biserica Anglicană drept monumente ale idolatriei şi nu puteau să participe la serviciul ei de închinare având conştiinţa curată. Dar biserica, fiind susţinută de autoritatea civilă, nu permitea nicio abatere de la formele ei.
-238-
Participarea la slujbe era cerută prin lege, iar adunările de închinare neautorizate erau interzise sub ameninţarea cu închisoarea, cu exilul sau cu moartea. La începutul secolului al XVII-lea, monarhul care tocmai urcase pe tronul Angliei şi-a făcut cunoscută decizia de a-i face pe puritani „să se conformeze sau… să fie expulzaţi din ţară sau altceva şi mai rău” (George Bancroft, History of the United States of America, partea 1, cap. 12, par. 6). Urmăriţi, persecutaţi şi întemniţaţi, ei nu puteau să discearnă în viitor perspectiva unor zile mai bune şi mulţi s-au convins că, pentru cei care doreau să-L slujească pe Dumnezeu conform conştiinţei lor, „Anglia încetase pentru totdeauna să mai fie o ţară de locuit” (J. G. Palfrey, History of New England, cap. 3, par. 43). În cele din urmă, unii s-au hotărât să caute refugiu în Olanda. Au avut de înfruntat greutăţi, pierderi şi închisoare. Planurile lor au fost dejucate şi au fost trădaţi în mâna duşmanilor lor. Dar perseverenţa fermă a învins în cele din urmă şi au găsit adăpost pe ţărmurile prielnice ale Republicii Olandeze. În fuga lor, şi-au părăsit casele, bunurile şi mijloacele de trai. Erau străini într-o ţară străină, în mijlocul unui popor cu o limbă şi obiceiuri deosebite. Au fost obligaţi să recurgă la ocupaţii noi şi nepracticate înainte, pentru a-şi câştiga pâinea. Bărbaţi de vârstă mijlocie care îşi petrecuseră viaţa lucrând pământul au trebuit acum să înveţe diverse meserii. Dar au acceptat cu bucurie situaţia şi n-au pierdut timpul în lenevie sau proteste. Deşi erau deseori chinuiţi de sărăcie, Îi mulţumeau lui Dumnezeu pentru binecuvântările care le erau încă oferite şi îşi găseau bucuria în comuniunea spirituală nestingherită. „Ei ştiau că sunt peregrini şi nu priveau prea mult la cele pământeşti, ci îşi înălţau ochii către cer, ţara lor dragă, şi se linişteau” (Bancroft, pt. 1, cap. 12, par. 15).
În mijlocul exilului şi al greutăţilor, dragostea şi credinţa lor se întăreau. Îşi puneau încrederea în făgăduinţele Domnului, iar El nu i-a părăsit la nevoie. Îngerii Săi erau lângă ei pentru a-i încuraja şi sprijini. Când mâna lui Dumnezeu a părut să-i îndrume peste ocean, către un ţinut unde ar fi putut să-şi găsească o ţară şi să le lase copiilor lor moştenirea preţioasă a libertăţii religioase, au mers înainte pe calea providenţei, fără să dea înapoi. Dumnezeu a îngăduit să vină greutăţi peste copiii Săi pentru a-i pregăti în vederea împlinirii planului Său îndurător cu ei. Biserica a fost smerită, ca să poată fi înălţată. Dumnezeu era gata să-Şi manifeste puterea în favoarea ei, pentru a-i da lumii o altă dovadă că El nu-i părăseşte pe aceia care cred în El.
-239-
Dumnezeu condusese evenimentele în aşa fel încât furia lui Satana şi intrigile oamenilor răi să contribuie la creşterea gloriei Sale şi să îl aducă pe poporul Său într-un loc unde să fie în siguranţă. Persecuţia şi exilul deschideau drumul libertăţii. Când au fost obligaţi să se separe prima dată de Biserica Anglicană, puritanii se uniseră printr-un legământ solemn, ca popor liber al Domnului, „să meargă împreună în toate căile Lui, care le fuseseră descoperite sau care le vor fi descoperite” (J. Brown, The Pilgrim Fathers, p. 74). Aici era adevăratul spirit al Reformei, principiul vital al protestantismului. Cu scopul acesta au plecat peregrinii din Olanda pentru a găsi o casă în Lumea Nouă. John Robinson, pastorul lor, care a fost reţinut în mod providenţial să nu-i însoţească, în cuvântarea de rămabun către exilaţi, a spus: „Fraţilor, peste scurt timp ne vom despărţi şi Domnul ştie dacă voi trăi ca să vă mai văd vreodată faţa. Dar fie că Domnul a rânduit aceasta sau nu, vă îndemn, înaintea lui Dumnezeu şi a îngerilor Lui binecuvântaţi, să mă urmaţi în măsura în care eu L-am urmat pe Hristos. Dacă Dumnezeu vă va descoperi altceva, prin oricare alt instrument al Său, fiţi tot atât de dispuşi să-l primiţi, cum aţi primit întotdeauna orice adevăr în timpul lucrării mele. Căci sunt încredinţat că Domnul mai are adevăr şi lumină pe care să le descopere din sfântul Său Cuvânt” (Martyn, vol. 5, p. 70).
„În ce mă priveşte, nu pot să deplâng îndeajuns starea bisericilor reformate, care au ajuns la o limită în religie şi nu merg mai departe decât iniţiatorii reformei lor. Luteranii nu pot fi făcuţi să vadă mai departe decât a văzut Luther… şi calviniştii, precum vedeţi, au rămas acolo unde au fost lăsaţi de acel mare bărbat al lui Dumnezeu, care totuşi n-a înţeles toate lucrurile. Acesta este un lucru nefericit şi demn de a fi deplâns, căci, deşi au fost lumini care au strălucit la timpul lor, ei n-au pătruns întru totul planul lui Dumnezeu. Însă, dacă ar trăi acum, ar fi la fel de dispuşi să primească în continuare lumină, cum au primit-o la început” (D. Neal, History of the Puritans, vol. 1, p. 269).
„Amintiţi-vă de legământul bisericii voastre, prin care aţi consimţit să umblaţi în toate căile Domnului, cunoscute sau care vă vor fi cunoscute. Amintiţi-vă de promisiunea făcută lui Dumnezeu şi de legământul vostru cu El şi unul cu altul, şi anume acela de a accepta orice lumină şi adevăr care vă vor fi făcute cunoscut din Cuvântul Său scris. De asemenea, vă implor să luaţi aminte la ceea ce primiţi ca adevăr, să cântăriţi şi să comparaţi cu alte texte din Scripturi înainte de a accepta.
-240-
Căci nu este posibil ca lumea creştină, care a ieşit recent dintr-un întuneric anticreştin atât de dens, să ajungă dintodată la cunoştinţa desăvârşită” (Martyn, vol. 5, p. 70, 71).
Dorul după libertatea de conştiinţă i-a inspirat pe peregrini să înfrunte pericolele unei călătorii lungi peste ocean, să suporte greutăţile şi pericolele pustietăţii şi, cu binecuvântarea lui Dumnezeu, să pună temelia unei naţiuni puternice pe coastele Americii. Totuşi, aşa cinstiţi şi temători de Dumnezeu cum erau, peregrinii nu înţelegeau încă marele principiu al libertăţii religioase. Ei n-au fost la fel de dispuşi să le acorde şi altora libertatea pentru care ei înşişi sacrificaseră atât de mult. „Foarte puţini, chiar şi dintre gânditorii şi moraliştii de prim rang ai secolului al XVII-lea, aveau o concepţie corectă despre acest mare principiu, un produs al Noului Testament, care Îl recunoaşte pe Dumnezeu ca singurul judecător al credinţei omeneşti” (Idem, vol. 5, p. 297). Doctrina că Dumnezeu i-a încredinţat bisericii dreptul de a stăpâni conştiinţa şi de a defini şi pedepsi erezia este una dintre erorile papale cel mai adânc înrădăcinate. Cu toate că au respins crezul Romei, reformatorii nu s-au eliberat cu totul de spiritul ei de intoleranţă. Întunericul dens în care papalitatea învăluise întreaga creştinătate de-a lungul secolelor lungii ei domnii nu fusese încă risipit în totalitate. Unul dintre pastorii conducători ai coloniei Massachusetts Bay spunea: „Toleranţa a făcut ca lumea să fie anticreştină, şi biserica n-a suferit nicio pagubă prin pedepsirea ereticilor” (Idem, vol. 5, p. 335). Coloniştii au adoptat un regulament prin care numai membrii bisericii puteau să aibă un cuvânt în conducerea civilă. S-a format un fel de biserică de stat, tuturor oamenilor cerânduli-se să contribuie la întreţinerea clerului, iar magistraţii au fost autorizaţi să suprime erezia. În felul acesta, puterea civilă era în mâinile bisericii. Nu după mult timp, aceste măsuri au dus la rezultatul inevitabil – persecuţia. La unsprezece ani după întemeierea primei colonii, a sosit în Lumea Nouă Roger Williams. Asemenea primilor peregrini, el a venit să se bucure de libertate religioasă, dar, spre deosebire de ei, el a înţeles – ceea ce atât de puţini din vremea lui înţeleseseră – că această libertate era dreptul inalienabil al tuturor, oricare le-ar fi fost crezul. El era un cercetător zelos al adevărului, susţinând, ca şi Robinson, că este imposibil să fi fost primită deja toată lumina din Cuvântul lui Dumnezeu.