Învăţăturile papilor şi ale preoţilor îi făcuseră pe oameni să considere caracterul lui Dumnezeu, şi chiar pe cel al lui Hristos, ca fiind aspru, întunecat şi ameninţător. Mântuitorul era descris ca fiind atât de lipsit de milă faţă de starea decăzută a omului, încât trebuia să fie invocată mijlocirea preoţilor şi a sfinţilor. Cei ale căror minţi fuseseră iluminate de Cuvântul lui Dumnezeu, doreau să conducă aceste suflete la Hristos, Mântuitorul lor îndurător şi iubitor, care stă cu braţele deschise şi îi invită pe toţi să vină la El cu povara păcatului, a grijii şi a oboselii lor. Ei doreau să îndepărteze piedicile pe care Satana le îngrămădise pentru ca oamenii să nu vadă promisiunile şi să nu vină direct la Dumnezeu, mărturisindu-şi păcatele şi primind iertare şi pace.
Misionarul valdenz le descoperea cu zel adevărurile preţioase ale Evangheliei minţilor interesate. Cu prudenţă, el scotea acele părţi din Scriptură scrise cu atâta grijă. Cea mai mare bucurie a lui era să dea speranţă sufletelor sincere, lovite de păcat, care vedeau numai un Dumnezeu al răzbunării, gata să facă dreptate. Cu buze tremurânde şi cu ochii în lacrimi, adesea plecat pe genunchi, el le prezenta fraţilor lui promisiunile preţioase care descopereau unica speranţă a păcătosului. Astfel, lumina adevărului pătrundea în multe minţi întunecate, îndepărtând norul de întuneric, până când Soarele Neprihănirii lumina inimile cu razele Lui vindecătoare. Adesea, se întâmpla ca unele pasaje ale Scripturii să fie citite iar şi iar, la cererea ascultătorului, care parcă ar fi vrut să se asigure că auzise corect. Oamenii cereau să li se repete în special următoarele cuvinte: „Sângele lui Iisus Hristos, Fiul Lui, ne curăţeşte de orice păcat” (1 Ioan 1:7). „Şi, după cum a înălţat Moise şarpele în pustie, tot aşa trebuie să fie înălţat şi Fiul omului, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” (Ioan 3:14,15).
Mulţi erau treziţi la realitate în ce priveşte pretenţiile Romei. Ei vedeau cât de zadarnică este mijlocirea oamenilor sau a îngerilor în favoarea păcătosului. Când lumina adevărată le răsărea în minte, ei exclamau cu bucurie: „Hristos este preotul meu; sângele Lui este jertfa mea; altarul Său este locul unde îmi mărturisesc păcatele.”
-60-
Ei se încredeau cu totul în meritele lui Iisus, repetând cuvintele: „Fără credinţă, este cu neputinţă să fim plăcuţi lui Dumnezeu” (Evrei 11:6). „Nu este sub cer niciun alt Nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiţi” (Faptele apostolilor 4:12).
Siguranţa iubirii unui Mântuitor părea prea greu de acceptat pentru unele dintre aceste sărmane suflete lovite de furtună. Atât de mare era eliberarea pe care o aducea, un potop atât de mare de lumină se revărsa asupra lor, încât păreau mutaţi în ceruri. Mâinile lor se aşezau cu încredere în mâna lui Hristos, picioarele lor se sprijineau pe Stânca Veacurilor. Orice teamă de moarte era alungată. Acum puteau să râvnească temniţa şi rugul, dacă prin acestea Îi onorau Numele Răscumpărătorului lor.
Astfel, în locuri retrase, Cuvântul lui Dumnezeu era adus şi citit uneori unui singur suflet, alteori unor grupe mici de oameni care tânjeau după lumină şi adevăr. Adesea, toată noaptea era petrecută în felul acesta. Atât de mare era uimirea şi admiraţia ascultătorilor, încât cel care le aducea mesajul de îndurare era deseori obligat să-şi întrerupă cititul până când mintea putea să înţeleagă vestea mântuirii. Deseori erau exprimate îngrijorări: „Îmi va accepta Dumnezeu jertfa? Mă va primi El cu bunăvoinţă? Mă va ierta oare?” Atunci era citit răspunsul: „Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă” (Matei 11:28).
Credinţa înţelegea promisiunea şi se auzea răspunsul plin de bucurie: „Gata cu pelerinajele lungi şi cu acele călătorii obositoare la locurile sfinte! Pot să vin la Iisus chiar aşa cum sunt, păcătos şi nesfânt, şi El nu va respinge rugăciunea mea de pocăinţă. «Iertate îţi sunt păcatele.» Ale mele, chiar şi păcatele mele pot să fie iertate!”
Un val de bucurie sfântă inunda inima, iar Numele lui Iisus era preamărit prin cuvinte de laudă şi mulţumire. Acele suflete fericite se reîntorceau la căminele lor pentru a răspândi lumina, pentru a le împărtăşi şi altora, cât puteau mai bine, noua lor experienţă – că descoperiseră Calea cea vie şi adevărată. Era o putere uimitoare şi solemnă în cuvintele Scripturii care vorbea direct inimilor celor care tânjeau după adevăr. Era glasul lui Dumnezeu, care aducea convingere celor care îl auzeau.
Mesagerul adevărului pleca mai departe, dar înfăţişarea lui umilă, sinceritatea lui, seriozitatea şi ardoarea lui intensă erau subiecte des amintite în discuţii. În multe cazuri, ascultătorii nici nu-l întrebau de unde vine sau încotro merge. Erau atât de copleşiţi, la început, de surpriză, iar, după aceea, de recunoştinţă şi bucurie,
încât nu se gândeau să-l întrebe. Când îl rugaseră să-i însoţească în casele lor, el le răspunsese că trebuie să viziteze oile pierdute ale turmei. „Să fi fost un înger din ceruri?” se întrebau ei.
-61-
În multe cazuri, mesagerul adevărului nu mai era văzut. Plecase spre alte ţări sau îşi chinuia viaţa în vreo temniţă necunoscută sau poate oasele îi albeau în locul unde dăduse mărturie pentru adevăr. Dar cuvintele pe care le lăsase în urmă nu puteau fi distruse. Ele îşi făceau lucrarea în inimile oamenilor, iar rezultatele lor binecuvântate vor fi cunoscute pe deplin numai la judecată.
Misionarii valdenzi au invadat împărăţia lui Satana, aşa că puterile întunericului au devenit mai vigilente. Toate eforturile pentru a duce adevărul mai departe erau supravegheate de prinţul răului, iar acesta a stârnit temerile agenţilor lui. Conducătorii papali au văzut un semnal de pericol pentru cauza lor în activitatea acestor misionari umili. Dacă lumina adevărului ar fi fost lăsată să strălucească neîmpiedicată, ea ar fi alungat norii grei de rătăcire care îi învăluiau pe oameni. Ar fi îndreptat mintea oamenilor numai spre Dumnezeu şi, până la urmă, ar fi distrus supremaţia Romei.
Chiar existenţa acestui popor, care ţinea credinţa bisericii din vechime, era o mărturie permanentă despre apostazia Romei şi, de aceea, provoca cea mai cruntă ură şi persecuţie. Refuzul valdenzilor de a renunţa la Scripturi era o ofensă pe care Roma nu putea să o tolereze. Aşa că s-a hotărât să-i şteargă de pe pământ. Acum au început cele mai teribile cruciade împotriva poporului lui Dumnezeu refugiat în munţi. Inchizitorii au fost puşi pe urmele lor şi scena cu nevinovatul Abel căzând înaintea ucigaşului Cain s-a repetat deseori.
Ogoarele lor fertile erau mereu pustiite, locuinţele şi bisericile lor erau nimicite, astfel că, acolo unde odinioară fuseseră câmpuri înfloritoare şi locuinţele unui popor nevinovat şi harnic, a rămas doar un pustiu. Aşa cum fiara înfometată devine mai furioasă când dă de gustul sângelui, tot aşa furia adepţilor papalităţii s-a intensificat la vederea suferinţelor victimelor lor. Mulţi dintre aceşti martori ai credinţei curate erau urmăriţi peste munţi şi vânaţi în văile în care erau ascunşi, înconjuraţi de păduri mari şi de culmi stâncoase.
Nicio acuzaţie nu putea fi adusă împotriva caracterului moral al acestor proscrişi. Chiar şi vrăjmaşii lor declarau despre ei că sunt un popor paşnic, liniştit şi evlavios. Marea lor vină era că nu se închinau lui Dumnezeu aşa cum dorea papa. Pentru această crimă, asupra lor au fost îngrămădite toate umilinţele, insultele şi torturile pe care oamenii sau demonii le-au putut născoci.
-62-
La un moment dat, când Roma a hotărât să extermine secta antipatică, papa a emis o bulă, condamnându-i ca eretici şi predându-i măcelului. (Vezi Apendicele.) Nu erau acuzaţi de lene, necinste sau tulburare a ordinii, ci se afirma că aveau o aparenţă de evlavie şi sfinţenie care ademenea „oile turmei adevărate”. De aceea papa a poruncit ca „acea sectă răuvoitoare şi dezgustătoare de oameni perfizi să fie strivită ca şerpii veninoşi, dacă refuză să retracteze” (Wylie, vol. 16, cap. 1). Se aştepta acest potentat orgolios să întâlnească din nou acele cuvinte? Ştia el că erau înregistrate în cărţile cerului pentru a fi confruntat cu ele la judecată? „Ori de câte ori aţi făcut aceste lucruri unuia din aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei”, a spus Iisus, „Mie Mi le-aţi făcut” (Matei 25:40).
Această bulă îi chema pe toţi membrii bisericii să participe la cruciada contra ereticilor. Ca stimulent pentru a se angaja în aceas- tă acţiune crudă, ea „îi absolvea pe participanţi de toate pedepsele şi penitenţele ecleziastice, generale şi personale, îi elibera pe toţi cei care participau la cruciadă de orice jurământ ar fi făcut, legaliza dreptul acestora asupra oricărei proprietăţi pe care ar fi dobândit-o ilegal şi promitea iertarea tuturor păcatelor celor care ar fi omorât vreun eretic. Anula toate contractele făcute în favoarea valdenzilor, poruncea tuturor slujitorilor lor să-i părăsească, interzicea tuturor să le dea vreun ajutor de orice fel şi împuternicea pe oricine să le ia în stăpânire proprietăţile” (Wylie, cartea 16, cap. 1). Acest document descoperă în mod clar cine era cel care orchestra din umbră totul. În acest document se aude răcnetul balaurului, nu glasul lui Hristos.
Conducătorii papali n-au vrut să-şi modeleze caracterele după marele standard al Legii lui Dumnezeu, ci şi-au creat un standard care să li se potrivească şi s-au hotărât să-i constrângă pe toţi să se conformeze lui, pentru că aşa voia Roma. Au avut loc cele mai îngrozitoare tragedii. Preoţi şi papi corupţi şi blasfematori făceau lucrarea pe care le-o încredinţase Satana. Îndurarea nu-şi avea locul în inima lor. Acelaşi spirit care L-a răstignit pe Hristos şi i-a ucis pe apostoli, care l-a condus pe sângerosul Nero împotriva credincioşi- lor din timpul său era la lucru pentru a-i extermina de pe pământ pe cei care erau iubiţi de Dumnezeu.
Persecuţiile care s-au abătut multe secole peste acest popor cu teamă de Dumnezeu au fost suportate cu o răbdare şi o hotărâre care L-au onorat pe Răscumpărătorul lor. În ciuda cruciadelor duse împotriva lor şi a măcelului inuman la care au fost supuşi, ei au
-63-
continuat să-şi trimită misionarii pentru a răspândi adevărul preţios. Erau vânaţi şi omorâţi, dar sângele lor uda sămânţa semănată, care nu înceta să aducă roade. Astfel au depus valdenzii mărturie pentru Dumnezeu, cu secole înainte de naşterea lui Luther. Împrăştiaţi prin multe ţări, ei au semănat seminţele Reformei care a început în timpul lui Wycliffe, care s-a lărgit şi s-a adâncit în zilele lui Luther şi care trebuie să fie dusă mai departe până la încheierea timpului de către cei care vor fi, de asemenea, dispuşi să sufere to tul din pricina „Cuvântului lui Dumnezeu şi din pricina mărturiei lui Iisus Hristos” (Apocalipsa 1:9).