Părinţii, oricât de atenţi şi de afectuoşi ar fi fost, îşi iubeau copiii cu prea multă înţelepciune pentru a le permite să fie îngăduitori cu ei. Îi aştepta o viaţă de încercări şi greutăţi, poate chiar moartea de martir, aşa că erau educaţi din copilărie să suporte greutăţile, să se supună disciplinei şi, mai mult, să gândească şi să acţioneze pe cont propriu. Foarte de timpuriu erau învăţaţi să poarte răspunderi, să fie atenţi în vorbire şi să cunoască înţelepciunea tăcerii. Un cuvânt neatent, lăsat să ajungă la urechea vrăjmaşilor lor, putea să pună în pericol nu numai viaţa celui care-l rostise, ci şi viaţa a sute de fraţi, căci duşmanii adevărului îi urmăreau ca lupii care-şi vânează prada pe cei care îndrăzneau să ceară libertatea credinţei religioase.
Valdenzii au sacrificat prosperitatea materială de dragul adevărului şi, cu răbdare şi perseverenţă, trudeau pentru pâinea lor. Orice petic de pământ arabil din munţi era cultivat cu grijă. Văile şi coastele mai puţin fertile erau făcute să aducă rod. Spiritul de economie şi de strictă abnegaţie făcea parte din educaţia pe care copiii o primeau ca singura lor moştenire. Erau învăţaţi că Dumnezeu a intenţionat ca viaţa să fie o şcoală şi că dorinţele lor pot fi împlinite numai prin efort personal, prevedere, grijă şi credinţă. Procesul era anevoios şi obositor, dar era folositor – exact ceea ce îi trebuie omului în starea lui decăzută, şcoala pe care a stabilit-o Dumnezeu pentru educarea şi dezvoltarea lui. În timp ce tinerii erau deprinşi cu truda şi greutăţile, nu era neglijată nici cultura intelectuală. Ei erau învăţaţi că toate puterile lor Îi aparţineau lui Dumnezeu şi că toate trebuiau să fie cultivate şi dezvoltate pentru a fi folosite în serviciul Său.
Bisericile valdenzilor, în curăţia şi simplitatea lor, se asemănau cu biserica din timpurile apostolice. Respingând supremaţia papilor şi a prelaţilor, ei considerau Biblia ca fiind singura autoritate supremă, infailibilă. Pastorii lor, în contrast cu preoţii aroganţi ai Romei,
-55-
urmau exemplul Domnului lor, care „n-a venit să I se slujească, ci El să slujească” (Matei 20:28). Ei hrăneau turma lui Dumnezeu, conducând-o la păşunile verzi şi la apele de odihnă ale sfântului Său Cuvânt. Departe de monumentele fastului şi ale mândriei omeneşti, oamenii nu se adunau în biserici somptuoase sau în catedrale grandioase pentru a asculta cuvintele adevărului de la slujitorii lui Hristos, ci la umbra munţilor, în văile Alpilor sau, în timp de pericol, în fortăreţele stâncoase. Pastorii nu doar predicau Evanghelia, ci îi vizitau pe bolnavi, îi educau religios pe copii, îi mustrau pe cei care greşeau şi se străduiau să aplaneze conflictele şi să promoveze armonia şi dragostea frăţească. În timp de pace, erau susţinuţi prin darurile benevole ale oamenilor, dar, ca şi Pavel, făcătorul de corturi, fiecare învăţa o meserie sau o profesie prin care, dacă era necesar, să se poată întreţine singur.
Tinerii primeau educaţie de la pastorii lor. Deşi se acorda atenţie ramurilor de cultură generală, Biblia era obiectul de studiu principal. Memorau Evanghelia lui Matei şi pe cea a lui Ioan, precum şi multe dintre epistole. Erau angajaţi, de asemenea, în copierea Scrip- turilor. Unele manuscrise cuprindeau întreaga Biblie, altele numai părţi scurte din ea, la care erau adăugate unele explicaţii simple ale textului de către cei ce erau capabili să comenteze Scripturile. Astfel erau scoase la iveală comorile adevărului, ascunse timp îndelungat de către cei ce căutau să se înalţe mai presus de Dumnezeu.
Prin muncă răbdătoare şi neobosită, uneori în peşterile adânci şi întunecate ale pământului, la lumina torţelor, Sfintele Scripturi erau scrise verset cu verset şi capitol cu capitol. Astfel înainta lucrarea, iar voinţa descoperită a lui Dumnezeu strălucea ca aurul curat. Numai cei angajaţi în această lucrare puteau să-şi dea seama cât de strălucitoare, de clară şi de puternică era ea acum, datorită încercărilor pe care le suferiseră pentru ea. Îngerii din cer îi înconjurau pe aceşti lucrători credincioşi.
Satana îi îndemnase pe preoţii şi prelaţii papali să îngroape Cuvântul adevărului sub gunoiul ereziei şi superstiţiei, dar, în modul cel mai minunat, el a fost păstrat nedenaturat, de-a lungul secolelor de întuneric. Nu purta amprenta omului, ci sigiliul lui Dumnezeu. Oamenii au încercat din răsputeri să întunece înţelesul clar şi simplu al Scripturilor şi să o facă să se contrazică, dar, ca şi arca lui Noe pe apele înfuriate, Cuvântul lui Dumnezeu a rezistat furtunilor care îl ameninţau cu distrugerea. După cum mina are filoane bogate de aur şi argint ascunse în adâncime, aşa încât toţi cei care
-56-
vor să-i descopere rezervele preţioase să fie nevoiţi să sape, tot aşa Sfânta Scriptură are comori de adevăr care sunt descoperite numai celui care o cercetează cu stăruinţă, cu umilinţă şi în rugăciune. Dumnezeu a intenţionat ca Biblia să fie un manual pentru toţi oamenii, copii, tineri şi adulţi şi să fie studiată în toate timpurile. El le-a dat Cuvântul Său oamenilor ca pe o descoperire a Lui Însuşi. Orice adevăr nou înţeles este o dezvăluire proaspătă a caracterului Autorului lui. Studiul Scripturii este mijlocul divin rânduit să-i aducă pe oameni într-o legătură mai strânsă cu Creatorul lor şi să le dea o cunoaştere mai clară a voii Sale. Biblia este mijlocul de comunicare între Dumnezeu şi om.
Deşi priveau temerea de Dumnezeu ca pe începutul înţelepciunii, valdenzii nu erau orbi faţă de importanţa pe care o aveau pentru dezvoltarea minţii şi a discernământului, contactul cu lumea şi cunoaşterea oamenilor şi a vieţii active. De la şcolile lor din munţi, unii tineri erau trimişi la instituţii de învăţământ din oraşele Franţei sau ale Italiei, unde beneficiau de o paletă mai largă de subiecte de studiu, cugetare şi observaţie decât în Alpii lor natali. Tinerii astfel trimişi erau expuşi ispitei, vedeau viciul, îi întâlneau pe agenţii vicleni ai lui Satana, care le strecurau cele mai subtile erezii şi cele mai periculoase înşelăciuni. Dar educaţia lor din copilărie fusese de aşa manieră, încât îi pregătise pentru toate acestea.
În şcolile în care mergeau, ei nu trebuiau să-şi destăinuiască secretele nimănui. Hainele lor erau în aşa fel pregătite, încât să ascundă cea mai mare comoară a lor – manuscrisele preţioase ale Scripturilor. Aveau la ei aceste texte, rodul a luni şi ani de trudă, şi, oriunde puteau face lucrul acesta fără a trezi suspiciuni, aduceau cu grijă unele părţi din Scriptură în atenţia celor ale căror inimi păreau deschise să primească adevărul. Încă de pe genunchii mamelor lor, tinerii valdenzi fuseseră pregătiţi în vederea acestui scop; înţelegeau lucrarea şi o îndeplineau cu credincioşie. În aceste instituţii de învăţământ, erau câştigaţi adepţi la adevărata credinţă şi, deseori, principiile ei se răspândeau în toată şcoala. Totuşi conducătorii papali nu puteau, oricât de minuţios ar fi cercetat, să meargă până la sursa acestei aşa-numite erezii stricăcioase.
Spiritul lui Hristos este un spirit misionar. Primul impuls al unei inimi renăscute este să îi aducă şi pe alţii la Mântuitorul. Acesta era spiritul creştinilor valdenzi. Ei considerau că Dumnezeu cerea de la ei mai mult decât simpla păstrare a adevărului în curăţia lui în propriile biserici, că asupra lor apăsa răspunderea solemnă de a lăsa
-57-
ca lumina lor să strălucească spre cei care se găseau în întuneric. Prin puterea cea mare a Cuvântului lui Dumnezeu, ei au căutat să rupă lanţurile sclaviei pe care Roma o impusese. Pastorii valdenzi erau pregătiţi ca misionari, tuturor celor care doreau să intre în lucrare cerându-li-se mai întâi să câştige experienţă ca evanghelişti. Înainte de a primi răspunderea unei biserici de acasă, un pastor trebuia să slujească trei ani într-un câmp misionar. Acest serviciu, care cerea încă de la început jertfire de sine şi sacrificiu, era o introducere potrivită pentru viaţa de pastor din acele timpuri care puneau la încercare sufletele oamenilor. Tinerii care erau hirotoniţi în această poziţie sfântă nu aveau în faţă perspectiva bogăţiei şi a slavei pământeşti, ci o viaţă de trudă şi primejdii şi, posibil, o soartă de martir. Misionarii plecau doi câte doi, aşa cum i-a trimis şi Iisus pe ucenicii Săi. De obicei, cu fiecare tânăr era trimis un om în vârstă şi cu experienţă, tânărul aflându-se sub îndrumarea tovarăşului său, care răspundea de educaţia lui şi de ale cărui indicaţii trebuia să ţină seama. Aceşti colaboratori nu erau întotdeauna împreună, dar se întâlneau adesea pentru rugăciune şi sfat, întărindu-se astfel unul pe altul în credinţă.
Dacă ar fi făcut cunoscut cuiva scopul misiunii lor, aceasta ar fi eşuat cu siguranţă, de aceea îşi ascundeau cu grijă adevărata identitate. Fiecare pastor cunoştea o meserie şi misionarii îşi îndeplineau lucrarea la adăpostul unei îndeletniciri obişnuite. De obicei, o alegeau pe aceea de negustor sau de vânzător ambulant. „Duceau mătăsuri, bijuterii şi alte articole, care nu se puteau procura uşor în timpul acela, ci doar de la târguri îndepărtate; erau bine primiţi ca negustori acolo unde ar fi fost dispreţuiţi ca misionari” (Wylie, cartea 1, cap. 7). Inimile lor se înălţau tot timpul către Dumnezeu pentru a primi de la El înţelepciunea de a prezenta o comoară mai preţioasă decât aurul sau pietrele preţioase. Aveau la ei, în ascuns, exemplare întregi sau părţi din Biblie şi, ori de câte ori se ivea o ocazie, le atrăgeau atenţia clienţilor la aceste manuscrise. Adesea, se trezea astfel interesul de a citi Cuvântul lui Dumnezeu şi unele părţi din Scriptură erau lăsate cu bucurie celor care doreau să le primească.
Lucrarea acestor misionari a început pe câmpiile şi văile de la poalele munţilor lor, dar s-a extins cu mult dincolo de aceste hotare. Cu picioarele goale şi în veşminte aspre şi prăfuite de călătorie, ca şi ale Maestrului lor, ei străbăteau marile oraşe şi pătrundeau în ţinuturi îndepărtate. Pretutindeni răspândeau sămânţa preţioasă.
-58-
În urma lor răsăreau biserici, iar sângele martirilor era o mărturie în favoarea adevărului. Ziua lui Dumnezeu va descoperi un seceriş bogat de suflete strânse în grânar prin lucrarea acestor oameni credincioşi. Ascuns şi tăcut, Cuvântul lui Dumnezeu îşi croia drum prin creştinătate şi era primit cu bucurie în casele şi în inimile oamenilor.
Pentru valdenzi, Scripturile nu erau numai un raport al modului în care a procedat Dumnezeu cu oamenii din vechime şi o descoperire a responsabilităţilor şi datoriilor din prezent, ci şi o dezvăluire a pericolelor, dar şi a slavei viitoare. Ei credeau că sfârşitul tuturor lucrurilor nu era foarte departe şi, când studiau Biblia cu rugăciune şi cu lacrimi, erau şi mai adânc impresionaţi de declaraţiile ei preţioase şi de datoria lor de a face cunoscut şi altora adevărurile ei mântuitoare. Ei vedeau Planul de Mântuire descoperit clar în paginile sfinte şi găseau mângâiere, speranţă şi pace în credinţa în Iisus. Pe măsură ce adevărul le ilumina mintea şi le umplea inima de bucurie, doreau cu ardoare să răsfrângă razele lui şi asupra celor care erau în întunericul rătăcirii papale.
Ei vedeau că, sub călăuzirea papei şi a preoţilor, mulţimile se străduiau zadarnic să obţină iertarea, chinuindu-şi trupurile pentru păcatele sufletelor lor. Învăţaţi să creadă că faptele lor bune îi vor mântui, oamenii priveau continuu la ei înşişi, preocupându-se de starea lor păcătoasă, văzându-se expuşi mâniei lui Dumnezeu, chinuindu-şi sufletul şi trupul şi totuşi negăsind nicio alinare. Astfel, suflete oneste erau înrobite de doctrinele Romei. Mii de oameni îşi părăseau prietenii şi rudele şi-şi petreceau viaţa în chiliile mănăstirilor. Prin posturi repetate şi biciuiri crude, prin vegheri în miez de noapte, prin multele ore istovitoare petrecute întinşi pe pietrele reci şi umede ale locuinţei lor mohorâte, prin pelerinaje lungi, prin penitenţe umilitoare şi torturi înfricoşătoare, mii de oameni căutau în zadar să-şi liniştească conştiinţa. Apăsaţi de sentimentul păcatului şi urmăriţi de frica mâniei răzbunătoare a lui Dumnezeu, mulţi sufereau până când natura istovită ceda şi se coborau în mormânt fără nicio rază de lumină sau de speranţă.
Valdenzii doreau să frângă pâinea vieţii acestor suflete înfometate, să le prezinte soliile de pace din făgăduinţele lui Dumnezeu şi să le îndrepte spre Hristos, singura lor speranţă de mântuire. Ei susţineau că doctrina conform căreia prin fapte bune păcătoşii pot obţine iertarea pentru călcarea Legii lui Dumnezeu se bazează pe o rătăcire. Încrederea în meritele omeneşti împiedică recunoaşterea iubirii infinite a lui Hristos. Iisus a murit ca jertfă pentru om, deoarece omul, ca fiinţă căzută, nu poate face nimic care să-l recomande înaintea lui Dumnezeu. Meritele unui Mântuitor răstignit şi înviat sunt baza credinţei creştine. Dependenţa sufletului de Hristos este tot atât de reală, iar legătura lui cu El trebuie să fie tot atât de strânsă ca şi a braţului cu corpul sau ca a unei mlădiţe cu viţa.