Tragedia Veacurilor – Ziua 08

Capitolul 6 — Huss și Ieronim 

Evanghelia fusese sădită în Boemia pe la începutul secolului al IX-lea. Biblia fusese tradusă și serviciile divine erau ținute în limba poporului. Dar, pe măsură ce puterea papei creștea, Cuvântul lui Dumnezeu era umbrit. Grigore al VII-lea, care luase asupra sa lucrarea de a umili mândria regilor, nu urmărea să înrobească mai puțin poporul, și ca urmare, a fost dată o bulă papală care interzicea oficierea slujbelor religioase în limba boemă. Papa declara că “era plăcut Celui Atotputernic ca slujba închinată Lui să fie oficiată într-o limbă necunoscută și că multe rele și rătăciri se iviseră din cauză că nu se respectase această regulă” (Wylie, b.3, cap.1). În felul acesta, Roma a decretat ca lumina Cuvântului lui Dumnezeu să fie stinsă, iar poporul să fie ținut în întuneric. Dar Cerul s-a îngrijit de alte mijloace pentru păstrarea bisericii Sale. Mulți dintre valdenzii și albigenzii alungați de persecuție din căminele lor din Franța și Italia au venit în Boemia. Deși n-au îndrăznit să învețe în mod deschis, au lucrat cu râvnă în ascuns. Astfel, credința adevărată a fost păstrată de la un veac la altul. 

Înainte de zilele lui Huss, au existat în Boemia bărbați care s-au ridicat să condamne deschis corupția din biserică și decăderea poporului. Lucrarea lor a provocat un interes larg răspândit. Temerile ierarhiei papale au fost trezite și persecuția s-a dezlănțuit împotriva discipolilor Evangheliei. Obligați să se închine în păduri și în munți, ei erau vânați de soldați și mulți au fost omorâți. După o vreme, s-a hotărât ca toți aceia care s-au depărtat de modul de închinare al Romei să fie arși. Însă, în timp ce își dădeau viața, creștinii priveau în viitor la triumful cauzei lor. Unul dintre aceștia, care “învăța că mântuirea se putea găsi numai prin credința în Mântuitorul răstignit”, declara în timp ce murea: “Mânia dușmanilor adevărului se revarsă acum împotriva noastră, dar nu va fi totdeauna așa; se va ridica unul dintre oamenii de rând, fără sabie sau autoritate, și împotriva lui ei nu vor putea face nimic” (Idem, b.3, cap.1). Vremea lui Luther era încă departe; dar s-a ridicat deja omul a cărui mărturie împotriva Romei urma să zguduie popoarele. 

-98-

Jan Huss era de origine umilă și rămăsese orfan de timpuriu prin moartea tatălui său. Mama lui evlavioasă socotea educația și temerea de Dumnezeu ca fiind cele mai prețioase comori și a căutat să asigure fiului ei această moștenire. Huss a studiat la școala provincială și după aceea a mers la Universitatea din Praga, fiind primit ca student bursier. În călătoria spre Praga a fost însoțit de mama lui; văduvă și săracă, ea nu avea daruri și bogăție lumească să dea fiului ei, dar când s-au apropiat de marele oraș, ea a îngenuncheat lângă tânărul orfan și a cerut asupra lui binecuvântarea Tatălui lor ceresc. Puțin își dădea ea seama atunci cum avea să primească răspuns la rugăciunea ei. 

La universitate, Jan Huss s-a distins repede prin străduințe neobosite și înaintare rapidă, în timp ce viața lui fără reproș printr-o purtare amabilă și curtenitoare i-au câștigat un respect unanim. El era un adept sincer al bisericii catolice și un cercetător sârguincios după binecuvântările spirituale pe care ea pretindea că le revarsă. Cu ocazia unui jubileu, a mers la spovedanie, a plătit cei din urmă bănuți din punga săracă și s-a unit cu ceilalți credincioși în procesiunile religioase, pentru a se putea împărtăși din iertarea făgăduită. După terminarea cursurilor colegiului, a intrat în preoție și, devenind în scurtă vreme cunoscut, a fost chemat la curtea regelui. A fost numit profesor, iar mai târziu rector al universității în care se instruise. Doar în câțiva ani, umilul student bursier a devenit mândria țării, iar numele lui era cunoscut în Europa întreagă. 

-99-

Dar Huss și-a început lucrarea de reformă în alt domeniu. La câțiva ani după ce a primit ordinele preoțești a fost numit predicator la capela Betleem. Fondatorul acestei capele susținuse ca un lucru de mare importanță predicarea Scripturilor în limba poporului. În ciuda împotrivirii Romei față de practica aceasta, ea nu fusese cu totul întreruptă în Boemia. Dar era totuși o mare necunoștință în ce privește Biblia, și ca urmare, în mijlocul poporului de toate categoriile abundau cele mai rele vicii. Huss a denunțat aceste vicii fără cruțare, făcând apel la Cuvântul lui Dumnezeu pentru a da tărie principiilor adevărului și curăției pe care el le susținea. 

Un cetățean din Praga, pe nume Ieronim, care mai târziu a devenit foarte apropiat de Huss, întorcându-se din Anglia, a adus cu el scrierile lui Wycliffe. Regina Angliei, care fusese convertită la învățăturile lui Wycliffe, era o prințesă originară din Boemia și prin influența ei, lucrările reformatorilor erau larg răspândite în patria ei de origine. Huss a citit aceste lucrări cu interes; el îl socotea pe autorul lor a fi un creștin sincer și era înclinat să privească favorabil reformele pe care acesta le susținea. Fără să-și dea seama, Huss intrase deja pe calea care avea să-l ducă departe de Roma.

Cam în același timp au sosit la Praga doi străini din Anglia, oameni de cultură, care primiseră lumina și veniseră să o răspândească în această țară îndepărtată. Dacă ar fi început cu un atac deschis împotriva supremației papei, ar fi fost repede aduși la tăcere de către autorități; dar, nevoind să renunțe la planul lor, au folosit alte mijloace. Fiind totodată pictori și predicatori, și-au folosit talentul. Într-un loc deschis publicului, au expus două picturi. 

-100-

Una reprezenta intrarea lui Isus în Ierusalim, “blând și călare pe un asin” (Matei 21, 5), urmat fiind de ucenici îmbrăcați în veșminte prăfuite de călătorie și cu picioarele goale. Tabloul al doilea reprezenta o procesiune pontificală, papa fiind înveșmântat în hainele lui bogate, purtând întreita sa coroană, călare pe un cal strălucitor împodobit, precedat de trompetiști și urmat de cardinali și prelați în veșminte strălucitoare. 

Aceasta a fost o predică ce a atras atenția tuturor claselor de oameni. Mulțimile veneau să privească picturile. Nu era unul care să nu priceapă morala și mulți au fost profund impresionați de contrastul dintre blândețea și umilința lui Hristos Domnul și mândria și aroganța papei, pretinsul Lui slujitor. S-a produs o mare tulburare în Praga, iar cei doi străini, după o scurtă vreme, au socotit necesar, pentru siguranța lor, să plece. Dar lecția pe care ei o oferiseră n-a fost uitată. Tablourile au făcut o impresie profundă și asupra minții lui Huss și l-au condus la un studiu mai atent al Bibliei și al scrierilor lui Wycliffe. Cu toate că nu era pregătit încă să primească toate reformele susținute de Wycliffe, a văzut totuși mai clar caracterul adevărat al papalității și cu o înflăcărare tot mai mare a denunțat mândria, ambiția și corupția ierarhiei papale. 

Din Boemia, lumina s-a răspândit în Germania, căci tulburările de la Universitatea din Praga au provocat retragerea a sute de studenți germani. Mulți dintre ei primiseră de la Huss, pentru prima oară, cunoștința despre Biblie, iar la întoarcere au răspândit Evanghelia în patrie.

Veștile despre acțiunile din Praga au ajuns la Roma și Huss a fost somat să se prezinte înaintea papei. Dacă ar fi ascultat de acesta, s-ar fi expus la o moarte sigură. Regele și regina Boemiei, universitatea, membrii nobilimii și slujbașii guvernului s-au unit pentru a cere suveranului pontif să îngăduie ca Huss să rămână la Praga și să dea răspunsul printr-o delegație. În loc să răspundă favorabil la această cerere, papa a trecut la judecarea și condamnarea lui Huss și a pus orașul Praga sub interdicție. 

-101-

Pe vremea aceea, o astfel de sentință, oriunde ar fi fost pronunțată, producea o alarmă pe scară largă. Ceremoniile de care era însoțită erau astfel aranjate, încât să răspândească groaza peste oamenii care îl priveau pe papa ca fiind însuși reprezentantul lui Dumnezeu, ținând cheile cerului și ale iadului și având puterea de a pronunța judecăți atât vremelnice, cât și spirituale. Se credea că porțile cerului erau închise pentru regiunile lovite de interdicție; că atâta vreme cât papa nu schimba hotărârea, morții erau aruncați din locuințele fericirii. Ca o manifestare a acestei calamități îngrozitoare, toate slujbele religioase erau suspendate. Bisericile erau închise. Căsătoriile erau oficiate în curtea bisericii. Morților li se refuza înhumarea în locurile consacrate pentru aceasta și erau înmormântați fără slujbele de îngropăciune, în gropi sau pe câmp. În felul acesta, prin măsuri care făceau apel la imaginație, Roma încerca să stăpânească conștiințele oamenilor. 

Orașul Praga era plin de tulburări. O mare parte dintre oameni îl acuzau pe Huss ca fiind cauza tuturor nenorocirilor și cerea să fie predat răzbunării Romei. Pentru a potoli furtuna, Huss s-a retras, pentru un timp, în satul lui natal. El le-a scris prietenilor pe care-i lăsase în Praga, următoarele: “Dacă m-am retras din mijlocul vostru, am făcut-o pentru a urma învățătura și exemplul lui Isus Hristos, ca să nu dau ocazie minților bolnave să-și atragă o condamnare veșnică și să nu fiu pentru cei credincioși un motiv de amărăciune și persecuție. M-am retras și pentru că am înțeles că preoții nelegiuiți ar putea continua pentru multă vreme să oprească predicarea Cuvântului lui Dumnezeu în mijlocul vostru; dar nu v-am părăsit pentru a mă lepăda de adevărul divin, pentru care, cu ajutorul lui Dumnezeu, sunt gata să mor” (Bonnechose, The Reformers Before the Reformation, vol. 1, p. 87). Huss nu și-a încetat preocupările, ci călătorea prin regiunile învecinate, predicând mulțimilor doritoare. În felul acesta măsurile la care a recurs papa pentru a desființa Evanghelia au făcut ca ea să fie și mai mult răspândită. “Nu putem face nimic împotriva adevărului, ci pentru adevăr.” (2 Corinteni 13, 8). 

-102-

“Mintea lui Huss, în această etapă a carierei sale, pare să fi fost scena unui conflict dureros. Cu toate că biserica căuta să-l intimideze cu tunetele ei, el nu renunțase la autoritatea ei. Biserica romană era încă pentru el mireasa lui Hristos, iar papa era reprezentantul și vicarul lui Dumnezeu. Huss se lupta împotriva abuzului de autoritate, și nu împotriva principiului în sine. Acest fapt a produs o luptă teribilă între convingerile și înțelegerile lui și cererile conștiinței. Dacă autoritatea era dreaptă și infailibilă, așa cum o credea a fi, cum se făcea că el se simțea îndemnat să nu i se supună? Să asculte, vedea că este un păcat; dar cum putea ca ascultarea de o biserică infailibilă să-l ducă într-o astfel de situație? Aceasta era pentru el o problemă de nerezolvat; era îndoiala care-l chinuia ceas cu ceas. Singurul răspuns pe care l-a dat a fost că acum se repetă ceea ce se întâmplase și în zilele Mântuitorului, când preoții bisericii decăzuseră cu totul și foloseau autoritatea lor legală în scopuri ilegale. Aceasta l-a dus să adopte pentru conduita sa, cât și să predice altora, maxima că învățăturile Scripturii oferite înțelegerii trebuie să îndrume conștiința; cu alte cuvinte, Dumnezeu vorbește prin Biblie, și nu biserica ce vorbește prin preoți este călăuza infailibilă.” (Wylie, b.3, cap.2). 

Apoi, atunci când agitația din Praga s-a mai potolit, Huss s-a reîntors la capela Betleem, pentru a continua cu și mai mare râvnă și curaj, predicarea Cuvântului lui Dumnezeu. Vrăjmașii lui erau activi și puternici, dar regina și mulți nobili erau prietenii săi, poporul, în mare număr, era de partea lui. Făcând comparație între învățăturile lui curate și înălțătoare, împreună cu o viață sfântă și dogmele degradante pe care le predicau romaniștii, cu avariția și desfrâul practicate de ei, mulți socoteau o adevărată onoare să fie de partea lui. 

Până acum Huss fusese singur în lucrările lui; dar acum Ieronim, care în timp ce era în Anglia primise învățăturile lui Wycliffe, s-a unit cu el în lucrarea de reformă. Cei doi urmau să fie de aici înainte uniți în viața lor și nici moartea n-avea să-i despartă. Strălucirea geniului, elocvența și cultura — daruri care câștigă favoarea populară — erau posedate într-un grad deosebit de Ieronim; dar în acele calități care constituie adevărata tărie de caracter, Huss era mai puternic. Judecata lui calmă era ca o frână pentru spiritul impulsiv al lui Ieronim care, cu o adevărată umilință, își dădea seama de valoarea acestuia și se supunea sfaturilor lui. Sub impulsul lucrării lor unite, reforma s-a întins mult mai repede. 

-103-

Dumnezeu a îngăduit ca o mare lumină să strălucească asupra minților acestor bărbați aleși, descoperindu-le multe din rătăcirile Romei; dar ei n-au primit toată lumina care trebuia dată lumii. Prin acești slujitori ai Săi, Dumnezeu conducea poporul afară din întunericul romanismului; dar mai existau multe și mari piedici ce trebuia înfruntate. El i-a condus pas cu pas, pe măsură ce ei le puteau suporta. Ei nu erau pregătiți să primească dintr-o dată toată lumina. Dacă ar fi fost prezentată astfel, ca strălucirea deplină a soarelui de amiază, aceia care au stat multă vreme în întuneric s-ar fi îndepărtat de ea. De aceea, El le-a descoperit-o conducătorilor puțin câte puțin, pe măsură ce putea fi primită de popor. De la un secol la altul, alți lucrători credincioși aveau să urmeze, pentru a conduce poporul mai departe pe calea reformei. 

Schisma din biserică continua. Trei papi se luptau acum pentru supremație și lupta lor umplea creștinătatea de crimă și frământare. Nemaifiind mulțumiți să arunce blesteme, au recurs la arme. Fiecare dintre ei s-a grăbit să-și procure arme și să înroleze soldați. Fără îndoială că era nevoie de bani; și pentru a-i procura, darurile, slujbele și binecuvântările bisericii erau oferite spre vânzare [(vezi note suplimentare) ]. Preoții la rândul lor, imitându-i pe superiori, au recurs la simonie și la război pentru a-și umili rivalii și pentru a-și întări puterea. Cu o îndrăzneală zilnic crescândă, Huss tuna împotriva nelegiuirilor care erau îngăduite în numele religiei; iar poporul îi acuza în mod deschis pe conducătorii Romei ca fiind cauza nenorocirilor care copleșiseră creștinătatea. 

-104-

Din nou orașul Praga părea că se află pe marginea unui conflict sângeros. Ca și în veacurile trecute, slujitorul lui Dumnezeu a fost acuzat ca fiind “acela care nenorocește pe Israel”. (1 Regi 18, 17). Orașul a fost pus din nou sub interdicție, iar Huss s-a retras în satul natal. Mărturia depusă cu atâta credincioșie, din iubita lui capelă Betleem, se încheiase. El urma să vorbească întregii creștinătăți de la o tribună mai înaltă, înainte de a-și depune viața ca mărturie în favoarea adevărului. 

Pentru a remedia relele care tulburau Europa, a fost convocat un conciliu general la Constanța. Conciliul a fost convocat la dorința împăratului Sigismund de către unul dintre cei trei papi rivali, Ioan al XXIII-lea. Cererea în favoarea unui conciliu era departe de a fi salutată de papa Ioan, ale cărui caracter și purtări cu greu ar fi putut suporta cercetarea din partea prelaților care erau tot așa de slabi în ceea ce privește morala cum erau și membrii bisericii din acele vremuri. Însă el n-a îndrăznit să se împotrivească voinței lui Sigismund [(vezi note suplimentare) ].

Principalele obiective care trebuiau să fie rezolvate de acest conciliu erau acelea de a se pune capăt schismei din biserică și dezrădăcinarea ereziei. Ca urmare, cei doi papi rivali au fost somați să apară înaintea lui, ca și propagatorul fruntaș al vederilor noi, Ioan Huss. Cei dintâi, având grijă de propria siguranță, n-au venit în persoană, ci au fost reprezentați prin delegații lor. Papa Ioan, cel care convocase conciliul, a venit cu multă neîncredere, bănuind planul ascuns al împăratului de a-l demite, temându-se că va trebui să dea socoteală pentru viciile care pângăriseră tiara, ca și pentru crimele cu ajutorul cărora și-o câștigase. Cu toate acestea, și-a făcut intrarea în orașul Constanța cu mare pompă, însoțit de ecleziasticii cu cel mai înalt rang și urmat de o suită de curteni. Tot clerul și demnitarii orașului, împreună cu o mulțime imensă de cetățeni, au ieșit să-l salute. Deasupra capului avea un baldachin aurit purtat de patru șefi magistrați. Înaintea lui era ostia, iar veșmintele bogate ale cardinalilor și ale nobililor ofereau o priveliște impunătoare. 

În același timp se apropia de Constanța un alt călător. Huss era conștient de primejdiile care-l amenințau.

-105-

El s-a despărțit de prieteni ca și când nu i-ar mai întâlni niciodată și a pornit în călătorie având simțământul că ea îl va duce la rug. Cu toate că primise un bilet de liberă trecere de la regele Boemiei, precum și unul de la împăratul Sigismund în timpul călătoriei, el și-a făcut toate aranjamentele în eventualitatea morții sale.

Într-o scrisoare adresată prietenilor din Praga, spunea: “Frații mei … plec cu un bilet de liberă trecere de la rege pentru a mă întâlni cu numeroșii mei vrăjmași de moarte … mă încred însă în Atotputernicul Dumnezeu, în Mântuitorul meu; cred că El va asculta rugăciunile voastre fierbinți, că va pune în gura mea înțelepciunea și prevederea Sa, pentru ca să le pot sta înainte; și că îmi va da Duhul Său cel Sfânt pentru a mă întări în adevărul Său, așa ca să pot face față cu mult curaj ispitelor, închisorii și, dacă va fi necesar, unei morți crude. Isus Hristos a suferit pentru cei iubiți ai Lui; și pentru aceea să ne mirăm că ne-a fost lăsat exemplul Său ca să suferim și noi cu răbdare toate lucrurile pentru mântuirea noastră? El este Dumnezeu, iar noi suntem creaturile Sale; El este Domnul, iar noi suntem slujitorii Săi. El este Stăpânul lumii, iar noi suntem muritori vrednici de dispreț — și cu toate acestea El a suferit! De ce atunci să nu suferim și noi, îndeosebi atunci când suferința este pentru curățirea noastră? De aceea, dragii mei, dacă moartea mea ar putea contribui la slava Sa, rugați-vă ca ea să vină cât mai repede și pe mine să mă facă în stare să suport toate nenorocirile cu statornicie. Dar dacă este mai bine să mă reîntorc între voi, să ne rugăm Domnului să mă întorc fără pată — adică să nu retrag nici o literă din adevărul Evangheliei, pentru a lăsa fraților un exemplu desăvârșit de urmat. S-ar putea deci să nu-mi mai vedeți fața la Praga; dar dacă voia lui Dumnezeu cel Atotputernic va binevoi să mă redea vouă, atunci să mergem înainte cu o inimă mai hotărâtă în cunoașterea și în dragostea Legii Sale” (Bonnechose, vol. 1, p. 147.148). 

Într-o altă scrisoare, către un preot care devenise ucenicul Evangheliei, Huss vorbea cu adâncă smerenie despre greșelile lui, acuzându-se “de a fi simțit plăcere în purtarea hainelor bogate și de a fi risipit ceasuri în ocupații ușuratice”. Apoi adăuga aceste sfaturi mișcătoare: “Slava lui Dumnezeu și mântuirea sufletelor să ocupe mintea ta și nu posedarea de bunuri și averi. Ferește-te să-ți împodobești casa mai mult decât sufletul; și, mai presus de toate, acordă toată atenția ‘clădirii’ spirituale. Fii evlavios și smerit cu cei săraci și nu-ți folosi averea în petreceri. Dacă nu ai să-ți îmbunătățești viața și să te înfrânezi de la exagerări, mă tem că vei fi aspru pedepsit, așa cum sunt și eu … tu cunoști învățătura mea, căci ai primit îndemnurile mele din copilăria ta; de aceea nu este de folos să-ți scriu mai mult. Dar te conjur, prin mila Domnului nostru, să nu mă imiți în nici una din deșertăciunile în care m-ai văzut căzând”. Pe plicul scrisorii a adăugat: “Te conjur, prietenul meu, să nu rupi acest sigiliu până când nu vei avea certitudinea că sunt mort” (Idem, vol. 1, p. 148, 149). 

-106-

În timpul călătoriei, Huss vedea pretutindeni semne ale răspândirii învățăturilor sale și ale bunăvoinței cu care era privită cauza lui. Oamenii se îmbulzeau să-l întâlnească, iar în câteva orașe magistrații l-au însoțit pe străzile lor.

La sosirea în Constanța, lui Huss i s-a dat deplină libertate. Și biletului de liberă trecere al împăratului i s-a adăugat o asigurare personală de ocrotire din partea papei. Dar, violând toate aceste declarații solemne repetate, reformatorul a fost arestat în scurtă vreme din ordinul papei și al cardinalilor și aruncat într-o temniță dezgustătoare. Mai târziu a fost transferat într-un castel întărit, dincolo de Rin și ținut acolo ca prizonier. Papa n-a folosit mult din această trădare, deoarece în scurtă vreme și el a fost aruncat în aceeași închisoare (Idem, vol. 1, p. 247). El fusese dovedit înaintea conciliului a fi vinovat de crimele cele mai josnice, pe lângă ucidere, simonie și adulter, “păcate care nu se pot numi”. Conciliul s-a pronunțat și a fost în cele din urmă deposedat de tiară și aruncat în închisoare. Ceilalți doi rivali au fost și ei destituiți și a fost ales un nou pontif. 

-107-

Deși papa fusese vinovat de crime mai mari decât acelea pe care Huss le pusese în sarcina preoților și pentru care el ceruse o reformă, același conciliu care l-a degradat pe pontif a pornit să-l zdrobească pe reformator. Întemnițarea lui Huss a provocat o mare indignare în Boemia. Nobili puternici au adresat conciliului proteste stăruitoare împotriva acestei insulte. Împăratul, care nu era dispus să îngăduie violarea unui bilet de liberă trecere, s-a împotrivit procedeelor folosite împotriva lui. Dar dușmanii reformatorului erau răutăcioși și hotărâți. Ei au făcut apel la prejudecățile împăratului, la temerile lui, la râvna lui pentru biserică. Ei au adus argumente amănunțite pentru a dovedi că “nu trebuie păstrată credința față de eretici și nici față de persoanele suspecte de erezie, chiar dacă sunt înzestrate cu bilete de liberă trecere din partea împăratului și a regilor” (Jacques Lenfant, History of the Council of Constance, vol. 1, p. 516). În felul acesta au câștigat. 

Slăbit de boală și întemnițare — căci umezeala, aerul viciat al închisorii i-au provocat o febră care era aproape să-i pună capăt vieții — Huss a fost în cele din urmă adus înaintea conciliului. Legat în lanțuri, a stat în fața împăratului, a cărui onoare și bună credință fuseseră garanție pentru ocrotirea lui. În timpul acestui proces îndelungat, el a susținut cu statornicie adevărul și, în fața demnitarilor bisericii și ai statului, el a înălțat un protest solemn și credincios împotriva corupției ierarhiei papale. Când i s-a cerut să-și renege învățăturile sau să sufere moartea, el a ales martiriul.

Harul lui Dumnezeu l-a susținut. În timpul săptămânilor de suferință dinaintea sentinței finale, pacea cerului i-a umplut sufletul. “Scriu această scrisoare, spunea el unui prieten, în celula mea, cu mâna tremurândă, așteptând mâine sentința de moarte…. Când, cu ajutorul lui Isus Hristos, ne vom întâlni iarăși în pacea cea dulce a vieții viitoare, vei înțelege cât de îndurător S-a arătat Dumnezeu față de mine, cât de răbdător m-a susținut în mijlocul ispitelor și încercărilor.” (Bonnechose, vol. 2, p. 67) În întunecimea închisorii, el a prevăzut triumful credinței adevărate. În visele acestor nopți, el văzu capela din Praga în care predicase Evanghelia, pe papa și pe episcopii lui ștergând tablourile lui Hristos pe care el le pictase pe pereți. “Această viziune l-a descurajat; dar în ziua următoare a visat mulți pictori ocupați cu restaurarea acestor tablouri, în număr mai mare și în culori mai strălucitoare. De îndată ce lucrul lor a fost terminat, pictorii, care erau înconjurați de o mulțime de oameni, au exclamat: ‘Acum să vină papii și episcopii; ei nu le vor mai putea șterge!’ Când a vorbit despre vis, reformatorul a spus: ‘Cred că acest lucru este sigur, și anume că chipul lui Hristos nu va putea fi șters niciodată. Ei au dorit să-l distrugă, dar el va fi pictat proaspăt în toate inimile de niște predicatori mult mai buni decât mine’” (D’Aubigne vol. 1, cap.6). 

-108-

Pentru ultima oară Huss a fost adus înaintea conciliului. Era o adunare mare și selectă la care asistau: împăratul, prinții imperiului, delegații regali, cardinalii, episcopii și preoții împreună cu o mulțime de oameni care veniseră ca spectatori ai evenimentelor zilei. Din toate părțile creștinătății fuseseră adunați martori ai acestei prime mari jertfe în lupta îndelungată în care urma ca libertatea de conștiință să biruie. 

Fiind somat să-și spună hotărârea finală, Huss a declarat refuzul de a retracta și, ațintindu-și privirea pătrunzătoare asupra monarhului ale cărui cuvinte de garanție fuseseră atât de rușinos călcate, declară: “M-am hotărât, din proprie voință, să apar în fața acestui conciliu, sub ocrotirea publică și credința împăratului care este de față” (Bonnechose, vol. 2, p. 84). O roșeață profundă a îmbujorat fața lui Sigismund când privirile întregii adunări s-au îndreptat către el. 

Sentința fiind pronunțată, a început ceremonia degradării. Episcopii l-au îmbrăcat pe prizonierul lor în haine preoțești și când el a luat haina preoțească, a spus: “Domnul nostru Isus Hristos a fost îmbrăcat cu o haină albă în semn de batjocură, atunci când Irod L-a adus înaintea lui Pilat”.

-109-

(Idem, vol. 2, p. 86). Fiind iarăși sfătuit să retracteze, el a răspuns îndreptându-se către popor: “Cu ce față aș mai privi atunci cerul? Cum aș mai putea privi aceste mulțimi de oameni cărora le-am predicat Evanghelia curată? Nu, prețuiesc mântuirea lor mai mult decât acest sărman trup, dat acum morții”. Veșmintele au fost scoase unul după altul, fiecare episcop pronunțând un blestem atunci când își îndeplinea partea de ceremonie. În cele din urmă, i-au pus pe cap o mitră din hârtie în formă piramidală, pe care erau pictate chipuri îngrozitoare de demoni și cuvântul “arhiereticul”, scris vizibil în față. “Cu multă bucurie”, spuse Huss, “vreau să port această coroană a rușinii pentru Numele Tău, O, Isuse, căci pentru mine tu ai purtat o coroană de spini”. 

După ce a fost împodobit în felul acesta, prelații au spus: “Acum predăm sufletul tău diavolului”. “Și eu”, spuse Jan Huss, ridicându-și ochii spre ceruri, “îmi încredințez duhul în mâinile Tale, o, Doamne Isuse, căci Tu m-ai mântuit”. (Wylie, b.3, cap.7) 

A fost predat apoi autorităților civile și condus la locul de execuție. O procesiune imensă îl urma, sute de bărbați înarmați, preoți și episcopi în veșmintele lor scumpe și locuitori ai Constanței. Când a fost legat de rug și totul era gata pentru ca focul să fie aprins, martirul a mai fost îndemnat încă o dată să se salveze, renunțând la rătăcirile lui. “La ce rătăciri”, spuse Huss, “să renunț? Nu mă știu vinovat de nici una. Chem pe Dumnezeu ca martor că tot ce am scris și am predicat a fost cu privire la salvarea sufletului din păcat și pierzare; și de aceea, voi pecetlui foarte bucuros cu sângele meu adevărul pe care l-am scris și predicat” (Idem, b.3, cap. 7). Când flăcările s-au aprins în jurul lui, a început să cânte: “Isuse, Isuse, Fiul lui David, ai milă de mine”; și a continuat așa până când glasul i-a fost adus la tăcere pentru totdeauna. 

Chiar și dușmanii lui au fost șocați de acest comportament eroic. Un papistaș zelos, descriind martiriul lui Huss și al lui Ieronim, care a murit la scurtă vreme după aceea, spunea: “Amândoi și-au păstrat o atitudine statornică atunci când s-a apropiat ceasul din urmă. Ei s-au pregătit pentru foc ca și când ar fi mers la o petrecere de nuntă. N-au scos nici un strigăt de durere. Când flăcările s-au ridicat, ei au început să cânte imnuri; și abia furia flăcărilor le-a oprit cântarea.” (Idem, b.3, cap.7)

-110-

Când trupul lui Huss a fost cu totul ars, cenușa și pământul pe care a stat au fost luate și aruncate în Rin și purtate astfel până în ocean. Prigonitorii lui își imaginau în zadar că au dezrădăcinat adevărurile pe care el le predicase. Nici nu visau ei că cenușa din ziua aceea, dusă în mare, urma să fie o sămânță semănată în toate țările pământului, că în țări încă necunoscute urma să aducă roade îmbelșugate în Testimonies pentru adevăr. Glasul care s-a auzit în sala consiliului din Constanța a produs ecouri care urmau să fie auzite în toate veacurile viitoare. Huss nu mai era, dar adevărurile pentru care el murise nu aveau să piară niciodată. Exemplul lui de credință și de statornicie urma să încurajeze mulțimi de oameni să stea hotărâți pentru adevăr, în fața torturii și a morții. Executarea lui arătase lumii întregi cruzimea perfidă a Romei. Deși nu știau acest lucru, dușmanii adevărului contribuiseră la înaintarea cauzei pe care căutau în zadar să o distrugă. 

La Constanța urma să mai fie înălțat un rug. Sângele unui alt martor trebuia să mărturisească pentru adevăr. Ieronim, luându-și rămas bun de la Huss care pleca spre conciliu, îl îndemnase la curaj și statornicie, declarând că, dacă avea să se afle în vreo primejdie, el însuși va alerga în ajutorul lui. Când a auzit de întemnițarea reformatorului, ucenicul cel credincios s-a pregătit imediat pentru a-și împlini făgăduința. A plecat fără bilet de liberă trecere, cu un singur însoțitor până la Constanța. Ajungând acolo s-a convins că nu făcuse decât că se expusese primejdiei, fără posibilitatea de a face ceva pentru eliberarea lui Huss. A fugit din oraș, dar a fost arestat în călătoria spre casă și adus înapoi legat, cu cătușe și pus sub supravegherea unui grup de soldați. La prima apariție înaintea conciliului, încercările de a răspunde acuzațiilor aduse împotriva lui au fost întâmpinate cu strigătele: “La flăcări cu el! La flăcări!” (Bonnechose, vol. 1, p. 234). A fost aruncat într-o temniță, înlănțuit într-o poziție care-i producea suferințe mari și hrănit cu pâine și apă. După câteva luni, cruzimile întemnițării au adus asupra lui Ieronim o boală care-i amenința viața, iar dușmanii, temându-se că le-ar putea scăpa, l-au tratat cu mai puțină asprime, cu toate că a rămas în închisoare timp de un an. 

-111-

Moartea lui Huss n-a avut urmările pe care le nădăjduiseră papistașii. Nerespectarea biletului de liberă trecere ridicase o furtună de indignare și, ca o cale mai sigură, conciliul s-a hotărât ca în loc să-l ardă pe Ieronim, să-l forțeze, dacă era posibil, să se lepede de învățăturile predicate. A fost adus în fața adunării și i s-a oferit alternativa de a retracta sau de a muri pe rug. La începutul întemnițării sale, moartea ar fi fost mai de dorit, în comparație cu suferințele teribile la care fusese supus; dar acum, slăbit de boală, de lipsurile din închisoare și de tortura nesiguranței și a încordării, despărțit de prieteni și descurajat prin moartea lui Huss, statornicia lui Ieronim a cedat și a consimțit să se supună Conciliului. S-a angajat să adere la credința catolică și a acceptat acțiunea conciliului de condamnare a învățăturilor lui Wycliffe și Huss, cu excepția “adevărurilor sfinte” pe care ei le predicaseră (Idem, vol. 2, p. 141). 

Prin acest procedeu, Ieronim a încercat să aducă la tăcere glasul conștiinței și să scape de condamnare. Dar în singurătatea celulei el a văzut mai clar ce făcuse. Și-a amintit de curajul și de credincioșia lui Huss, punându-le în contrast cu lepădarea sa de adevăr. A cugetat la Maestrul divin pe care se angajase să-L slujească și care pentru el suferise moartea pe cruce. Înainte de retractare, el găsise mângâiere în mijlocul atâtor suferințe, în asigurarea aprobării lui Dumnezeu; dar acum remușcarea și îndoielile îi chinuiau sufletul. Știa că va trebui să facă și alte retractări înainte de a fi în pace cu Roma. Calea pe care intrase nu se putea încheia decât printr-o renegare totală. Hotărârea a fost luată; nu se va lepăda de Domnul său pentru a scăpa un scurt timp de suferință. 

-112-

La scurtă vreme a fost adus iarăși înaintea conciliului. Supunerea lui nu îi mulțumise pe judecători. Setea lor de sânge, ațâțată de moartea lui Huss, cerea noi victime. Numai printr-o lepădare fără rezerve de adevăr își putea păstra viața Ieronim. Dar el se hotărâse să-și mărturisească credința și să-l urmeze pe fratele lui martir în flăcări. 

Atunci își retrase retractarea făcută și, ca un condamnat la moarte, a cerut cu solemnitate să i se dea posibilitatea de apărare. Temându-se de efectele cuvintelor lui, prelații au insistat că el trebuie ori să susțină, ori să combată adevărul acuzațiilor aduse împotriva lui. Ieronim a protestat împotriva unei astfel de cruzimi și nedreptăți. “M-ați ținut intenționat trei sute patruzeci de zile într-o închisoare îngrozitoare”, spunea el, “în mizerie, zgomot, duhoare și în cea mai cruntă lipsă m-ați adus înaintea voastră și, plecând urechea la dușmanii mei de moarte, refuzați să mă ascultați…. Dacă sunteți în adevăr înțelepți și lumină a lumii, aveți grijă să nu păcătuiți împotriva dreptății. În ceea ce mă privește, eu sunt un simplu muritor; viața mea este de mică importanță; și când vă îndemn să nu dați o sentință nedreaptă, vorbesc mai puțin pentru mine decât pentru voi” (Idem, vol. 2, p. 146, 147). 

Cererea i-a fost în cele din urmă aprobată. În prezența judecătorilor lui, Ieronim a îngenuncheat și s-a rugat ca Duhul divin să-i stăpânească gândurile și cuvintele, ca nu cumva să vorbească ceva nepotrivit cu adevărul sau nedemn de Domnul lui. În ziua aceea, față de el s-a împlinit făgăduința lui Dumnezeu dată primilor ucenici: “Veți fi duși înaintea dregătorilor, a împăraților pentru Numele Meu, ca să slujiți ca mărturie înaintea lor și înaintea neamurilor. Dar, când vă vor da în mâna lor, să nu vă îngrijorați, gândindu-vă cum sau ce veți spune; căci ce veți avea de spus, vă va fi dat chiar în ceasul acela; fiindcă nu voi veți vorbi, ci Duhul Tatălui vostru va vorbi în voi” (Matei 10, 18-20). 

Cuvintele lui Ieronim au produs uimire și admirație chiar și dușmanilor lui. Timp de un an întreg fusese închis într-o temniță, neavând posibilitatea să citească sau să vadă, în mari suferințe fizice și încordare mintală. Cu toate acestea el prezenta argumentele cu o limpezime și putere atât de mare, ca și când ar fi avut ocazia netulburată de a studia. A îndreptat atenția ascultătorilor lui către șirul lung de bărbați sfinți care fuseseră condamnați de judecători nedrepți. Aproape în orice generație au fost oameni care, căutând să ridice poporul din vremea lor, au fost condamnați și lepădați, dar care după aceea au fost socotiți vrednici de cinstire. Hristos Însuși a fost condamnat ca răufăcător, de către un tribunal nedrept. 

-113-

Cu ocazia retractării, Ieronim consimțise la justețea sentinței de condamnare a lui Huss; acum ș-a declarat pocăința și a dat mărturie în favoarea nevinovăției și a sfințeniei martirului. “L-am cunoscut din copilărie”, spunea el. “A fost un bărbat excelent, drept și sfânt; a fost condamnat în ciuda nevinovăției lui…. Și eu — și eu sunt gata să mor; nu mă voi da înapoi de la chinurile pregătite pentru mine de către dușmani și de către martori mincinoși, care într-o zi vor da socoteală de înșelătoriile lor înaintea Dumnezeului cel mare pe care nu-L poate amăgi nimeni” (Bonnechose, vol. 2, p. 151). 

În autoacuzarea adusă pentru lepădarea adevărului, Ieronim a continuat: “Dintre toate păcatele pe care le-am săvârșit din tinerețea mea, nici unul nu-mi apasă atât de greu sufletul și nu-mi produce atâtea remușcări amare ca acela pe care l-am săvârșit în acest loc fatal, când am fost de acord cu sentința nelegiuită dată împotriva lui Wycliffe și împotriva sfântului martir Jan Huss, stăpânul și prietenul meu. Da, îl mărturisesc din toată inima și declar cu groază că m-am lepădat în mod rușinos atunci când, de teama morții, am condamnat învățăturile lor. De aceea rog pe Dumnezeul cel Atotputernic să Se îndure, să-mi ierte păcatele și în mod deosebit pe acesta, cel mai odios dintre toate”. Și arătând către judecători, a spus cu hotărâre: “Ați condamnat pe Wycliffe și pe Jan Huss nu pentru că au zdruncinat învățătura bisericii, ci doar pentru că au condamnat cu tărie mârșăviile clerului — pompa lor, mândria lor și toate viciile prelaților și ale preoților. Lucrările pe care ei le-au susținut și care sunt de necontestat, le socotesc și le declar ca și ei”. 

-114-

Cuvintele i-au fost întrerupte. Prelații, tremurând de mânie, au strigat: “Ce nevoie mai este de altă dovadă? Îl vedem cu ochii noștri pe cel mai încăpățânat dintre eretici!”

Neintimidat de furtună, Ieronim a exclamat: “Ce, credeți că mi-e teamă de moarte? M-ați ținut un an întreg în temnița cea mai îngrozitoare, mai teribilă decât însăși moartea. M-ați torturat cu mai multă cruzime decât pe un turc, pe un evreu sau pe un păgân, iar carnea mi s-a dezlipit de vie de pe oasele mele; și cu toate acestea nu mă plâng, căci văicărelile vin rareori de la un om de inimă și spirit, dar nu mai pot face nimic decât să-mi exprime uimirea în fața unei astfel de barbarii față de un creștin.” (Idem, vol. 2, p. 151-153) 

Din nou a izbucnit furtuna mâniei, iar Ieronim a fost dus în grabă înapoi la închisoare. Cu toate acestea, în adunare au fost unii asupra cărora cuvintele lui au făcut o impresie adâncă și care doreau să-i scape viața. A fost vizitat de către demnitarii bisericii și îndemnat să se supună conciliului. I-au fost prezentate perspectivele cele mai strălucite ca răsplată pentru renunțarea la împotrivirea față de Roma. Dar, ca și Domnul său atunci când I s-a oferit slava lumii, Ieronim a rămas statornic.

“Dovediți-mi din Sfintele Scripturi că sunt greșit”, spunea el, “și voi retracta”.

“Sfintele Scripturi!” a exclamat unul dintre ispititorii lui, “toate trebuie judecate prin ele? Cine le putea înțelege până când biserica nu le-a interpretat?” 

“Sunt oare tradițiile oamenilor mai demne de crezare decât Evanghelia Mântuitorului nostru?” a răspuns Ieronim. “Pavel nu îndemna pe aceia cărora le scria să asculte de tradițiile oamenilor, ci zicea: ‘Cercetați Scripturile!’”

“Ereticule!” i se răspunse: “Îmi pare rău că am discutat atât de mult cu tine. Văd că ești mânat de diavolul.” (Wylie, b.3, cap.10)

Peste scurtă vreme sentința de condamnare a fost pronunțată. A fost dus în același loc în care Huss își dăduse viața. A mers cântând pe drum, cu fața luminată de bucurie și pace. Privirea îi era ațintită către Hristos, iar moartea își pierduse groaza. Când călăul a trecut în spatele lui ca să aprindă focul, martirul a exclamat: “Vino în față și ai curaj; aprinde focul în fața mea. Dacă m-aș fi temut, n-aș fi fost aici”. 

-115-

Ultimele cuvinte, rostite în timp ce flăcările îl învăluiau, au fost o rugăciune: “Doamne, Părinte Atotputernic, ai milă de mine și iartă-mi păcatele; căci tu știi că totdeauna am iubit adevărul Tău”. (Bonnechose, vol. 2, p. 168). Glasul i-a încetat, dar buzele au continuat să se miște în rugăciune. După ce focul și-a făcut lucrarea, cenușa martirului împreună cu pământul pe care a stat a fost strânsă și, asemenea aceleia a lui Huss, a fost aruncată în Rin.

Așa s-au stins credincioșii purtători de lumină ai lui Dumnezeu. Dar lumina adevărului pe care ei l-au vestit, lumina exemplului lor eroic nu putea fi stinsă. Oamenii ar fi putut mai degrabă să încerce să întoarcă soarele înapoi de pe drumul lui decât să oprească zorii acelei zile care era gata să se reverse asupra lumii. 

Executarea lui Huss aprinsese un foc de indignare și oroare în Boemia. Întreaga națiune simțea că el căzuse victimă datorită răutății preoților și trădării împăratului. El a fost declarat un învățător credincios al adevărului, iar conciliul care i-a hotărât moartea a fost acuzat ca fiind vinovat de crimă. Învățăturile lui atrăgeau acum o atenție mai mare decât oricând mai înainte. Prin edictele papale, scrierile lui Wycliffe fuseseră condamnate la flăcări. Dar acelea care scăpaseră de distrugere au fost acum scoase din ascunzători și studiate în legătură cu Biblia sau cu unele părți din ea, pe care poporul și le putea procura, și mulți au fost conduși în felul acesta să primească credința reformatorului. 

Ucigașii lui Huss n-au stat liniștiți văzând triumful cauzei lui. Papa și împăratul s-au unit să zdrobească această mișcare și armatele lui Sigismund au năvălit în Boemia. 

-116-

Dar s-a ridicat un liberator. Ziska, care îndată după începerea războiului a orbit cu totul, dar care era unul dintre cei mai pricepuți generali din vremea lui, a fost conducătorul boemilor. Încrezându-se în ajutorul lui Dumnezeu și în dreptatea cauzei lor, acest popor a înfruntat armatele cele mai puternice care puteau fi aduse împotriva lor. Mereu și mereu împăratul, aducând forțe noi, invada Boemia numai pentru a fi respins în mod rușinos. Husiții se ridicaseră mai presus de teama de moarte și nimeni nu li se putea împotrivi. La câțiva ani după începerea războiului, viteazul Ziska a murit; dar locul lui a fost ocupat de Procopius, care era un general la fel de priceput și de viteaz și în unele privințe un conducător mai destoinic. 

Vrăjmașii boemilor, auzind că luptătorul orb a murit, au socotit ocazia favorabilă de a recâștiga tot ce pierduseră. Papa a proclamat o cruciadă împotriva husiților și din nou a fost trimisă o forță imensă în Boemia, numai pentru a suferi o înfrângere teribilă. A fost proclamată o altă cruciadă. În toate țările papale ale Europei au fost strânse muniții, bani și oameni. Mulțimile adunate sub steagul papei au fost asigurate că până la urmă se va termina cu ereticii husiți. Încrezători în victorie, forța cea mare a intrat în Boemia. Poporul s-a unit pentru a-i respinge. Cele două armate s-au apropiat una de cealaltă până când îi mai despărțea doar un râu. “Cruciații erau superiori, dar, în loc să îndrăznească traversarea râului și să înceapă lupta cu husiții pe care veniseră de departe să-i întâlnească, au rămas privind în tăcere la acei luptători” (Wylie, b.3, cap.17). Deodată, o groază misterioasă a căzut peste armată. Fără să dea nici o luptă, forța aceea puternică s-a rupt și s-a răspândit ca și cum ar fi fost urmărită de o putere nevăzută. Un mare număr dintre ei au fost măcelăriți de către armata husită, care a pornit în urmărirea fugarilor, și o pradă imensă a căzut în mâinile biruitorilor, astfel că războiul în loc să-i sărăcească, i-a îmbogățit pe boemi. 

După alți câțiva ani, sub un papă nou, a fost pornită o altă cruciadă. Ca și mai înainte, au fost adunați oameni și mijloace din toate țările Europei aflate sub jurisdicția papei. Acelora care se angajau în această întreprindere primejdioasă li se promitea mult. Iertarea deplină a celor mai odioase crime era asigurată fiecărui cruciat. Tuturor acelora care mureau în război le era făgăduită o răsplată bogată în ceruri. Aceia care supraviețuiau urmau să culeagă onoare și bogății pe câmpul de luptă. Din nou a fost adunată o armată care, trecând granița, a intrat în Boemia. Forțele husite s-au retras dinaintea lor, atrăgându-i în felul acesta pe cotropitori din ce în ce mai departe înăuntrul țării, dându-le impresia câștigării biruinței. În cele din urmă armata lui Procopiu s-a oprit și, întorcându-se împotriva dușmanului, a înaintat pentru bătălie. Cruciații, descoperind acum greșeala lor, stăteau în așteptare. Când s-a auzit zgomotul apropierii forțelor husite, chiar înainte de a le vedea, din nou panica i-a cuprins pe cruciați. Prinți, generali și soldați de rând își aruncau armurile și fugeau în toate părțile. În zadar a încercat legatul papal, care era conducătorul invaziei, să unească aceste forțe îngrozite și dezorganizate. În ciuda celor mai disperate încercări, și el a fost prins în valul fugarilor. Dezastrul a fost total și din nou o pradă de război imensă a căzut în mâinile învingătorilor. 

-117-

Astfel, și cea de-a doua armată trimisă de cele mai puternice națiuni ale Europei, o oaste de oameni războinici, curajoși și echipați de luptă, a fugit fără nici o bătălie dinaintea apărătorilor unui popor mic și slab. Aici a fost o manifestare a puterii divine. Cotropitorii au fost loviți de o groază supranaturală. Acela care a îmbulzit oștile lui Faraon în Marea Roșie, care a pus pe fugă armatele lui Madian dinaintea lui Ghedeon și a celor trei sute care erau cu el, care într-o singură noapte a distrus forțele asirianului îngâmfat, Și-a întins iarăși mâna pentru a nimici puterea apăsătorului. “Atunci vor tremura de spaimă, fără să fie vreo pricină de spaimă; Dumnezeu va risipi oasele celor ce tăbărăsc împotriva ta, îi vei face de rușine, căci Dumnezeu i-a lepădat.” (Psalmii 53, 5) Conducătorii papali, pierzând nădejdea cuceririi prin forță, au recurs în cele din urmă la diplomație. A intervenit un compromis prin care, în timp ce se pretindea asigurarea libertății de conștiință boemilor, în realitate îi trăda în puterea Romei. Boemii au specificat patru puncte ca fiind condiții ale păcii cu Roma: predicarea liberă a Bibliei; dreptul întregii biserici la pâine și vin cu ocazia mesei Domnului și folosirea limbii materne la slujbele religioase; excluderea clerului din toate slujbele și autoritatea lumească; iar în cazul delictelor, trebuia aplicată în mod egal pentru preoți și laici jurisdicția tribunalelor civile. În cele din urmă, autoritățile papale au fost de acord ca “cele patru puncte ale husiților să fie acceptate, dar că dreptul de a le explica, adică de a hotărî interpretarea lor precisă, să aparțină conciliului, cu alte cuvinte papei și împăratului” (Wylie, b.3, cap.18). Pe acest temei s-a intrat într-o înțelegere și Roma a câștigat prin prefăcătorie și înșelăciune ceea ce nu câștigase prin luptă; căci primind propria interpretare a prevederilor husite ca și a Bibliei, ea le putea schimba înțelesul pentru a merge după planurile proprii. 

-118-

O mare clasă de oameni din Boemia, văzând că aceasta le trădase libertățile, n-a fost de acord cu această convenție. S-au produs disensiuni și despărțiri care au dus la lupte și vărsare de sânge în mijlocul lor. În aceste lupte a căzut și nobilul Procopius, iar libertățile din Boemia au dispărut.

Sigismund, trădătorul lui Huss și Ieronim, a devenit rege al Boemiei și, neținând seama de jurământul de a menține drepturile boemilor, a întărit papalitatea. Dar prin supunerea lui față de Roma el n-a câștigat decât puțin. Vreme de 20 de ani viața îi fusese plină de primejdii și trudă. Armatele lui fuseseră zdrobite, iar tezaurul fusese secătuit de o luptă îndelungată și inutilă. Iar acum, după o domnie de un an, a murit lăsând regatul pe marginea unui război civil și, ca moștenire posterității, un nume stigmatizat de infamie. 

Frământările, luptele și vărsările de sânge au continuat. Din nou armatele străine au invadat Boemia, iar neînțelegerile interne au continuat să macine națiunea. Aceia care au rămas credincioși Evangheliei au fost supuși unei persecuții sângeroase.

-119-

Ca și frații lor de odinioară care, intrând în convenție cu Roma, au asimilat rătăcirile ei, aceia care au rămas la vechea credință s-au organizat într-o biserică deosebită, luând numele de “Frați uniți”. Această acțiune a atras asupra lor blesteme din partea tuturor claselor sociale. Cu toate acestea, hotărârea lor a rămas nezdruncinată. Obligați să-și caute adăpostul în păduri și în peșteri, ei se adunau încă pentru a citi Cuvântul lui Dumnezeu și pentru a se uni în rugăciune.

Prin soli trimiși în mod secret în diferite țări, au descoperit că ici și colo se aflau “martori izolați ai adevărului, câțiva într-un oraș, câțiva în altul, ca și ei, obiect al persecuției; și că în Munții Alpi era o biserică veche, stând pe temelia Scripturii și protestând împotriva corupțiilor idolatre ale Romei”. (Wylie b.3, cap. 19). Această veste a fost primită cu bucurie mare și s-a legat o corespondență cu creștinii valdenzi. 

Credincioși Evangheliei, boemii au așteptat prin noaptea persecuției lor, în cea mai întunecată oră îndreptându-și privirea către orizont, ca niște oameni care așteaptă dimineața. “Soarta le-a hărăzit să treacă prin zile grele, dar … și-au amintit de cuvintele pe care Huss le spusese pentru prima oară și repetate apoi de Ieronim, că trebuie să mai treacă un secol înainte de a se crăpa de ziuă. Acestea au fost pentru taboriți (husiți) ceea ce au fost cuvintele lui Iosif pentru seminția lui Israel din casa robiei: ‘Eu voi muri, dar Domnul vă va vizita și vă va scoate de aici’” (Idem, b.3, cap.19). “Încheierea secolului al XV-lea a fost martoră la creșterea înceată, dar sigură, a bisericilor Fraților. Cu toate că erau departe de a fi lăsate în pace, s-au bucurat totuși de o liniște relativă. La începutul secolului al XVI-lea, bisericile lor erau în număr de 200 în Boemia și Moravia” (Ezra Hall Gillett, Life and Times of John Huss, vol. 2, p. 570). “Cât de plăcut a fost pentru rămășița care scăpase de furia distrugătoare a focului și a săbiei să i se îngăduie să vadă zorii zilei aceleia pe care o prevestire Huss.” (Wylie, f.7, cap.19)

Redeșteptare

Leave a Comment