Capitolul 35 — Scopul papalitații
Romanismul este privit acum de protestanți cu o bunăvoință mult mai mare decât în anii de mai înainte. În acele țări unde catolicismul nu este în ascendență și unde papistașii aleg o cale de împăcare pentru a câștiga influență, acolo se arată o indiferență crescută față de învățăturile care despart bisericile reformate de ierarhia papală; câștigă teren părerea că, în fond, nu ne deosebim atât de mult în punctele principale, așa cum s-a presupus, și că o mică cedare din partea noastră ne va duce la niște înțelegeri mai bune cu Roma. A fost o vreme când protestanții puneau mare preț pe libertatea de conștiință care fusese câștigată atât de scump. Ei își învățau copiii să urască papalitatea și susțineau că a căuta înțelegere cu Roma însemna necredincioșie față de Dumnezeu. Dar cât de deosebite sunt sentimentele pe care le exprimă acum!
Apărătorii papalității declară că biserica a fost vorbită de rău, iar lumea protestantă este înclinată să accepte această declarație. Mulți susțin că este nedrept să judecăm biserica de astăzi după urâciunile și absurditățile care au caracterizat domnia ei în veacurile de neștiință și de întuneric. Ei îi scuză cruzimea îngrozitoare ca fiind urmarea barbariei din vremea aceea și susțin că influența civilizației moderne i-a schimbat sentimentele.
-564-
Au uitat oare aceste persoane pretenția de infailibilitate susținută timp de opt sute de ani de către această putere arogantă? Departe de a fi renunțat la ea, această pretenție a fost afirmată în secolul XIX cu o mai mare greutate decât oricând mai înainte. Din moment ce Roma susține că “biserica n-a greșit niciodată” și “după Scripturi nici nu va greși” (John L. von Mosheim, Institutes of Ecclesiastical History, book 3, century II, part 2, Chapter 2, section 9, note 17), cum poate renunța ea la principiile care i-au călăuzit drumul în veacurile trecute?
Biserica papală nu va renunța niciodată la pretenția de infailibilitate. Ea susține că tot ce a făcut, persecutându-i pe aceia care au respins dogmele ei, este drept; dar n-ar repeta ea aceleași fapte, dacă i s-ar oferi ocazia? Să fie înlăturate restricțiile impuse acum de guvernele pământești, iar Roma să fie pusă din nou în puterea ei de mai înainte și foarte repede s-ar vedea o renaștere a tiraniei și a persecuției ei.
Un scriitor foarte cunoscut vorbește astfel despre atitudinea ierarhiei papale în ceea ce privește libertatea de conștiință și despre primejdiile care amenință îndeosebi Statele Unite datorită succesului politicii ei.
“Există mulți care cred că este o copilărie sau o superstiție să ne temem de catolicismul Romei în Statele Unite. Unii ca aceștia nu văd nimic în caracterul și atitudinea romaniștilor care să fie împotriva instituțiilor noastre libere și nu găsesc nimic ieșit din comun în creșterea lor. De aceea, să comparăm mai întâi unele principii fundamentale ale guvernării noastre cu acelea ale Bisericii Catolice.”
“Constituția Statelor Unite garantează libertatea de conștiință. Nimic nu este mai scump și mai fundamental decât aceasta. Papa Pius IX, în Enciclica sa din 15 August 1854, spunea: ‘Învățăturile absurde și greșite în apărarea libertății de conștiință sunt o erezie ucigătoare — o crimă, ca toate celelalte, cea mai îngrozitoare într-un stat’. Același papă, în Enciclica din 8 December 1864, îi anatemiza pe ‘aceia care susțin libertatea de conștiință și a închinării religioase’ și pe ‘toți aceia care susțin că biserica nu poate folosi forța’.
-565-
Tonul pașnic al Romei în Statele Unite nu cere implicit și o schimbare a inimii. Ea este îngăduitoare acolo unde nu are putere. Episcopul O’Connor spune: ‘Libertatea religioasă este tolerată numai atâta vreme cât nu reprezintă o amenințare pentru lumea catolică’…. Arhiepiscopul din St. Louis spunea odată: ‘Erezia și necredința sunt crime; și în țările creștine, ca Italia și Spania, de exemplu, unde toți oamenii sunt catolici și unde religia catolică este o parte esențială a legii țării, ele sunt pedepsite la fel ca celelalte crime’….
Orice cardinal, arhiepiscop sau episcop din Biserica Catolică depune un jurământ de credință față de papa, în care se întâlnesc următoarele cuvinte: ‘Pe ereticii, schismaticii și rebelii față de domnul nostru (papa) sau de urmașii lui, mai sus amintiți, îi voi prigoni și mă voi împotrivi lor cu toată puterea’.” (Josiah Strong, Our Country, ch. 5, pars. 2-4.)
Este adevărat că există creștini sinceri în Biserica Romano-Catolică. Mii de oameni din această biserică Îl slujesc pe Dumnezeu după cea mai bună lumină pe care o au. Lor nu li s-a îngăduit accesul la Cuvântul Său, de aceea nu cunosc adevărul. Ei n-au văzut niciodată contrastul dintre o slujire din inimă și o slujire în forme și ceremonii. Dumnezeu privește cu dragoste plină de milă asupra acestor suflete, așa cum sunt educate într-o credință amăgitoare și nesatisfăcătoare. El va face ca razele de lumină să pătrundă prin întunericul des, care-i înconjoară. El le va descoperi adevărul așa cum este în Isus și mulți încă vor lua poziție împreună cu poporul Său.
Dar romanismul, ca sistem, nu este mai în armonie cu Evanghelia lui Hristos acum decât în oricare altă perioadă din istoria lui. Bisericile protestante se găsesc într-o mare întunecime, dacă nu vor lua aminte la semnele vremurilor. Biserica Romană țintește departe în planurile și în căile ei de lucru. Ea folosește orice ocazie pentru a-și extinde influența și a-și mări puterea în pregătirea pentru o luptă crudă și hotărâtă, spre a-și recâștiga controlul asupra lumii, a reîncepe prigoana și a strica tot ce a făcut protestantismul. Catolicismul câștigă teren în orice direcție. Se poate vedea creșterea numărului de biserici și de capele în țările protestante. Priviți la popularitatea colegiilor și a seminarilor catolice în America, într-o mare măsură patronate de protestanți. Urmăriți creșterea ritualismului în Anglia și frecventele dezertări către rândurile catolicilor. Aceste lucruri ar trebui să trezească îngrijorarea tuturor acelora care prețuiesc principiile romane curate ale Evangheliei.
-566-
Protestanții s-au amestecat cu catolicii și au ocrotit papalitatea; ei au făcut compromisuri și concesii de care chiar și papistașii au fost surprinși când le-au văzut și n-au putut să le înțeleagă. Oamenii închid ochii față de caracterul adevărat al romanismului și față de primejdiile de care trebuie să se teamă și care provin din supremația lui. Oamenii trebuie treziți să se împotrivească înaintării acestui dușman primejdios al libertăților religioase și civile.
Mulți protestanți socotesc că religia catolică nu este atrăgătoare și că slujba ei este un șir de ceremonii fără înțeles și plictisitoare. Aici greșesc. În timp ce romanismul este întemeiat pe amăgire, el nu este o înșelătorie grosolană și vulgară. Slujba religioasă a Bisericii Romane este un ceremonial foarte impresionant. Desfășurarea fastuoasă și ritualurile ei solemne fascinează simțurile oamenilor și aduc la tăcere glasul rațiunii și al conștiinței. Ochiul este încântat. Biserici mărețe, procesiuni impunătoare, altare de aur, racle împodobite cu pietre scumpe, picturi alese și sculpturi minunate fac apel la iubirea de frumos. Și urechea este captivată. Muzica este neîntrecută. Notele pline și profunde ale orgii, unite cu melodia multor glasuri, care se înalță în domurile înalte și printre stâlpii naosului din marile catedrale, nu pot să nu impresioneze mintea cu respect și teamă.
Această splendoare, pompă și ceremonie exterioară, care nu fac decât să înșele dorințele sufletului bolnav de păcat, constituie o dovadă a stricăciunii interioare. Religia lui Hristos nu are nevoie de astfel de atracții pentru a o recomanda. În lumina care strălucește de la cruce, creștinismul adevărat se arată atât de curat și de atrăgător, încât nici o decorare exterioară nu-i poate spori adevărata lui valoare. Frumusețea sfințeniei, a unui duh blând și liniștit, este aceea care are valoare înaintea lui Dumnezeu.
-567-
Strălucirea stilului nu este în mod necesar o dovadă de gândire curată și înaltă. Concepții înalte cu privire la artă, rafinament plăcut al gustului se găsesc deseori în mințile firești și senzuale. Acestea sunt folosite adesea de Satana pentru a-i face pe oameni să uite nevoile sufletului, să piardă din vedere viitorul, viața nemuritoare, să-i îndepărteze de Ajutorul lor nemărginit și să-i facă să trăiască numai pentru lumea aceasta.
O religie a exteriorului este atrăgătoare pentru inima nerenăscută. Pompa și ceremonia slujbei catolice au o putere seducătoare, fermecătoare, prin care mulți sunt amăgiți; ei ajung să privească Biserica Romană ca fiind chiar poarta cerului. Numai aceia care și-au înfipt picioarele cu hotărâre în temelia adevărului și ale căror inimi sunt reînnoite prin Duhul lui Dumnezeu sunt siguri împotriva influenței ei. Mii de oameni care nu L-au cunoscut pe Hristos printr-o experiență proprie vor fi conduși să primească formele evlaviei lipsite de putere. O astfel de religie este exact ceea ce doresc mulțimile.
Pretenția bisericii la dreptul de a ierta îi face pe romaniști să se simtă liberi să păcătuiască; iar rânduiala spovedaniei, fără de care iertarea ei nu este acordată, tinde și ea să dea îngăduință către rău. Acela care îngenunchează înaintea unui om căzut și își deschide prin mărturisire gândurile ascunse și închipuirile inimii lui, acela își înjosește demnitatea de om și-și degradează toate instinctele nobile ale sufletului. Descoperind păcatele vieții lui înaintea unui preot — și el un păcătos muritor, supus greșelii și prea adesea stricat de vin și imoralitate, măsura caracterului lui este coborâtă și, ca urmare, este pătat. Concepția lui cu privire la Dumnezeu este coborâtă și asemănată omenirii căzute, căci preotul stă ca reprezentant al lui Dumnezeu. Această mărturisire degradantă a omului față de om este izvorul tainic din care au ieșit multe din relele care mânjesc lumea și o pregătesc pentru distrugerea finală. Dar pentru acela care iubește îngăduința de sine, este mai plăcut să-și mărturisească păcatele unui semen muritor decât să-și deschidă sufletul înaintea lui Dumnezeu. Este mai plăcut firii omenești să facă penitențe decât să renunțe la păcat; este mai ușor să-și mortifice trupul îmbrăcat în sac, biciuit și în lanțuri aspre decât să-și răstignească poftele firești. Greu este jugul pe care inima firească este gata să-l poarte, în loc să se plece și să ia jugul lui Hristos.
-568-
Există o asemănare izbitoare între biserica Romei și biserica iudaică din timpul primei veniri a lui Hristos. În timp ce iudeii în ascuns călcau în picioare toate principiile Legii lui Dumnezeu, pe dinafară erau foarte riguroși în păzirea preceptelor ei, încărcându-le cu excese și tradiții care făceau ca ascultarea să fie grea și împovărătoare. Așa cum iudeii pretindeau că respectă Legea, tot astfel și romaniștii pretind că respectă crucea. Ei înalță simbolul suferințelor lui Hristos, în timp ce în viața lor Îl resping pe Acela pe care acesta Îl reprezintă.
Papistașii așază cruci pe biserici, pe altare și pe îmbrăcăminte. Pretutindeni se vede însemnul crucii. Pretutindeni este onorată și înălțată pe dinafară. Dar învățăturile lui Hristos sunt îngropate sub o mulțime de tradiții fără rost, interpretări rătăcite și pretenții aspre. Cuvintele Mântuitorului spuse despre iudeii bigoți se aplică în dreptul conducătorilor Bisericii Romano-Catolice cu o putere mult mai mare: “Ei leagă sarcini grele și cu anevoie de purtat și le pun pe umerii oamenilor, dar ei nici cu degetul nu vor să le miște” (Matei 23, 4). Suflete conștiincioase sunt ținute în continuă groază, temându-se de mânia unui Dumnezeu ofensat, în timp ce mulți dintre demnitarii bisericii trăiesc în lux și plăceri senzuale.
Închinarea la chipuri și la moaște, invocarea sfinților și înălțarea papei sunt născociri ale lui Satana pentru a atrage mințile oamenilor de la Dumnezeu și de la Fiul Său. Pentru a le desăvârși ruina, el încearcă să le întoarcă atenția de la Acela prin care pot găsi mântuirea. El îi va conduce către orice țintă care Îl poate înlocui pe Acela care a zis: “Veniți la Mine, toți cei trudiți și împovărați, și Eu vă voi da odihnă” (Matei 11, 28).
-569-
Efortul permanent al lui Satana este de a prezenta greșit caracterul lui Dumnezeu, natura păcatului și adevăratele probleme puse în joc în marea luptă. Denaturările lui slăbesc obligativitatea Legii divine și dau oamenilor îngăduința să păcătuiască. În același timp, îi face să nutrească idei greșite despre Dumnezeu, astfel încât să-L privească mai degrabă cu teamă și cu ură decât cu iubire. Cruzimea caracterului său o atribuie Creatorului; aceasta este înfățișată în sistemele religiei și experimentată în felul de închinare. În felul acesta, mințile oamenilor sunt orbite, iar Satana și le asigură ca mijloace de a lupta împotriva lui Dumnezeu. Prin concepții greșite, privitoare la atributele divine, popoarele păgâne au fost conduse să creadă că sunt necesare sacrificii omenești pentru a asigura favoarea Divinității; și astfel au fost săvârșite cruzimile cele mai oribile sub diferite forme de idolatrie.
Biserica Romano-Catolică, unind formele păgânismului cu cele ale creștinismului și, asemenea păgânismului, reprezentând greșit caracterul lui Dumnezeu, a recurs la practici nu mai puțin crude și revoltătoare. În zilele supremației Romei, au existat instrumente de tortură pentru a impune primirea doctrinelor ei. Pentru aceia care nu recunoșteau pretențiile ei, era rezervat rugul. Au fost atâtea masacre, încât nu vor putea fi niciodată cunoscute decât atunci când vor fi descoperite la judecată. Demnitarii bisericii au studiat, sub călăuzirea lui Satana, domnul lor, ce mijloace să inventeze pentru a provoca cel mai mare chin posibil și, în același timp, să nu pună capăt vieții victimei. În multe cazuri, procedeele infernale erau repetate până la limita extremă a rezistenței omenești, până când natura ceda în luptă, iar sufletul saluta moartea ca pe o scăpare plăcută.
Aceasta a fost soarta acelora care se împotriveau Romei. Pentru adepții ei avea disciplina biciului, a înfometării, a privațiunilor fizice, în toate formele care pot fi concepute de mintea omenească, pentru a produce dezgust. Pentru a-și asigura favoarea cerului, penitenții călcau legile lui Dumnezeu prin călcarea legilor naturii. Erau învățați să rupă legăturile pe care El le-a întemeiat pentru a binecuvânta și a înveseli viața pământească a omului. Cimitirele cuprind milioane de victime care și-au cheltuit viața în zadar, încercând să-și supună sentimentele naturale, pentru a reprima, ca fiind ofensatoare la adresa lui Dumnezeu, orice gând și orice sentiment de simpatie față de semenii lor.
-570-
Dacă dorim să înțelegem cruzimea hotărâtă a lui Satana, manifestată timp de sute de ani nu numai printre aceia care n-au auzit niciodată despre Dumnezeu, ci chiar în inima și de-a lungul întinderii creștinismului, nu avem decât să privim istoria romanismului. Prin acest sistem gigantic de amăgire, prințul răului își ajunge scopul aducând dezonoare lui Dumnezeu și nenorocire omului. Iar când vedem cum reușește să se deghizeze și să-și aducă la îndeplinire lucrarea prin conducătorii bisericii, putem înțelege mai bine de ce are o antipatie atât de mare față de Biblie. Dacă această carte este citită, se vor descoperi mila și dragostea lui Dumnezeu; se va vedea că El nu pune asupra oamenilor nici una din aceste poveri grele. El nu cere decât o inimă zdrobită și mâhnită, un spirit umil și ascultător.
Nici un exemplu din viața lui Hristos nu arată că bărbații și femeile ar trebui să se închidă în mănăstiri pentru a se pregăti pentru cer. El n-a învățat niciodată că dragostea și simpatia trebuie înăbușite. Inima Mântuitorului era plină de dragoste. Cu cât omul se apropie mai mult de desăvârșirea morală, cu atât mai ascuțite sunt sensibilitățile lui, cu atât mai acută este perceperea păcatului și cu atât mai profundă este simpatia pentru cel amărât. Papa pretinde că este vicarul lui Hristos; dar cum se poate compara caracterul lui cu acela al Mântuitorului nostru? Se știe despre Hristos că i-a condamnat vreodată pe oameni la închisoare sau pe roată pentru că nu I-au adus omagii ca Rege al cerului? S-a auzit glasul Lui condamnându-i la moarte pe aceia care nu L-au primit? Când a fost refuzat de locuitorii unui sat din Samaria, apostolul Ioan s-a umplut de indignare și a cerut: “Doamne, vrei să poruncim să se pogoare foc din cer și să-i mistuie, cum a făcut Ilie?” Isus a privit cu milă la ucenicul Său și i-a mustrat spiritul aspru, zicând: “Fiul omului a venit nu ca să piardă sufletele oamenilor, ci să le mântuiască” (Luca 9, 54.56). Câtă deosebire este între spiritul manifestat de Hristos și cel manifestat de pretinsul Său vicar!
-571-
Biserica romană prezintă acum lumii o față plăcută, acoperind cu scuze raportul cruzimilor ei oribile. S-a îmbrăcat cu o haină creștină; dar a rămas neschimbată. Toate principiile papalității care existau în trecut există și astăzi. Învățăturile născocite în evul mediu sunt și azi susținute. Nimeni să nu se amăgească. Papalitatea, pe care protestanții sunt gata acum să o cinstească, este aceeași care a condus lumea în zilele Reformei, când oamenii lui Dumnezeu au stat cu prețul vieții lor, pentru a-i demasca nelegiuirea. Ea are aceeași mândrie și aceeași pretenție arogantă pe care le-a impus regilor și prinților și prin care și-a asumat prerogativele lui Dumnezeu. Spiritul ei nu este mai puțin crud și despotic acum decât atunci când a înăbușit libertatea umană și i-a ucis pe sfinții Celui Preaînalt.
Papalitatea este exact ce a declarat profeția că va fi, și anume apostazia zilelor din urmă (2 Tesaloniceni 2, 3.4). Este unul din procedeele ei acela de a arăta caracterul care va împlini cel mai bine planurile ei; dar, dincolo de aspectul schimbător de cameleon, ea ascunde același venin neschimbat al șarpelui. “Credința nu trebuie păstrată față de eretici, nici față de persoanele suspecte de erezie” (Lenfant vol.I, p. 516), declară ea. Poate această putere, al cărui raport, timp de o mie de ani, este scris cu sângele sfinților, să fie acum recunoscută ca o parte a bisericii lui Hristos?
Nu fără motiv s-a susținut că, în țările protestante, catolicismul se deosebește mult mai puțin de protestantism decât în vremurile de demult. S-a produs o schimbare; dar schimbarea nu este în papalitate. Catolicismul, fără îndoială, se aseamănă mult cu protestantismul care există astăzi, deoarece protestantismul a degenerat atât de mult din zilele reformatorilor.
În timp ce bisericile protestante au căutat favoarea lumii, iubirea cea falsă le-a orbit ochii. Le place să creadă că răul este bun, iar urmarea inevitabilă este că vor ajunge să considere binele ca fiind rău. În loc să stea în apărarea credinței date sfinților o dată pentru totdeauna, se scuză acum față de Roma pentru părerile pe care le au despre ea, lipsite de dragoste, cerând iertare pentru îngustimea lor.
-572-
O mare categorie de oameni, chiar și dintre aceia care nu au nici o simpatie față de romanism, înțeleg puțin primejdia care vine din puterea și din influența ei. Mulți susțin că întunericul intelectual și moral, care predomina în evul mediu, a favorizat răspândirea dogmelor, superstițiilor și a persecuțiilor ei și că înțelepciunea mai vastă din timpurile moderne, extinderea generală a cunoștinței și creșterea toleranței în materie de religie exclud o reînviere a intoleranței și a tiraniei. Chiar și numai gândul că va exista o așa stare de lucruri, în acest veac luminat, este luat în râs. Este adevărat că o lumină mare, intelectuală, morală și religioasă strălucește peste această generație. În paginile descoperite ale Cuvântului sfânt al lui Dumnezeu, a fost revărsată lumină din cer asupra lumii. Dar trebuie să ne amintim că cu cât este mai mare lumina revărsată, cu atât mai mare este întunericul acelora care o pervertesc și o resping.
Un studiu cu rugăciune al Bibliei le-ar arăta protestanților caracterul adevărat al papalității și i-ar face să o deteste și să se ferească de ea; dar mulți sunt atât de înțelepți, după părerea lor, încât nu simt nevoia să-L caute cu umilință pe Dumnezeu pentru a fi conduși la adevăr. În timp ce se mândresc cu iluminarea lor, ei nu cunosc nici Scripturile și nici puterea lui Dumnezeu. Ei trebuie să aibă unele mijloace pentru a-și liniști conștiința și caută ceea ce este mai puțin spiritual și umilitor. Ceea ce doresc ei este o metodă de a-L uita pe Dumnezeu, dar care să treacă drept o metodă de a-și aminti de El. Papalitatea este pregătită să facă față tuturor acestor nevoi. Ea este pregătită pentru cele două categorii de oameni, care cuprind aproape întreaga lume — aceia care doresc să fie mântuiți prin meritele lor și aceia care ar vrea să fie mântuiți în păcatele lor. Acesta este secretul puterii ei.
O vreme de mare întuneric intelectual s-a dovedit a fi favorabilă succesului papalității. Se va dovedi totuși că o vreme de mare lumină intelectuală este în aceeași măsură favorabilă succesului ei. În veacurile trecute, când oamenii nu aveau Cuvântul lui Dumnezeu și nu cunoșteau adevărul, ochii le-au fost legați și mii au fost prinși în laț, nevăzând plasa întinsă pentru picioarele lor. În această generație, sunt mulți ai căror ochi sunt orbiți de strălucirea speculațiilor omenești, “știință pe nedrept numită astfel”; ei nu văd plasa și intră în ea de parcă ar fi legați la ochi. Dumnezeu a intenționat ca puterile intelectuale ale omului să fie socotite ca un dar de la Făcătorul lor și să fie folosite în slujba adevărului și a neprihănirii; dar când se cultivă mândria și ambiția, iar oamenii își înalță propriile teorii mai presus de Cuvântul lui Dumnezeu, atunci inteligența poate produce mai multă pagubă decât neștiința. În felul acesta, știința falsă din zilele noastre, care subminează credința în Biblie, se va dovedi tot atât de plină de reușită în pregătirea căii pentru primirea papalității, cu formele ei plăcute, așa cum lipsa de cunoaștere a deschis calea pentru dezvoltarea ei în evul mediu.