Capitolul 8 — Luther înaintea Dietei
Un nou împărat — Carol al V-lea vine pe tronul Germaniei și trimișii Romei s-au grăbit să-i prezinte felicitările și să-l convingă pe monarh să-și folosească puterea împotriva Reformei. Pe de altă parte, prințul-elector al Saxoniei, față de care Carol era mult îndatorat pentru coroana lui, l-a sfătuit să nu facă nici un pas împotriva lui Luther până ce nu va avea ocazia să-l asculte. Împăratul era pus astfel într-o mare încurcătură și nedumerire. Papistașii n-ar fi fost mulțumiți cu nimic mai puțin decât cu un edict imperial, care să-l condamne pe Luther la moarte. Electorul declarase categoric că “nici maiestatea sa imperială și nici vreo altă persoană nu dovedise că scrierile lui Luther erau greșite”, de aceea el cerea ca “Dr. Luther să-i fie asigurat un bilet de liberă trecere, ca să poată apărea înaintea tribunalului judecătorilor învățați, cucernici și nepărtinitori”. (D’Aubigne, b.6, cap.11)
Atenția tuturor era acum atrasă spre adunarea statelor germane care urmau să fie reunite la Worms, la scurtă vreme după urcarea lui Carol pe tronul imperiului. Probleme și interese politice importante urmau să fie luate în discuție de către acest consiliu național; pentru prima dată prinții Germaniei urmau să se întâlnească cu tânărul lor monarh în forul adunării deliberative. Din toate părțile patriei au venit demnitarii bisericii și ai statului. Prinți cu tradiție, din clasa înaltă, puternici și mândri de drepturile lor ereditare, ecleziastici princiari înflăcărați de conștiența superiorității lor în rang și putere, cavaleri imperiali împreună cu purtătorii lor de arme și ambasadori din țări vecine și îndepărtate — toți aceștia s-au adunat la Worms. Însă, în această imensă adunare, subiectul care provocase cel mai adânc interes era cauza reformatorului saxon.
-146-
Carol dăduse poruncă mai dinainte ca prințul-elector să-l aducă pe Luther cu el la Dietă, asigurându-l de ocrotire și făgăduindu-i o discuție liberă cu persoane competente, privind problemele în dispută. Luther dorea foarte mult să apară înaintea împăratului. Și pentru că sănătatea lui era la data aceea mult șubrezită, el scrise electorului: “Dacă nu pot merge la Worms sănătos, voi fi dus acolo așa bolnav cum sunt. Căci dacă împăratul mă cheamă, nu mă îndoiesc că aceasta este chemarea lui Dumnezeu Însuși. Dacă vor să folosească violența împotriva mea, și aceasta este foarte probabil (căci nu pentru instruirea lor îmi poruncesc să apar), încredințez problema în mâinile Domnului. Acela care i-a salvat pe cei trei tineri în cuptorul de foc încă trăiește și domnește. Dacă nu mă salvează, viața mea este de mică importanță. Să ne ferim însă ca Evanghelia să fie expusă batjocurii celor nelegiuiți și să ne vărsăm mai bine sângele pentru ea decât să-i lăsăm pe ei să triumfe. Nu-mi stă mie în putere să hotărăsc dacă viața sau moartea mea va contribui cel mai mult la mântuirea tuturor…. Vă puteți aștepta la orice de la mine … în afară de fugă sau retractare. Să fug nu pot, și cu atât mai puțin să retractez.” (Idem, b.7, cap.1)
Atunci când la Worms au ajuns veștile că Luther urma să apară înaintea Dietei, s-a produs o agitație generală. Aleander, legatul papal căruia îi fusese în mod deosebit încredințat acest caz, a fost alarmat și mâniat. Era conștient că rezultatul urma să fie dezastruos pentru cauza papală. A institui o cercetare într-un caz în care papa pronunțase deja sentința de condamnare însemna o punere în discuție a autorității suveranului pontif. Mai mult decât atât, el își dădea seama că argumentele elocvente și puternice ale acestui om îi vor îndepărta pe mulți dintre prinți de la cauza papei. De aceea, în cea mai mare grabă, a protestat pe lângă Carol împotriva prezenței lui Luther la Worms. Cam în același timp a fost publicată bula de excomunicare a lui Luther; și aceasta împreună cu presiunile legatului papal l-au făcut pe împărat să cedeze. Astfel, el scrise electorului că, dacă Luther nu retractează, ar trebui să rămână la Wittenberg.
-147-
Nemulțumit de această victorie, Aleander a uneltit cu toată puterea și viclenia de care dispunea pentru a asigura condamnarea lui Luther. Cu o stăruință vrednică de o cauză mai bună, el a impus problema în atenția prinților, prelaților și altor membri ai adunării, acuzându-l pe reformator de “răzvrătire, rebeliune, lipsă de respect și hulă”. Dar vehemența și pasiunea manifestate de legatul papal au demascat și mai clar spiritul de care era însuflețit. “Este mânat de ură și răzbunare” era constatarea generală, “mai mult decât de râvnă și evlavie” (Idem, b.7, cap.1). Majoritatea membrilor Dietei erau mai mult decât oricând înclinați să privească favorabil cauza lui Luther.
Aleander a susținut cu un zel îndoit înaintea împăratului datoria de a executa edictele papale. Dar, sub legile Germaniei, aceasta nu se putea face fără concursul prinților și, învins în cele din urmă de presiunile regatului, Carol i-a poruncit să-și prezinte cazul înaintea Dietei. “A fost o zi plină de mândrie pentru nunțiul papal. Adunarea era mare, dar cauza era și mai mare. Aleander urma să apere cauza Romei … mama și stăpâna tuturor bisericilor”. El urma să apere primatul lui Petru înaintea adunării capetelor princiare ale creștinătății. “Dotat cu darul vorbirii, a știut să se ridice la înălțimea acelei ocazii. Providența aranjase ca Roma să fie reprezentată și să fie apărată de cel mai priceput dintre oratorii ei în fața celui mai măreț dintre tribunale, înainte de a fi condamnată.” (Wylie, b.6, cap.4). Aceia care erau în favoarea reformatorului întrezăreau cu oarecare teamă efectele cuvântării lui Aleander. Electorul Saxoniei nu era prezent, dar la sugestia sa unii dintre consilieri au notat cuvântarea nunțiului.
Aleander s-a străduit cu toată puterea culturii și a elocvenței sale să doboare adevărul. Arunca asupra lui Luther acuzații după acuzații, tratându-l ca pe un dușman al bisericii și al statului, al celor vii și al celor morți, al clerului și al laicilor, al conciliilor și al creștinilor. “În scrierile lui Luther”, zicea el, “există atâtea rătăciri, încât ar justifica arderea pe rug a o sută de mii de eretici”.
-148-
Încheindu-și pledoaria, el s-a străduit să arunce dispreț asupra susținătorilor credinței reformate: “Ce sunt toți acești lutherani? O clică de pedagogi obraznici, de preoți corupți, de călugări desfrânați, de judecători ignoranți și de nobili degradați, cu niște oameni de rând pe care i-a indus în eroare și pe care i-a pervertit. Cât de superioară le este gruparea catolică în număr, pricepere și putere! O hotărâre unanimă a acestei adunări ilustre și îi va lumina pe cei neștiutori, îi va avertiza pe cei lipsiți de prevedere, va hotărî pe cei care se clatină și va da putere celor slabi.” (D’Aubigne, b. 7, cap. 3)
Cu asemenea arme au fost atacați apărătorii adevărului în toate veacurile. Aceleași argumente sunt încă folosite împotriva acelora care au curajul să prezinte, în opoziție cu rătăcirile înrădăcinate, învățăturile clare și directe ale Cuvântului lui Dumnezeu. “Cine sunt propagatorii acestor învățături noi?” spun aceia care doresc o religie populară. “Sunt niște neînvățați, puțini la număr și din clasa de jos. Cu toate acestea, pretind că au adevărul și că sunt poporul ales al lui Dumnezeu. Sunt neștiutori și amăgiți. Cu mult superioară la număr și influență este biserica noastră! Câți oameni mari și învățați sunt printre noi! Ce mare putere este de partea noastră!” Acestea sunt argumentele care au o influență grăitoare asupra lumii; dar nu sunt mai convingătoare astăzi decât în zilele reformatorului.
Reforma nu s-a încheiat cu Luther, așa cum socotesc unii, ci ea trebuie continuată până la încheierea istoriei lumii. Luther a avut o lucrare mare de făcut, aceea de a transmite și altora lumina pe care Dumnezeu o aprinsese asupra lui, dar nu o poseda în totalitatea ei, adică acea lumină întreagă care trebuie dată lumii. Din vremea aceea și până astăzi, o lumină nouă a continuat să strălucească neîncetat asupra Scripturilor și noi adevăruri au fost continuu descoperite.
-149-
Cuvântarea legatului papal a făcut o impresie profundă asupra Dietei. Acolo nu fusese prezent nici un Luther cu adevărurile clare și convingătoare ale Cuvântului lui Dumnezeu pentru a-l învinge pe campionul papal. N-a fost făcută nici o încercare de a-l apăra pe reformator. De aceea s-a manifestat o dispoziție generală nu numai de a-l condamna pe el și învățăturile pe care le predica, ci, dacă lucrul acesta ar fi fost posibil, să dezrădăcineze erezia. Roma se bucurase de cea mai favorabilă ocazie de a-și apăra cauza. Tot ce se putea spune în apărarea ei fusese spus. Dar biruința aparentă era semnalul înfrângerii. De acum încolo, contrastul dintre adevăr și rătăcire urma să se vadă mai clar atunci când se aflau în luptă deschisă. Niciodată, după ziua aceea, Roma nu avea să mai fie atât de sigură cum fusese până atunci.
În timp ce marea majoritate a membrilor Dietei n-ar fi ezitat să-l predea pe Luther răzbunării Romei, mulți dintre ei vedeau și deplângeau stricăciunea care exista în biserică și doreau o îndreptare a abuzurilor care dominau în poporul german, ca urmare a corupției și lăcomiei din ierarhia romană. Legatul prezentase conducerea papală în lumina cea mai favorabilă. Dar Domnul l-a inspirat pe un membru al Dietei să dea o descriere amănunțită și reală efectelor tiraniei papale. Cu o hotărâre nobilă, ducele George de Saxonia s-a ridicat în adunarea aceea princiară și a arătat cu o exactitate teribilă amăgirile și nelegiuirile papalității, precum și urmările lor înfricoșătoare. În încheiere a spus:
“Acestea sunt doar unele din abuzurile care strigă împotriva Romei. Orice rușine a fost dată la o parte și singurul lor scop este … bani, bani, bani … astfel că predicatorii care ar trebui să predice adevărul nu spun decât minciuni și nu sunt numai tolerați, ci sunt răsplătiți, deoarece cu cât mai mari sunt minciunile, cu atât mai mare este câștigul. Din acest izvor murdar izvorăsc asemenea ape infecte. Depravarea dă mâna cu lăcomia…. Vai, rușinea făcută de cler este aceea care aruncă atât de multe suflete sărmane în condamnarea veșnică. Trebuie să se facă o reformă generală.” (Idem, b.7, cap.4)
-150-
O demascare mai iscusită și mai energică a abuzurilor papale nu putea fi prezentată nici chiar de Luther, dar faptul că vorbitorul era un adversar hotărât al reformatorului a făcut ca influența cuvintelor lui să fie și mai mare.
Dacă ochii adunării ar fi fost deschiși, ei ar fi văzut îngerii lui Dumnezeu în mijlocul lor, răspândind raze de lumină în întunericul rătăcirii și deschizând mințile și inimile pentru primirea adevărului. Puterea adevărului și înțelepciunii lui Dumnezeu era aceea care îi stăpânea chiar și pe adversarii Reformei, pregătind astfel calea pentru marea lucrare ce urma să fie îndeplinită. Martin Luther n-a fost prezent; dar glasul Unuia mai mare decât el fusese auzit în adunarea aceea.
Dieta a numit un comitet care să pregătească o listă a abuzurilor papale care apăsau atât de greu asupra poporului german. Această listă, care cuprindea o sută una descrieri amănunțite, a fost prezentată împăratului împreună cu cererea de a se lua de îndată măsuri pentru îndreptarea acestor abuzuri. “Câte suflete creștine pierdute”, spuneau petiționarii, “câtă dezaprobare, câte stoarceri din cauza rușinii care înconjoară corpul creștinătății! Este de datoria noastră să prevenim ruina și dezonoarea poporului nostru. Pentru motivul acesta, vă rugăm umiliți și cu foarte mare grabă să porunciți o reformă generală și să vă luați răspunderea pentru realizarea ei.” (Idem, b.7, cap.4)
Consiliul a cerut, acum, ca Luther să apară înaintea lui. În ciuda stăruințelor și amenințărilor lui Aleander, împăratul a fost de acord în cele din urmă și Luther a fost chemat să apară înaintea Dietei. O dată cu chemarea a fost dat și un bilet de liberă trecere, asigurându-i înapoierea într-un loc sigur. Acesta a fost dus la Wittenberg de curierul care a fost însărcinat să-l aducă la Worms.
Prietenii lui Luther erau îngroziți și mâhniți. Cunoscând prejudecățile și vrăjmășia împotriva lui, se temeau că nici măcar biletul de liberă trecere nu va fi respectat și au stăruit de el să nu-și pună viața în primejdie. El le-a răspuns: “Papistașii nu doresc ca eu să vin la Worms, ci condamnarea și moartea mea. Dar aceasta nu interesează. Rugați-vă nu pentru mine, ci pentru Cuvântul lui Dumnezeu…. Hristos îmi va da Duhul Său pentru a-i învinge pe acești slujitori ai rătăcirii. Îi sfidez în timpul vieții mele și voi triumfa asupra lor prin moartea mea. Ei se îngrămădesc la Worms pentru a mă constrânge să retractez; și iată care va fi răspunsul meu: ‘Am spus mai înainte că papa era vicarul lui Hristos; acum susțin că el este vrăjmașul Domnului nostru și apostolul lui Satana.’” (Idem, b.7, cap.6)
-151-
Luther nu urma să facă această călătorie primejdioasă singur. În afară de trimisul imperial, trei dintre cei mai hotărâți prieteni s-au decis să-l însoțească. Melanchton dorea cu înfocare să li se alăture. Inima lui era strâns legată de a lui Luther și a stăruit să-l urmeze, dacă era nevoie, în temniță sau la moarte. Dar stăruințele lui au fost refuzate. Dacă Luther ar fi pierit, atunci nădejdea Reformei trebuia să treacă asupra tânărului său colaborator. Când s-a despărțit de Melanchton, reformatorul a spus: “Dacă nu mă întorc și vrăjmașii mei mă vor condamna la moarte, tu continuă să înveți și rămâi statornic de partea adevărului. Lucrează în locul meu…. Dacă tu vei trăi, moartea mea va avea prea puține urmări.” (Idem, b.7, cap.7). Studenții și cetățenii care se adunaseră să fie martori la plecarea lui Luther erau profund mișcați. O mare mulțime, formată din aceia ale căror inimi fuseseră mișcate de Evanghelie, și-au luat rămas bun plângând. Așa a plecat reformatorul împreună cu tovarășii lui din Wittenberg.
În timpul călătoriei au văzut că mintea oamenilor era apăsată de presimțiri întunecate. În unele orașe nu li s-a dat nici o onoare. Când s-au oprit seara pentru odihnă, un preot le-a mărturisit, prietenește, temerile lui, înfățișând înaintea lui Luther portretul unui reformator italian care suferise moartea de martir. A doua zi au aflat că scrierile lui Luther fuseseră condamnate la Worms. Solii imperiali aduceau la cunoștință decretul împăratului și cereau oamenilor să aducă lucrările proscrise magistraților. Trimisul împăratului, temându-se pentru siguranța lui Luther în fața Dietei și gândind că hotărârea lui s-ar putea clătina, l-a întrebat dacă dorea să meargă înainte. El a răspuns: “Cu toate că sunt proscris în toate orașele, voi merge înainte”. (Idem, b.7, cap.7)
-152-
La Erfurt a fost primit cu cinste. Înconjurat de mulțimile admiratoare, a trecut pe străzile pe care le cutreierase de multe ori cu traista lui de cerșetor. A vizitat chilia de la mănăstire și și-a amintit de luptele prin care lumina care inunda acum Germania îi luminase sufletul. A fost rugat să predice. Acest lucru îi fusese interzis, dar trimisul i-a dat încuviințarea și călugărul care odinioară fusese salahorul mănăstirii s-a urcat la amvon.
A vorbit acelei adunări mari din cuvintele lui Hristos: “Pace vouă”. “Filozofi, doctori și scriitori”, a spus el, “s-au străduit să-i învețe pe oameni calea de a obține viața veșnică și n-au reușit. Vă voi arăta astăzi calea…. Dumnezeu a ridicat dintre morți un Om, pe Domnul Isus Hristos, ca să distrugă moartea, să nimicească păcatul și să sigileze porțile iadului. Aceasta este lucrarea mântuirii…. Hristos a biruit! Aceasta este vestea plină de bucurie; și noi suntem mântuiți prin lucrarea Sa și nu prin faptele noastre…. Domnul nostru Isus Hristos a zis: ‘Pace vouă, uitați-vă la mâinile Mele’, ceea ce vrea să spună: Iată, omule! Eu și numai Eu sunt acela care ți-am îndepărtat păcatul și te-am răscumpărat; iar acum tu ai pace, zice Domnul”.
El a continuat arătând că adevărata credință va fi manifestată printr-o viață sfântă. “Din moment ce Dumnezeu ne-a mântuit, să facem în așa fel, încât faptele noastre să fie primite înaintea Lui. Ești bogat? Administrează-ți bunurile pentru împlinirea nevoilor săracului. Ești sărac? Slujba ta să fie primită înaintea celui bogat. Dacă munca ta este numai pentru tine, atunci serviciul pe care tu pretinzi că îl aduci lui Dumnezeu este o minciună.” (Idem, b.7, cap.7)
Oamenii ascultau ca fermecați. Pâinea vieții era frântă acelor suflete flămânde. Hristos era înălțat înaintea lor mai presus de papi, legați, împărați și regi. Luther n-a făcut nici o aluzie la situația sa primejdioasă. Nu căuta să fie obiectul discuției și al simpatiei. Contemplându-L pe Hristos, el s-a pierdut pe sine din vedere. El se ascunsese în spatele Omului Calvarului, căutând să-L prezinte numai pe Isus ca fiind Răscumpărătorul păcătoșilor.
-153-
Pe măsură ce reformatorul își continua călătoria, era privit peste tot cu un mare interes. O mulțime de oameni sinceri se îmbulzeau în jurul lui și glasuri prietenoase îl avertizau cu privire la scopul romaniștilor. “Te vor arde”, spunea unul, “și-ți vor preface trupul în cenușă, așa cum au făcut cu Jan Huss”. Luther răspundea: “Chiar dacă ar aprinde un foc pe tot drumul de la Worms la Wittenberg, ale cărui flăcări să ajungă până la cer, aș trece prin el în numele Domnului; mă voi prezenta înaintea lor; voi intra în gura balaurului și-i voi sfărâma dinții, mărturisindu-L pe Domnul Isus Hristos.” (Idem, b.7, cap.7)
Veștile cu privire la apropierea lui au produs la Worms o mare frământare. Prietenii săi tremurau gândindu-se la siguranța lui; iar dușmanii se îngrijorau pentru succesul cauzei lor. Au fost făcute eforturi stăruitoare pentru a-l împiedica să intre în oraș. În urma uneltirilor papistașilor, a fost sfătuit să meargă la castelul unui cavaler prieten, unde se spunea că toate neînțelegerile vor fi rezolvate prietenește. Prietenii au încercat să-i mărească temerile înfățișându-i primejdiile care îl amenințau. Dar toate eforturile au fost în zadar. Luther care era neînfricat declară: “Chiar dacă ar fi în Worms tot atâția demoni, câte țigle sunt pe acoperișuri, tot voi intra în el”. (Idem, b.7, cap.7)
La sosirea în Worms, foarte mulți oameni s-au îngrămădit la porți pentru a-i ura bun venit. O așa mulțime nu se adunase să-l salute nici pe împărat. Animația era intensă, iar din mijlocul mulțimii se auzi un glas plin de jale care îi cânta un cântec de îngropăciune, ca o avertizare cu privire la soarta care-l aștepta. “Dumnezeu va fi apărătorul meu”, spuse el când coborî din trăsură.
Papistașii nu crezuseră că Luther se va aventura să apară la Worms; de aceea, la sosirea lui i-a cuprins consternarea. Îndată, împăratul i-a convocat pe membrii consiliului pentru a se consfătui ce cale trebuie urmată. Unul dintre episcopi, un papistaș fanatic, a spus: “Ne-am consultat suficient în această problemă. Maiestatea voastră imperială să scape cât mai curând de acest om. Sigismund nu l-a condamnat la moarte pe Jan Huss? Noi nu suntem obligați să dăm și nici să menținem biletul de liberă trecere al unui eretic”. “Nu, a răspuns împăratul, noi trebuie să ne ținem făgăduința”. (Idem, b.7, cap.8). De aceea s-a hotărât ca reformatorul să fie ascultat.
-154-
Tot orașul era curios să-l vadă pe acest om deosebit și o mulțime de vizitatori au umplut repede curtea. Luther abia își revenise din suferința recentă; era obosit de călătoria care-i consumase două săptămâni; trebuia să se pregătească pentru a face față evenimentelor importante din ziua următoare și de aceea avea nevoie de liniște și odihnă. Dar dorința de a-l vedea era atât de mare, încât s-a bucurat doar de câteva ceasuri de odihnă, când nobili, cavaleri, preoți și cetățeni s-au adunat dornici în jurul lui. Printre aceștia erau mulți dintre nobilii care ceruseră cu mult curaj împăratului o reformă a abuzurilor preoților și care, spunea Luther, “se hrăniseră cu toții din Evanghelia mea”. (Martyn p. 393). Vrăjmași și prieteni, deopotrivă, veneau să-l vadă pe călugărul neînfricat; dar el îi primea cu un calm neabătut, răspunzând tuturor cu demnitate și înțelepciune. Înfățișarea îi era hotărâtă și curajoasă. Fața lui palidă și slabă, având urme de oboseală și de suferință, avea o expresie plină de bunătate și chiar de bucurie. Solemnitatea și seriozitatea profundă a cuvintelor lui îi dădeau o putere căreia nu-i puteau rezista nici vrăjmașii lui. Atât prietenii, cât și dușmanii erau plini de uimire. Unii erau convinși că îl însoțea o putere divină; alții declarau ca și fariseii despre Hristos: “Are drac”.
A doua zi, Luther a fost somat să se prezinte înaintea Dietei. Un slujbaș imperial a fost însărcinat să-l conducă în sala de adunare; dar cu mare greutate a ajuns acolo. Toate intrările erau înțesate de spectatori, dornici să-l vadă pe călugărul care îndrăznise să se opună autorității papei.
Când era gata să intre în fața judecătorilor, un general bătrân, un erou a numeroase bătălii, i-a spus cu bunătate: “Sărmane călugăr, sărmane călugăr, ești gata să iei o poziție mai nobilă decât am luat eu sau alți căpitani în cele mai sângeroase bătălii ale noastre. Dacă însă cauza ta este dreaptă și ești sigur de ea, mergi înainte în numele Domnului și nu-ți fie frică de nimic. Dumnezeu nu te va părăsi.” (D’Aubigne, b.7, cap.8)
-155-
În cele din urmă, Luther se afla înaintea Dietei. Împăratul stătea pe tron. El era înconjurat de personalitățile cele mai ilustre din împărăție. Niciodată nu mai stătuse vreun om în fața unei adunări mai impunătoare ca aceea în fața căreia trebuia să răspundă Martin Luther de credința lui. “Această înfățișare era deja un semnal al biruinței asupra papalității. Papa îl condamnase, dar acum el stătea înaintea unui tribunal care prin însăși această acțiune se situa mai presus de papa. Papa îl pusese sub interdicție și-l exclusese din orice societate omenească și, cu toate acestea, fusese chemat într-un ton plin de respect și primit înaintea celei mai Auguste adunării din lume. Papa îl condamnase la tăcere veșnică și acum el era gata să vorbească înaintea a mii de ascultători atenți, adunați din cele mai îndepărtate părți ale creștinătății. O revoluție uriașă s-a produs în felul acesta datorită concursului lui Luther. Roma se cobora de pe tron și glasul unui călugăr a fost acela care a provocat această umilire.” (Idem, b.7, cap.8)
În fața acelei adunări puternice și pline de demnitate, reformatorul, un om cu origine umilă, părea îngrozit și încurcat. Mai mulți prinți, observându-i emoția, s-au apropiat de el, iar unul dintre ei i-a șoptit: “Nu te teme de cei ce ucid trupul, dar nu pot ucide sufletul”. Altul i-a spus: “Când veți fi aduși înaintea guvernatorilor și împăraților pentru Numele Meu, vă va fi dat prin Duhul Tatălui vostru ce va trebui să spuneți”. În felul acesta, cuvintele lui Hristos erau aduse de oamenii mari ai lumii ca să-l întărească pe slujitorul Lui în ceasul încercării.
Luther a fost condus chiar în fața tronului împăratului. O tăcere adâncă a căzut peste adunarea înțesată de oameni. Apoi, un slujitor imperial s-a ridicat și, arătând către o colecție de scrieri ale lui Luther, a cerut ca reformatorul să răspundă la două întrebări: dacă le recunoaște ca fiind ale lui și dacă este gata să retracteze părerile pe care le avansase în ele. Titlurile cărților fiind citite, Luther a răspuns că în ceea ce privește prima întrebare recunoaște cărțile ca fiind ale lui. “În ceea ce privește a doua întrebare”, răspunse el, “văzând că este o problemă care privește credința și mântuirea sufletelor și în care este implicat Cuvântul lui Dumnezeu, comoara cea mai prețioasă din cer și de pe pământ, aș proceda fără prevedere dacă aș răspunde fără să mai gândesc. Aș putea afirma mai puțin decât o cere împrejurarea sau mai mult decât cere adevărul și să păcătuiesc în felul acesta împotriva Cuvântului lui Hristos: ‘De oricine se va lepăda de Mine înaintea oamenilor Mă voi lepăda și Eu de el înaintea Tatălui Meu care este în ceruri’ (Matei 10, 33). Pentru motivul acesta rog maiestatea voastră imperială, cu toată umilința, să-mi dea timp ca să răspund fără să păcătuiesc împotriva Cuvântului lui Dumnezeu.” (D’Aubigne, b.7, cap.8)
-156-
Făcând cererea aceasta, Luther a procedat cu înțelepciune. Procedeul lui a convins adunarea că n-a lucrat din pasiune sau din impuls. Această calmitate și stăpânire de sine, neașteptată de la acela care se dovedise îndrăzneț și intransigent, s-au adăugat puterii lui și l-a făcut în stare după aceea să răspundă cu o prevedere, o hotărâre, o înțelepciune și o demnitate care i-au surprins și i-au dezamăgit pe adversarii lui, mustrând obrăznicia și mândria lor.
A doua zi trebuia să apară pentru a da răspunsul final. La un moment dat și-a pierdut curajul, când și-a dat seama de forțele care se uniseră împotriva adevărului. Credința i-a slăbit; groaza și tremuratul l-au cuprins și dezgustul l-a copleșit. Primejdiile se înmulțeau; dușmanii păreau gata să câștige biruința, iar puterile întunericului erau pe punctul de a învinge. Norii se adunau în jurul lui și păreau să-l despartă de Dumnezeu. Dorea asigurarea că Domnul oștirilor va fi cu el. În groaza sufletului său s-a aruncat cu fața la pământ și a lăsat să se audă acele strigăte sfâșietoare de inimă, pe care nimeni altul decât Dumnezeu le poate înțelege pe deplin.
“O, Dumnezeule atotputernic și veșnic”, se rugă el, “cât de teribilă este lumea aceasta; iată, își deschide gura să mă înghită, iar eu am o atât de slabă încredere în Tine…. Dacă ar fi să-mi pun încrederea numai în puterea lumii acesteia, totul s-ar sfârși…. Ceasul meu din urmă a venit, condamnarea mea a fost pronunțată…. O, Dumnezeule, ajută-mă împotriva înțelepciunii lumii. Fă aceasta…. Numai Tu … căci nu este lucrarea mea, ci a Ta … Eu nu am nimic a face aici, nimic pentru care să mă lupt cu acești mai mari ai lumii… Dar cauza este a Ta… și este o cauză dreaptă și veșnică. O, Doamne, ajută-mă! Dumnezeule credincios și neschimbător, nu-mi pun încrederea în nici un om… Tot ce este omenesc este nesigur; tot ce vine de la om este zadarnic. Tu m-ai ales pentru această lucrare… Stai lângă mine pentru numele Preaiubitului Tău Fiu Isus Hristos, care este apărătorul meu, scutul și turnul meu cel tare.” (Idem, b.7, cap.8)