Luther se cutremura atunci când privea la sine — un singur om împotriva celor mai puternice forțe ale lumii. Uneori se îndoia dacă fusese cu adevărat condus de Dumnezeu pentru a se ridica împotriva autorității bisericii. “Cine am fost eu, scria el, să mă împotrivesc maiestății papei înaintea căruia … regii pământului și toată lumea tremură?… Nimeni nu știe ce a suferit inima mea în acești doi ani de început și în ce mâhnire, pot spune, în ce descurajare m-am afundat” (Idem, b.3, cap.6). Dar n-a fost lăsat să fie doborât de descurajare. Atunci când sprijinul omenesc slăbea, privea numai la Dumnezeu și înțelegea că poate fi călăuzit în siguranță desăvârșită de acel braț atotputernic.
Luther scria către un prieten al Reformei: “Nu putem ajunge la înțelegerea Scripturilor doar prin studiu sau prin inteligență. Prima datorie este să începi cu rugăciune. Roagă pe Dumnezeu să-ți acorde marele Său har, înțelegerea adevărată a Cuvântului Său. Nu există alt interpret al Cuvântului lui Dumnezeu decât Autorul acestui Cuvânt, așa cum El Însuși a spus: ‘Toți vor fi învățați de Dumnezeu’. Nu nădăjdui nimic prin străduințele tale, prin înțelegerea ta; încrede-te numai în Dumnezeu și în influența Duhului Său. Crede aceasta pe temeiul cuvântului unui om care a făcut experiență.” (Idem, b.3, cap.7). Iată o lecție de o importanță vitală pentru aceia care simt că Dumnezeu i-a chemat să prezinte altora adevărurile solemne pentru timpul acesta. Aceste adevăruri vor trezi vrăjmășia lui Satana și a oamenilor cărora le plac poveștile pe care el le-a inventat. În lupta cu puterile răului, este nevoie de ceva mai mult decât puterea intelectuală și înțelepciunea omenească.
Când vrăjmașii apelau la obicei și la tradiție sau la susținerile și autoritățile papei, Luther îi întâmpina cu Biblia și numai cu Biblia. Acolo se găseau argumentele cărora ei nu le puteau răspunde; de aceea robii formalismului și superstiției îi cereau viața, așa cum iudeii ceruseră sângele lui Hristos. “Este un eretic”, strigau zeloșii romani. “A-l îngădui să mai trăiască chiar și numai un ceas înseamnă înaltă trădare împotriva bisericii. Să fie înălțat imediat un eșafod pentru el.” (Idem, b.3, cap.9). Dar Luther n-a căzut pradă furiei lor. Dumnezeu avea pentru el o lucrare de îndeplinit, iar îngerii cerului au fost trimiși să-l ocrotească. Mulți însă, care primiseră de la Luther lumina prețioasă, au devenit obiectul mâniei lui Satana și pentru cauza adevărului au suferit fără teamă chinul și moartea.
-133-
Învățăturile lui Luther au atras atenția minților luminate din toată Germania. Din predicile și din scrierile lui izvorau raze de lumină care trezeau și iluminau mii de oameni. O credință vie lua locul formalismului mort în care îi ținuse biserica timp îndelungat. Oamenii își pierdeau în fiecare zi încrederea în superstițiile romanismului. Barierele prejudecății erau îndepărtate. Cuvântul lui Dumnezeu, prin care Luther măsura orice învățătură și orice pretenție, era ca o sabie cu două tăișuri, croindu-și drum spre inimile oamenilor. Peste tot se vedea o trezire a dorinței după creștere spirituală. Pretutindeni era o așa foame și sete după neprihănire cum nu mai fuseseră cunoscute de veacuri. Ochii oamenilor, atâta vreme îndreptați către riturile omenești și către mijlocitori pământești, se îndreptau acum în pocăință și credință către Hristos și către El răstignit.
Interesul larg răspândit a făcut să crească și mai mult temerile autorităților papale. Luther a primit somația să compară la Roma pentru a răspunde acuzației de erezie. Porunca i-a umplut pe prieteni de groază. Cunoșteau destul de bine primejdia care-l amenința în cetatea aceea stricată, care era deja îmbătată de sângele martirilor lui Isus. Ei au protestat împotriva plecării lui la Roma și au cerut să fie cercetat în Germania.
În cele din urmă a fost făcut acest aranjament și trimisul papei a fost delegat să asculte cazul. În instrucțiunile comunicate de pontif acestui delegat, se declara că Luther fusese deja declarat eretic. De aceea, trimisul era însărcinat “să-l urmărească și să-l constrângă fără amânare”.
-134-
Dacă va rămâne statornic și trimisul nu va putea câștiga stăpânire asupra persoanei lui, era împuternicit “să-l proscrie în orice parte a Germaniei; să-i izgonească, să-i blesteme și să-i excomunice pe toți aceia care i se alătură”. (Idem, b.4, cap.2). Și, mai departe, papa a dat directive trimisului său să dezrădăcineze cu totul erezia otrăvitoare, să-i excomunice pe toți, din orice demnitate a bisericii sau statului, cu excepția împăratului, care nu vor demasca pe Luther și pe sprijinitorii lui și nu-i vor preda răzbunării Romei.
Aici s-a descoperit adevăratul spirit al papalității. Nici o urmă de principiu creștin sau cel puțin de dreptate nu se vedea în tot acest document. Luther se găsea la o mare depărtare de Roma și nu avusese ocazia să explice sau să-și apere poziția; cu toate acestea, înainte ca situația lui să fi fost cercetată, a și fost declarat ca eretic și în aceeași zi avertizat, acuzat, judecat și condamnat și toate acestea au fost îndeplinite de cel care pretindea că este sfântul părinte, singura autoritate supremă și infailibilă în biserică sau stat!
În vremea aceasta, când Luther avea atât de mare nevoie de împreuna simțire și sfatul unui prieten adevărat, providența lui Dumnezeu i-a trimis pe Melanchton la Wittemberg. Tânăr, modest și cu maniere alese, judecata sănătoasă a lui Melanchton, cunoștințele lui vaste și o elocvență care câștiga, unite cu cinstea și curăția caracterului său, au câștigat admirația și respectul general. Strălucirea talentelor sale nu era totuși mai presus de amabilitatea lui. În scurtă vreme a devenit un ucenic al Evangheliei, și prietenul cel mai de încredere al lui Luther și susținătorul lui cel mai de valoare; amabilitatea, prevederea și precizia acestuia slujeau ca o completare la curajul și energia lui Luther. Unirea lor în lucrare a dat putere Reformei și a fost un izvor de mare încurajare pentru Luther.
Orașul Augsburg fusese stabilit ca loc al cercetării și reformatorul a pornit să străbată drumul pe jos până acolo. Temeri serioase erau exprimate pentru el. Se trimiteau amenințări că va fi descoperit și ucis pe cale, iar prietenii l-au rugat să nu se expună. Ei au stăruit de el să părăsească Wittenbergul pentru o vreme și să-și găsească siguranța în mijlocul acelora care îl vor ocroti cu bucurie. Dar el nu va părăsi locul în care îl așezase Dumnezeu. El trebuia să continue a susține adevărul cu credincioșie, în ciuda furtunilor care-l loveau. Vorbirea lui era: “Sunt ca Ieremia, un om care provoacă luptă și ceartă; dar cu cât cresc amenințările, cu atât mi se mărește bucuria…. Ei mi-au distrus deja onoarea și bunul nume. Mai rămâne un singur lucru: trupul meu slăbănogit; să-l ia; îmi vor scurta viața în felul acesta, cu câteva ceasuri. Dar cât privește sufletul meu, ei nu mi-l pot lua. Acela care dorește să predice Cuvântul lui Hristos în lume trebuie să se aștepte la moarte în orice clipă” (Idem, b.4, cap. 4).
-135-
Vestea sosirii lui Luther la Augsburg a dat o mare satisfacție legatului papal. Ereticul turbulent, care atrăsese atenția lumii întregi, părea a fi acum în puterea Romei și legatul se hotărâse să nu-i scape. Reformatorul nu-și asigurase un bilet de liberă trecere. Prietenii au stăruit ca el să nu apară înaintea legatului fără așa ceva și și-au luat sarcina să i-l procure de la împărat. Legatul papal intenționa să-l constrângă pe Luther, dacă era posibil, să retracteze sau, dacă nu reușea, să-l ducă la Roma pentru a împărtăși soarta lui Huss și a lui Ieronim. De aceea, prin agenți a încercat să-l facă pe Luther să apară fără bilet de liberă trecere, încrezându-se în mila lui. Reformatorul a refuzat categoric să facă acest lucru. Până când n-a primit documentul care-i garanta ocrotirea împăratului, n-a apărut în fața ambasadorului papal.
În mod diplomatic, romaniștii au hotărât să încerce să-l câștige pe Luther printr-o aparentă amabilitate. Legatul, în întrevederile cu el manifesta o caldă prietenie; a cerut însă ca Luther să se supună necondiționat autorității bisericii și să renunțe la toate punctele fără argumentare sau discuție. El nu apreciase corect caracterul omului cu care avea de a face. În răspunsul lui, Luther și-a exprimat aprecierea față de biserică, dorința lui după adevăr, dispoziția de a răspunde tuturor obiecțiunilor față de ceea ce învățase și de a supune învățăturile lui hotărârilor unor mari universități. Dar, în același timp, a protestat împotriva procedeului cardinalului de a-i cere să retracteze fără să-i fi dovedit vreo greșeală.
-136-
Singurul răspuns a fost: “Retractează, retractează!” Reformatorul a arătat că poziția lui era susținută de Scripturi și a declarat cu hotărâre că nu renunță la adevăr. Legatul papal, nefiind în stare să răspundă argumentelor lui Luther, l-a năpădit cu o furtună de acuzații, batjocuri și lingușiri, întărite cu citate din tradiție și din declarațiile patristice, nepermițându-i nici o ocazie să vorbească. Văzând că întrevederea continuată în acest mod va fi inutilă, Luther a obținut în cele din urmă o îngăduință — nu fără opoziție — să-și prezinte răspunsul în scris.
“Făcând acest lucru”, scria el unui prieten, “cel acuzat are un dublu câștig: mai întâi, ceea ce este scris poate fi supus și judecății altora; în al doilea rând, este o ocazie mai bună de a acționa asupra temerilor, dacă nu chiar a conștiinței unui despot arogant și fanfaron, care altfel s-ar impune prin vorbirea lui abuzivă” (Martyn, The Life and Times of Luther, pp. 271, 272).
La întrevederea următoare, Luther a prezentat o expunere clară, concisă și plină de vigoare a concepțiilor sale, susținută cu multe citate din Scriptură. După ce a citit-o cu voce tare, a înmânat documentul cardinalului care însă l-a aruncat cu dispreț, declarându-l a fi o grămadă de cuvinte goale și de citate fără însemnătate. Luther s-a ridicat și l-a întâmpinat pe înfumuratul prelat pe terenul lui — tradițiile și învățăturile bisericii — și i-a respins categoric susținerile.
Când prelatul a văzut că nu se poate răspunde raționamentelor lui Luther, și-a pierdut stăpânirea de sine și plin de mânie a strigat: “Retractează, dacă nu, te trimit la Roma ca să apari în fața judecătorilor însărcinați să ia cunoștință de cazul tău. Te voi excomunica pe tine, pe toți partizanii tăi și pe toți aceia care vreodată te vor sprijini și-i voi arunca afară din biserică”. În cele din urmă a declarat pe un ton îngâmfat și plin de trufie: “Retractează sau nu te mai întorci acasă”. (D’Aubigne, London ed., b.4, cap.8)
-137-
Reformatorul s-a retras imediat împreună cu prietenii lui, declarând clar în felul acesta că nu se putea aștepta de la el nici o retractare. Cardinalul nu se așteptase la lucrul acesta. El își închipuise că prin violență îl putea înspăimânta pe Luther să se supună. Acum, rămas singur doar cu ajutoarele lui, privea când pe unul, când pe altul, plin de mânie de neașteptatul eșec al planurilor sale.
Eforturile lui Luther, cu această ocazie, n-au rămas fără rezultate bune. Marea adunare prezentă a avut ocazia să-i compare pe cei doi bărbați și să-i judece după spiritul manifestat de ei, ca și după tăria și sinceritatea pozițiilor adoptate. Ce contrast izbitor! Reformatorul, un om simplu, umil și hotărât, stătea în puterea lui Dumnezeu, având adevărul de partea lui, iar reprezentantul papei, plin de sine, semeț, înfumurat și neînduplecat, nu avea nici un argument din Scripturi și cu toate acestea strigând cu vehemență: “Retractează, altfel vei fi trimis la Roma pentru a primi o pedeapsă”.
Cu toate că Luther își asigurase un bilet de liberă trecere, solii Romei căutau să-l prindă și să-l întemnițeze. Prietenii au stăruit de el, arătându-i că era inutil să-și prelungească șederea acolo, el ar trebui să se întoarcă la Wittenberg fără întârziere, luând cele mai severe măsuri ca să-și ascundă intenția de a pleca. Ca urmare, a părăsit Augsburgul înainte de ivirea zorilor, călare, însoțit numai de o călăuză oferită de magistratul orașului. Cu multe măsuri de prevedere, în taină și-a făcut drum pe străzile întunecate și tăcute ale orașului. Dar dușmanii vigilenți și cruzi îi pregăteau pierzarea. Va scăpa oare din cursele pregătite pentru el? Erau momente de încordare și de rugăciune stăruitoare. A ajuns la o poartă mică în zidul orașului. I s-a deschis și împreună cu călăuza a trecut fără nici o piedică. O dată ieșiți și aflați în siguranță, fugarii și-au grăbit alergarea și, înainte ca legatul papal să fi aflat ceva despre plecarea lui Luther, el era în afara primejdiei de a fi ajuns de către urmăritori. Satana împreună cu trimișii lui au fost înfrânți. Omul pe care-l credeau în mâna lor fugise, scăpase ca o pasăre din cursa păsărarului.
-138-
La primirea acestei vești, legatul papal a fost surprins și plin de mânie. Se așteptase să primească o mare onoare pentru înțelepciunea și hotărârea lui în tratarea acestui tulburător al bisericii; dar nădejdea i-a fost dezamăgită. Și-a exprimat mânia într-o scrisoare către Frederic, electorul de Saxonia, acuzându-l vehement pe Luther și cerând ca Frederic însuși să-l trimită pe reformator la Roma sau să-l alunge din Saxonia.
În apărarea sa, Luther a cerut ca legatul papei să-i arate din Scripturi greșelile și a făgăduit în modul cel mai solemn că va renunța la învățăturile lui, dacă se va putea arăta că sunt în contradicție cu sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu. El și-a exprimat recunoștința față de Dumnezeu care-l socotise vrednic să sufere pentru o cauză atât de sfântă.
Prințul elector, deși avea puțină cunoștință despre învățăturile reformate, a fost profund impresionat de sinceritatea, puterea și claritatea cuvintelor lui Luther; și până când reformatorul urma să fie dovedit rătăcit, Frederic s-a hotărât să stea ca protector al lui. Ca răspuns la cererea legatului papal, el a scris: “‘Din moment ce dr. Martin a apărut înaintea voastră la Augsburg, ar trebui să fiți mulțumit. Nu ne-am așteptat că veți încerca să-l faceți să retracteze fără să-l fi convins de greșelile lui. Nici unul dintre oamenii învățați din principatul nostru nu mi-a adus la cunoștință că doctrina lui Martin este nelegiuită, anticreștină sau eretică.’ Prințul a refuzat să-l trimită pe Luther la Roma sau să-l alunge din statele lui.” (D’Aubigne, b.4, cap.10)
Electorul vedea că există o generală decădere morală în societate. Era necesară o mare lucrare de reformă. Străduințele complicate și costisitoare pentru a opri și a pedepsi fărădelegile n-ar fi fost necesare, dacă oamenii ar fi recunoscut și ar fi ascultat de cerințele lui Dumnezeu și de ceea ce le dicta o conștiință luminată. El a văzut că Luther lucra tocmai pentru asigurarea acestui obiectiv și în ascuns se bucura că în biserică se făcea simțită o influență mai bună.
-139-
El mai vedea și că, în calitatea sa de profesor la universitate, Luther avea un succes deosebit. Trecuse doar un an de când reformatorul își afișase tezele pe ușa bisericii castelului, și se vedea deja o mare scădere a numărului de pelerini care vizitau biserica la Sărbătoarea Tuturor Sfinților. Roma fusese mult lipsită de închinători și de daruri; dar locul lor era ocupat de o altă clasă, care veneau acum la Wittenberg nu ca pelerini să-i adore moaștele, ci ca studenți să umple sălile de cursuri. Scrierile lui Luther aprinseseră pretutindeni un interes nou față de Sfintele Scripturi, și nu numai din toate părțile Germaniei, dar și din alte țări, se strângeau studenți la universitate. Tineri, care veneau pentru prima oară să vadă Wittenbergul, “își ridicau mâinile spre cer și Îl lăudau pe Dumnezeu care a făcut ca lumina adevărului să strălucească din acest oraș, ca în timpurile de odinioară din Sion, și de aici să se răspândească în țările cele mai îndepărtate”. (Idem, b.4, cap.10)
Luther nu părăsise decât în parte rătăcirile romanismului. Dar când făcea comparație între Scripturile sfinte, decretele și constituțiile papale, rămânea plin de uimire. “Citesc”, scria el, “decretele pontifilor și … nu știu dacă papa este însuși anticristul sau apostolul lui, atât de rău este reprezentat Hristos și răstignit în ele.” (Idem, b. 5, cap. 1). Chiar acum, în aceste momente, Luther încă era un susținător al bisericii romane și nu avea nici un gând să se despartă vreodată de legătura cu ea.
Scrierile reformatorului și învățăturile lui se răspândeau pretutindeni în creștinătate. Lucrarea lui s-a răspândit în Elveția și în Olanda. Copii ale scrierilor lui și-au făcut drum în Franța și în Spania. În Anglia, învățăturile lui au fost primite ca fiind cuvântul vieții. În Belgia și în Italia, de asemenea, adevărul era răspândit. Mii de oameni se trezeau din amorțeala de moarte la bucuria și nădejdea unei noi vieți de credință.
-140-
Roma se mânia din ce în ce mai mult din cauza atacurilor lui Luther, iar unii dintre adversarii săi cei mai fanatici, printre care chiar doctori la universitățile catolice, declarau că acela care-l va ucide pe călugărul răzvrătit va fi fără păcat. Într-o zi, un străin, cu un pistol ascuns sub mantie, s-a apropiat de reformator și l-a întrebat de ce umblă singur. “Sunt în mâna lui Dumnezeu”, i-a răspuns Luther. “El este tăria mea și scutul meu. Ce poate să-mi facă omul?” (Idem, b. 6, cap. 2). Auzind aceste cuvinte, străinul s-a întors palid și a luat-o la fugă ca din fața îngerilor cerului.
Roma era hotărâtă să-l distrugă pe Luther; dar Dumnezeu îl apăra. Învățăturile lui erau auzite pretutindeni — “în colibe și în mănăstiri, … în casele nobililor, în universități și în palatele regilor”; și oamenii de viță nobilă se ridicau din toate părțile să-i susțină eforturile (Idem, b. 6, cap. 2).
Cam în vremea aceasta, Luther, citind lucrările lui Huss, a descoperit că adevărul cel mare al îndreptățirii prin credință, pe care el căuta să-l înalțe și să-l predice, fusese susținut de reformatorul Boemiei. “Toți au fost husiți”, spunea Luther, “Pavel, Augustin și chiar eu, fără să știm acest lucru!” “Cu siguranță că judecățile lui Dumnezeu vor veni peste lume”, continua el, “deoarece acum un veac i s-a predicat adevărul care a fost osândit și ars.” (Wylie, b. 6, cp. 1)
Într-un apel adresat împăratului și nobilimii din Germania în favoarea Reformei creștinătății, Luther scria cu privire la papa: “Este un lucru dezgustător să-l vezi pe omul care se pretinde a fi locțiitorul lui Hristos, desfășurând o astfel de măreție pe care nici un împărat nu o poate egala. Se aseamănă această ființă cu Isus cel sărac sau cu Petru cel umil? Ei spun că el este stăpânul lumii! Dar Hristos, al cărui vicar se laudă a fi, spunea: ‘Împărăția Mea nu este din lumea aceasta’. Pot oare stăpânirile unui vicar să se întindă dincolo de acelea ale superiorului său?” (D’Aubigne, b. 6, cap. 3)
Despre universități scria în felul următor: “Tare mi-e teamă că universitățile se vor dovedi a fi porțile mari ale iadului, dacă nu se lucrează cu stăruință să se explice Sfintele Scripturi, pe care să le întipărească în inimile tineretului. Nu sfătuiesc pe nimeni să-și dea copilul acolo unde Scripturile nu au un loc suprem. Orice instituție în care oamenii nu se ocupă intens de Cuvântul lui Dumnezeu devine coruptă.” (Idem, b.6, cap.3)
-141-
Acest apel a circulat cu repeziciune în toată Germania și a exercitat o influență puternică asupra oamenilor. Întreaga națiune a fost trezită și mulțimile s-au adunat în jurul steagului Reformei. Împotrivitorii lui Luther, arzând de dorința de răzbunare, au stăruit de papa să ia măsuri energice împotriva lui. S-a hotărât ca învățăturile lui să fie imediat condamnate. Au fost acordate reformatorului și adepților lui 60 de zile, după care, dacă nu-și retrăgeau părerile, vor trebui să fie excomunicați.
Aceasta a fost pentru Reformă o criză teribilă. Timp de veacuri, sentințele de excomunicare ale Romei îi îngroziseră pe monarhii cei mai puternici; ele umpluseră imperiile puternice de vaiuri și pustiire. Aceia peste care cădea condamnarea ei erau priviți de toți cu dezgust și groază; erau izolați de orice legătură cu semenii lor și tratați ca proscriși, ca să fie prigoniți până la exterminare. Luther nu era orb la furtuna care era gata să izbucnească asupra lui; dar a rămas hotărât, încrezându-se în Hristos, care era sprijinul și scutul lui. Cu un curaj și o credință de martir, el scria: “Nu știu ce urmează să aibă loc, nici nu mă frământ să știu…. Oriunde ar cădea trăsnetul, sunt fără teamă. Nici o frunză nu cade fără voia Tatălui nostru. Cu mult mai mult Se va îngriji El de noi! Este un lucru ușor să mori pentru Cuvânt, din moment ce Însuși Cuvântul care S-a făcut trup a murit. Dacă murim împreună cu El, vom trăi împreună cu El; și trecând prin ceea ce a trecut El înaintea noastră, vom fi acolo unde este El și vom locui împreună cu El pe vecie.” (Idem, a 3-a ed. London, Walther, 1840, b.6, cap.9)
Când a primit bula papală, Luther a spus: “O disprețuiesc și o atac, deoarece este nelegiuită, falsă…. Însuși Isus Hristos este condamnat în ea…. Mă bucur să suport asemenea necazuri pentru cea mai bună dintre cauze. Simt deja o mai mare libertate în inima mea; căci până la urmă știu că papa este antihristul și că tronul lui este chiar tronul lui Satana.” (D’Aubigne, b.6, cap.9)
-142-
Cu toate acestea, mandatul papal n-a rămas fără efect. Închisoarea, tortura și sabia erau armele capabile să impună ascultare. Cei slabi și superstițioși tremurau înaintea decretului papei; și cu toate că exista o simpatie generală pentru Luther, mulți socoteau că viața era prea scumpă spre a fi riscată pentru cauza Reformei. Totul părea să arate că lucrarea reformatorului era aproape de încheiere.
Dar Luther era încă neînfricat. Roma își aruncase asupra lui anatemele, iar lumea privea neîndoindu-se câtuși de puțin că el va pieri sau va fi obligat să se supună. Dar, cu toată puterea, el a respins sentința de condamnare și a făcut cunoscută în public hotărârea lui de a se despărți pentru totdeauna de Roma. În prezența unei mulțimi de studenți, doctori și cetățeni de toate categoriile, Luther a ars bula papală împreună cu toate legile canonice, decretele și alte scrieri care susțineau autoritatea papală. “Dușmanii mei au fost în stare, prin arderea cărților mele”, a spus el, “să aducă pagube cauzei adevărului în mintea oamenilor de rând și să le distrugă sufletele; pentru motivul acesta am ars și eu cărțile lor. O luptă serioasă începe chiar acum. Până acum, doar m-am jucat cu papa. Am început această lucrare în Numele Domnului; ea se va încheia fără mine, dar prin puterea Sa.” (Idem, b.6, cap.10)
La reproșurile vrăjmașilor lui, care-l disprețuiau pentru slăbiciunea cauzei sale, Luther răspundea: “Cine știe dacă nu Dumnezeu m-a ales și m-a chemat și dacă ei n-ar trebui să se teamă că, disprețuindu-mă pe mine, Îl disprețuiesc pe Însuși Dumnezeu? Moise era singur la ieșirea din Egipt; Ilie era singur în timpul domniei lui Ahab; Isaia era singur în Ierusalim; Ezechiel era singur în Babilon…. Dumnezeu n-a ales niciodată ca profet nici pe marele preot, nici vreun alt personaj mare; ci de obicei a ales oameni umili și disprețuiți, l-a ales pe păstorul Amos. În toate vremurile, sfinții trebuiau să-i mustre pe cei mari, regi, prinți, preoți și oameni înțelepți, cu primejdia vieții lor…. Eu nu spun că sunt profet; dar spun că ar trebui să se teamă mai ales pentru că eu sunt singur și ei sunt mulți. De un lucru sunt sigur: Cuvântul lui Dumnezeu este de partea mea, și nu a lor”. (Idem, b.6, cap.10)
-143-
Și totuși nu fără o luptă teribilă cu sine s-a hotărât Luther să se despartă de biserică. Era cam pe vremea când scria: “Simt în fiecare zi, din ce în ce mai mult, cât este de greu să dau la o parte scrupulele care mi-au fost inoculate în copilărie. O, câtă durere mi-a produs, cu toate că aveam Scriptura de partea mea, să mă conving că trebuie să îndrăznesc a mă împotrivi papei și să-l denunț ca antihrist! Cât de mari au fost durerile inimii mele! De câte ori nu mi-am pus cu amărăciune aceeași întrebare care era atât de des pe buzele papistașilor: ‘Numai tu ești înțelept? Pot oare toți ceilalți să fie în rătăcire? Și cum va fi dacă, după toate acestea, tu vei fi cel greșit și ai implicat în rătăcirea ta atâtea suflete care vor fi pe veci condamnate?’ Și așa m-am luptat cu mine și cu Satana, până când Hristos, prin Cuvântul Său infailibil, mi-a întărit inima împotriva acestor îndoieli.” (Martyn, p. 372, 373)
Papa îl amenințase pe Luther cu excomunicarea, dacă nu retracta, iar acum această amenințare era o realitate. A fost emisă o nouă bulă, care anunța despărțirea definitivă a lui Luther de Biserica Catolică, denunțându-l ca fiind blestemat de cer, cuprinzând în aceeași condamnare pe toți aceia care aveau să primească învățăturile lui. Lupta cea mare era acum în plină desfășurare.
Împotrivirea este partea tuturor acelora pe care Dumnezeu îi folosește pentru a prezenta adevărurile care au o aplicație deosebită pentru vremea lor. Astfel, pentru zilele lui Luther era un adevăr prezent — un adevăr de o deosebită importanță pentru vremea aceea; există însă un adevăr prezent și pentru biserica de astăzi. Acela care face totul după sfatul voii Sale a găsit cu cale să-i pună pe oameni în diferite situații și să le încredințeze îndatoriri speciale pentru vremurile în care trăiesc și pentru condițiile în care se găsesc. Dacă aceștia vor prețui lumina care le-a fost dată, li se va descoperi o privire mai profundă a adevărului. Dar adevărul nu este astăzi mai dorit de majoritatea oamenilor de cum a fost dorit de papistașii care s-au împotrivit lui Luther. Există și azi, ca în veacurile trecute, aceeași dispoziție de a primi teoriile și tradițiile oamenilor în locul Cuvântului lui Dumnezeu. Aceia care prezintă adevărul pentru vremea aceasta nu trebuie să se aștepte să fie primiți mai bine decât au fost primiți reformatorii. Marea luptă dintre adevăr și rătăcire, dintre Hristos și Satana, trebuie să crească în intensitate până la încheierea istoriei acestei lumi.
-144-
Isus le spunea ucenicilor Săi: “Dacă ați fi din lume, lumea ar iubi ce este al ei; dar pentru că nu sunteți din lume și pentru că Eu v-am ales din mijlocul lumii, de aceea vă urăște lumea. Aduceți-vă aminte de vorba, pe care v-am spus-o: ‘Robul nu este mai mare decât stăpânul său. Dacă M-au prigonit pe Mine, și pe voi vă vor prigoni; dacă au păzit cuvântul Meu și pe al vostru îl vor păzi’” (Ioan 15, 19.20). Iar pe de altă parte, Domnul a declarat lămurit: “Vai de voi, când toți oamenii vă vor grăi de bine! Fiindcă tot așa făceau părinții lor cu proorocii mincinoși!” (Luca 6, 26). Spiritul lumii nu este astăzi mai mult în armonie cu spiritul lui Hristos față de cum era pe vremuri, iar aceia care predică Cuvântul lui Dumnezeu în curăția lui nu vor fi primiți mai bine astăzi decât atunci. Formele împotrivirii față de adevăr s-ar putea să se schimbe, vrăjmășia ar putea fi mai puțin manifestată, deoarece este mai subtilă; dar există totuși aceeași dușmănie care se va manifesta până la sfârșitul timpului.