Capitolul 7 — Despărțirea lui Luther de Roma
Cel mai remarcabil, — dintre cei chemați să conducă biserica din întunericul papalității în lumina unei credințe mai pure, a fost Martin Luther. Zelos, înflăcărat și devotat, necunoscând altă temere afară de temerea de Dumnezeu și nerecunoscând nici o altă temelie pentru credința religioasă afară de Sfânta Scriptură, Luther era omul timpului său; prin el Dumnezeu a împlinit o mare lucrare pentru reformarea bisericii și iluminarea lumii.
Asemenea primilor vestitori ai Evangheliei, Luther s-a ridicat din rândurile celor săraci. Primii lui ani au fost petrecuți într-un cămin umil de țărani germani. Prin truda zilnică de miner, tatăl său a câștigat mijloacele necesare pentru educația sa. Intenționa să-l facă jurist; dar Dumnezeu avea ca scop să-l facă ziditor în marele templu care se înălța încet peste veacuri. Asprimea, lipsurile și o disciplină severă au fost școala în care Înțelepciunea Infinită l-a pregătit pe Luther pentru misiunea importantă a vieții lui.
Tatăl lui Luther era un bărbat cu o inteligență puternică și activă și cu o mare forță în caracter, cinstit, hotărât și deschis. Era devotat convingerilor sale față de datorie, oricare ar fi fost consecințele. Bunul lui simț sănătos l-a făcut să privească sistemul monastic cu neîncredere. A fost foarte nemulțumit atunci când Luther, fără consimțământul său, a intrat într-o mănăstire, și a trebuit să treacă doi ani ca tatăl să se împace cu fiul, și chiar și atunci convingerile i-au rămas aceleași.
-121-
Părinții lui Luther manifestau mare grijă pentru educarea și instruirea copiilor. Ei se străduiau să-i instruiască în cunoașterea lui Dumnezeu și în practicarea virtuților creștine. Rugăciunile tatălui se înălțau adesea către ceruri în auzul fiului său, ca acest copil să-și amintească de numele Domnului și într-o zi să ajute la înaintarea adevărului Său. Orice posibilitate de cultură intelectuală sau morală, de care viața lor de trudă le îngăduia să se bucure, era imediat folosită de acești părinți. Eforturile lor erau sincere și stăruitoare pentru a-și pregăti copiii pentru o viață evlavioasă și folositoare. Cu hotărârea lor și cu puterea caracterului lor, uneori exercitau o severitate prea mare; dar viitorul reformator, deși era conștient că în unele privințe greșeau, găsea totuși că disciplina lor trebuia mai degrabă aprobată decât condamnată.
La școala în care a fost trimis, la o vârstă destul de fragedă, Luther a fost tratat cu asprime și chiar cu violență. Atât de mare era sărăcia părinților săi, încât pentru a merge de acasă la școală într-un oraș, a fost obligat, pentru un timp, să-și câștige pâinea cântând din poartă în poartă și deseori suferea de foame. Ideile întunecate și superstițioase cu privire la religia care era atunci în circulație îl umpleau de teamă. Se culca seara cu o inimă amărâtă, privind cutremurat la un viitor întunecat, și trăia într-o groază continuă la gândul că Dumnezeu ar fi un judecător aspru, necruțător, un tiran crud și nu un Tată ceresc plin de bunătate.
Cu toate că dezamăgirile erau mari și multe, Luther înainta hotărât spre ținta înaltă a desăvârșirii intelectuale și morale, care-l atrăgea. El înseta după cunoștință, iar caracterul său stăruitor și practic l-a condus să dorească ceea ce era statornic și folositor mai degrabă decât bătător la ochi și superficial.
Atunci când, la vârsta de 18 ani, a intrat la Universitatea din Erfurt, situația lui era mai favorabilă, iar perspectivele mai strălucitoare decât în anii de mai înainte. Părinții lui, obținând, prin economie și hărnicie, o stare materială mai bună, erau acum în stare să-i dea tot ajutorul de care avea nevoie. În același timp, influența prietenilor serioși a ameliorat efectele întunecate ale educației lui anterioare. S-a apucat de studiul celor mai buni autori, acumulând cu sârguință cele mai înalte gânduri ale lor și însușindu-și înțelepciunea înțelepților. Chiar și sub aspra disciplină a îndrumătorilor lui de la început, promitea de timpuriu că se va distinge și, sub influențe favorabile, mintea i s-a dezvoltat repede. O memorie ageră, o imaginație viru o gândire logică și puternică și o muncă neobosită l-au așezat în scurtă vreme în primele rânduri printre tovarășii lui. Disciplina sa intelectuală i-a maturizat înțelegerea, dând naștere unei activități mintale și unei ascuțimi de înțelegere care l-au pregătit pentru luptele vieții.
-122-
Teama de Dumnezeu era prezentă în inima lui Luther, făcându-l în stare să mențină fermitatea scopului și conducându-l la o adâncă umilință înaintea lui Dumnezeu. Avea un simț înnăscut al dependenței de ajutorul divin și începea totdeauna ziua cu rugăciune, în timp ce sufletul i se înălța continuu în cereri pentru călăuzire și sprijin. “O rugăciune bună, zicea el, înseamnă mai mult decât jumătate din studiu.” (D’Aubigne, b.2, cap.2)
Într-o zi, pe când cerceta în biblioteca universității, Luther a descoperit o Biblie latină. O astfel de carte nu mai văzuse niciodată. Nu știa nici măcar de existența ei. Auzise părți din Evanghelii și din Epistole, care erau citite poporului în slujbele religioase publice, și socotise că acelea formau toată Biblia. Acum, pentru prima oară vedea Cuvântul lui Dumnezeu întreg. Plin de teamă și uimire, s-a îndreptat spre paginile ei sfinte; cu inima care-i bătea mai tare și mai repede citea pentru sine cuvintele vieții, oprindu-se din când în când pentru a exclama: “O, dacă mi-ar da Dumnezeu o carte ca aceasta!” (Idem, b.2, cap.2). Îngerii cerului erau lângă el și raze de lumină de la tronul lui Dumnezeu descopereau înțelegerii lui comorile adevărului. Totdeauna se temuse să-L mânie pe Dumnezeu, dar acum o convingere adâncă a stării lui de păcat a pus stăpânire pe el ca niciodată mai înainte.
Dorința sinceră de a fi eliberat de păcat și de a avea pace cu Dumnezeu l-a determinat în cele din urmă să intre într-o mănăstire și să se consacre unei vieți de călugărie. Aici i s-a cerut să îndeplinească muncile cele mai umile și să cerșească din casă în casă. Era la o vârstă când respectul și aprecierea sunt dorite cu sete, iar aceste îndatoriri de slugă îi ucideau până în adâncul sufletului simțămintele lui naturale; a suferit însă cu răbdare toată această umilință, crezând că era necesară din cauza păcatelor sale.
-123-
Orice clipă pe care o putea economisi de la datoriile zilnice o folosea pentru studiu, lipsindu-se de somn și plângându-se chiar și de timpul petrecut cu mesele lui sărace. Mai presus de toate se desfăta în studiul Cuvântului lui Dumnezeu. Descoperise o Biblie legată cu lanț de peretele mănăstirii și adesea putea fi găsit acolo. Pe măsură ce i se adâncea convingerea despre păcat, căuta prin propriile fapte să găsească iertare și pace. Ducea viața cea mai severă, încercând prin posturi, priveghiuri și biciuiri să supună ceea ce era rău în natura lui, în care viața de mănăstire nu-i adusese nici o ușurare. Nu se dădea înapoi de la nici o jertfă prin care ar fi putut ajunge la acea curăție de inimă care să-l facă în stare să fie primit înaintea lui Dumnezeu. “Am fost în adevăr un călugăr pios”, spunea el mai târziu, “și am urmat rânduielile ordinului meu cu mai multă strictețe decât pot să exprim. Dacă vreun călugăr ar fi câștigat cerul prin practicile călugărești, sunt sigur că eu aș fi fost îndreptățit la aceasta…. Dacă aș mai fi continuat așa, mi-aș fi dus chinurile până la moarte” (Idem, b.2, cap.3). Ca urmare a acestei discipline dureroase, și-a pierdut puterea și a suferit crize de epuizare, de pe urma cărora nu și-a mai revenit pe deplin, niciodată. A ajuns în cele din urmă în pragul deznădejdii.
Când Luther socotea că totul este pierdut, Dumnezeu i-a ridicat un prieten și un ajutor. Piosul Staupitz a luminat înțelegerea lui Luther pentru Cuvântul lui Dumnezeu și l-a îndemnat să privească dincolo de sine, să înceteze a contempla pedeapsa veșnică pentru călcarea Legii lui Dumnezeu și să privească la Isus, Mântuitorul lui iertător de păcate. “În loc să te chinuiești cu privire la păcatele tale, aruncă-te în brațele Mântuitorului. Încrede-te în El, în neprihănirea vieții Lui, în ispășirea prin moartea Lui. Ascultă-L pe Fiul lui Dumnezeu…. El S-a făcut om ca să-ți dea asigurarea favorii divine”. “Iubește-L pe El, care te-a iubit întâi” (Idem, b.2, cap. 4). Astfel i-a vorbit acel sol al milei. Cuvintele lui au făcut o impresie adâncă asupra minții lui Luther. După multe lupte cu rătăcirile pe care le cultivase multă vreme, a ajuns în stare să înțeleagă adevărul, iar pacea a venit peste sufletul său tulburat.
-124-
Luther a fost hirotonit ca preot și a fost chemat de la mănăstire ca profesor la Universitatea din Wittenberg. Aici s-a dedicat studiului Scripturilor în limbile originale. A început să prezinte subiecte din Biblie; cartea Psalmilor, Evangheliile și Epistolele erau deschise înțelegerii mulțimilor ce ascultau cu încântare. Staupitz, prietenul și superiorul lui, l-a îndemnat să se urce la amvon și să predice Cuvântul lui Dumnezeu. Luther a ezitat, simțindu-se nevrednic să vorbească poporului în locul lui Hristos. Numai după o luptă îndelungată s-a supus propunerilor prietenilor. Era deja puternic în Scripturi și harul lui Dumnezeu era peste el. Elocvența lui i-a cucerit pe ascultători, claritatea și puterea cu care prezenta adevărul le convingea mintea, iar zelul lui le mișca inimile.
Luther era încă un fiu devotat al bisericii papale și n-avea nici măcar un gând că ar ajunge vreodată altfel. Dumnezeu, în providența Sa, l-a condus să viziteze Roma. A făcut călătoria pe jos, găzduind la mănăstiri în drumul lui. La o mănăstire din Italia, a fost foarte uimit la vederea bogăției, luxului și măreției de acolo. Înzestrați cu venituri princiare, călugării locuiau în apartamente splendide, îmbrăcați în robe bogate și foarte costisitoare și hrăniți la mese fastuoase. Cu o neliniște dureroasă, Luther a pus în contrast scena aceasta cu lepădarea de sine și greutățile propriei vieți. Mintea i s-a încurcat.
În cele din urmă a zărit în depărtare cetatea așezată pe cele șapte coline. Atunci, cu o emoție profundă s-a aruncat la pământ, exclamând: “Sfântă Romă, te salut!” (Idem, b.2, cap.6). A intrat în oraș, a vizitat bisericile, a ascultat nenumăratele istorisiri relatate de preoți și călugări și a dus la îndeplinire toate ceremoniile care erau cerute. Peste tot vedea scene care-l umpleau de uimire și dezgust. A văzut că nelegiuirea se găsea la toate nivelurile clerului. A auzit glume necuviincioase din gura prelaților și s-a umplut de dezgust la vederea necuviinței lor îngrozitoare, chiar și în timpul slujbei. Amestecându-se printre călugări și ceilalți oameni, a întâlnit depravare și risipă. Oriunde se întorcea, în locul sfințeniei găsea pângărirea. “Nimeni nu-și poate închipui”, scria el, “câte păcate și fapte scandaloase sunt înfăptuite la Roma; trebuie văzute și auzite pentru a fi crezute. De aceea se și spune de obicei: ‘Dacă există un iad, atunci Roma este clădită pe el, ea este un abis din care ies tot felul de păcate.’” (Idem, b.2, c.6)
-125-
Printr-o hotărâre recentă, papa făgăduise o indulgență tuturor acelora care vor urca pe genunchi “scara lui Pilat”, pe care se spunea că a coborât Mântuitorul nostru atunci când a părăsit sala de judecată a romanilor și care fusese adusă în mod miraculos de la Ierusalim la Roma. Într-o zi, Luther urca cu evlavie aceste trepte, când deodată i s-a părut că aude un glas ca un tunet care i-a zis: “Cel neprihănit va trăi prin credință”. (Romani 1, 17). A sărit în picioare și s-a grăbit să părăsească acel loc de rușine și dezgust. Textul acesta nu și-a pierdut niciodată influența asupra sufletului lui. De la data aceea a văzut mai clar decât oricând înainte greșeala de a te încrede în faptele omenești pentru mântuire, cât și nevoia de credință continuă în meritele lui Hristos. Ochii îi fuseseră deschiși și nu aveau să mai fie închiși niciodată față de amăgirile papalității. Când și-a întors fața de la Roma, el s-a întors și cu inima de la ea, iar de la data aceea despărțirea s-a mărit până când a rupt toate legăturile cu biserica papală.
După reîntoarcerea de la Roma, Luther a primit din partea Universității din Wittenberg gradul de doctor în teologie. Acum avea libertatea de a se consacra, ca niciodată mai înainte, studiului Scripturilor pe care le iubea. El a făcut un vot solemn să studieze cu grijă și să predice cu credincioșie Cuvântul lui Dumnezeu și nu părerile sau învățăturile papilor, în toate zilele vieții lui. Începând de acum, el nu era numai călugăr sau profesor, ci un sol autorizat al Bibliei. Fusese chemat ca păstor, pentru a hrăni turma lui Dumnezeu care flămânzea și înseta după adevăr. Și astfel a declarat categoric că creștinii nu trebuiau să primească alte învățături decât acelea care se întemeiază pe autoritatea Sfintelor Scripturi. Aceste cuvinte loveau chiar în temelia supremației papale. Ele cuprindeau principiul vital al Reformei.
-126-
Luther a văzut primejdia de a înălța teoriile omenești mai presus de Cuvântul lui Dumnezeu. A atacat fără teamă necredința speculativă a scolasticilor și s-a împotrivit filozofiei și teologiei care avuseseră multă vreme o influență covârșitoare asupra oamenilor. A denunțat asemenea studii ca fiind nu numai fără valoare, dar și distrugătoare și a căutat să întoarcă mințile ascultătorilor de la sofisticăriile filozofilor și ale teologilor la adevărurile veșnice susținute de profeți și apostoli.
Prețioasă era solia pe care el o aducea mulțimilor dornice de a auzi cuvintele lui. Niciodată mai înainte nu auziseră învățături ca acestea. Vestea cea bună a iubirii unui Mântuitor, asigurarea iertării și a păcii prin sângele Său ispășitor aduceau bucurie în inimile lor și inspirau în rândurile lor o nădejde nepieritoare. La Wittenberg se aprinsese o lumină, ale cărei raze aveau să se întindă până în cele mai îndepărtate părți ale pământului și care urma să crească în strălucire până la încheierea vremii.
Dar lumina și întunericul nu pot sta împreună. Între adevăr și rătăcire este o luptă necontenită. A susține și a apăra pe una înseamnă a ataca și a lepăda pe cealaltă. Însuși Mântuitorul nostru a declarat: “N-am venit să aduc pacea ci sabia”. (Matei 10, 34). Luther spunea la câțiva ani după începutul Reformei: “Dumnezeu nu numai că mă conduce, El mă împinge înainte. El îmi poartă de grijă și nu eu sunt stăpânul meu. Doresc să trăiesc în liniște, dar sunt aruncat în mijlocul frământărilor și revoluțiilor.” (D’Aubigne, b. 5, cap. 2). Acum era gata să se arunce în luptă.
-127-
Biserica romană făcuse negoț cu harul lui Dumnezeu. Mesele schimbătorilor de bani (Matei 21, 12) erau așezate lângă altarele ei și atmosfera răsuna de strigătele vânzătorilor și ale cumpărătorilor. Sub pretextul strângerii de fonduri pentru clădirea bisericii Sf. Petru din Roma, au fost oferite spre vânzare, în văzul lumii, indulgențe pentru păcat, garantate de autoritatea papei. Urma să fie ridicat un templu pentru închinarea la adevăratul Dumnezeu, cu prețul crimei — piatra din capul unghiului fiind pusă cu plata nelegiuirii! Dar chiar mijloacele adoptate pentru înălțarea Romei au provocat o lovitură de moarte pentru puterea și măreția ei. Aceasta a ridicat cel mai hotărât, cel mai eficient adversar al papalității și a dus la o luptă care a mișcat coroana întreită de pe capul pontifului.
Delegatul însărcinat să supravegheze vânzarea indulgențelor în Germania, pe nume Tetzel, fusese condamnat pentru cele mai josnice fapte împotriva societății și împotriva Legii lui Dumnezeu; dar scăpând de pedeapsa pentru crimele lui, a fost folosit pentru a împlini planurile mercantile și fără scrupule ale papei. Cu mare îndrăzneală, el repeta cele mai vădite rătăciri și relata povești miraculoase pentru a înșela un popor ignorant, credul și superstițios. Dacă ar fi avut Cuvântul lui Dumnezeu, ei n-ar fi fost amăgiți în felul acesta. Biblia fusese ascunsă de ei pentru a-i ține sub stăpânirea papei, cu scopul de a crește puterea și bogăția conducătorilor ei ambițioși (vezi John C.L.Gieseler, A Compendium of Ecclesiastical History, p. 4, sec. I, par. 5).
Când Tetzel intra într-un oraș, un sol mergea înaintea lui anunțând: “Harul lui Dumnezeu și al sfântului părinte este la porțile voastre”. (D’Aubigne, b. 3, cap. 1). Iar poporul saluta aceste pretenții hulitoare ca și când Însuși Dumnezeu ar fi coborât din ceruri la ei. Această negustorie infamă a fost instalată în biserică și Tetzel, urcând la amvon, ridica în slăvi indulgențele ca fiind cel mai prețios dar al lui Dumnezeu. El declara că, “în virtutea certificatelor sale de iertare, toate păcatele pe care cumpărătorul ar fi dorit să le facă după aceea aveau să fie iertate și nici pocăința nu mai era necesară” (Idem, b.3, cap.1). Mai mult decât atât, el îi asigura pe ascultători că indulgențele aveau putere să-i mântuiască nu numai pe cei vii, ci și pe cei morți; că în clipa când banii sunau pe fundul cutiei lui, chiar atunci sufletul în favoarea căruia se plătise scăpa din purgatoriu și-și lua zborul spre ceruri (vezi K.R.Hagenbach, History of the Reformation, vol. 1, p. 96).
-128-
Când Simon magul s-a oferit să cumpere de la apostoli puterea de a face minuni, Petru i-a răspuns: “Banii tăi să piară împreună cu tine, pentru că ai crezut că darul lui Dumnezeu s-ar putea cumpăra cu bani!” (Faptele Apostolilor 8, 20). Însă oferta lui Tetzel era primită cu grabă de miile de naivi. Aurul și argintul curgeau în tezaurul lui. O mântuire care putea fi cumpărată cu bani era mai ușor de câștigat decât aceea care cerea pocăință, credință și luptă stăruitoare pentru a birui păcatul [(vezi note suplimentare) ].
Împotriva învățăturii despre indulgențe s-au ridicat mulți bărbați de cultură și evlavioși din însăși Biserica Romană și mulți din aceștia nu credeau în niște pretenții care erau în contradicție atât cu rațiunea, cât și cu revelația. Dar nici un prelat nu îndrăznea să ridice glasul împotriva acestui comerț nelegiuit; totuși mințile oamenilor se tulburau, se agitau și mulți întrebau cu sinceritate dacă Dumnezeu nu trebuia să lucreze în vreun fel la curățirea bisericii Sale.
Luther, deși era încă un foarte zelos partizan al papei, a fost umplut de oroare față de pretențiile nelegiuite ale vânzătorului de indulgențe. Mulți dintre enoriașii săi cumpăraseră astfel de certificate de iertare și au început să vină la duhovnicul lor, mărturisindu-și diferitele lor păcate și așteptând iertarea, nu pentru că se pocăiseră și doreau o schimbare, ci pe temeiul indulgenței. Luther le-a refuzat iertarea și i-a avertizat că, dacă nu se pocăiesc și nu-și schimbă viața, vor pieri în păcatele lor. Intrați într-o mare încurcătură, s-au dus la Tetzel cu plângerea că duhovnicul le-a refuzat indulgențele, în timp ce alții au cerut cu îndrăzneală să li se restituie banii. Călugărul s-a umplut de mânie; a rostit cele mai groaznice blesteme, a pus să fie aprinse focuri în piețele publice și a declarat că “primise o poruncă expresă de la papa să-i ardă pe toți ereticii care ar îndrăzni să se împotrivească sfintelor indulgențe”. (D’Aubigne, b. 3, cap. 4)
-129-
Acum Luther a intrat cu îndrăzneală în lucrarea lui de apărător al adevărului. Glasul lui a fost auzit de la amvon într-o avertizare solemnă și stăruitoare. El a descoperit înaintea poporului caracterul ofensator al păcatului și i-a învățat că este imposibil pentru om ca prin propriile fapte să-și ușureze vinovăția sau să scape de pedeapsă. Nimic altceva decât pocăința înaintea lui Dumnezeu și credința în Hristos îl pot mântui pe păcătos. Harul lui Hristos nu poate fi cumpărat; el este un dar. I-a sfătuit pe oameni să nu cumpere indulgențe, ci să privească prin credință la Răscumpărătorul răstignit. Le-a povestit experiența lui chinuitoare, când a căutat zadarnic prin umilințe și penitențe să obțină mântuirea, și i-a asigurat pe ascultători că a găsit pacea și bucuria numai întorcându-și privirile de la el și privind prin credință la Hristos.
Deoarece Tetzel continua cu negoțul și cu pretențiile sale nelegiuite, Luther s-a hotărât să protesteze mai energic împotriva acestor abuzuri strigătoare la cer. Curând i s-a prezentat ocazia. Biserica de la castelul din Wittenberg avea multe moaște care, la anumite sărbători, erau expuse înaintea poporului, oferindu-se o iertare deplină a păcatelor tuturor acelora care vizitau biserica și făceau spovedanie. Ca urmare, în acele zile oamenii se îngrămădeau acolo în mare număr. Una dintre cele mai importante ocazii, Sărbătoarea tuturor sfinților, se apropia. Cu o zi înainte, Luther, unindu-se cu mulțimea care se îndrepta spre biserică, a prins pe ușă o listă care conținea 95 de teze împotriva învățăturii cu privire la indulgențe. S-a declarat gata să le susțină a doua zi la universitate, împotriva tuturor acelora care ar fi dorit să le atace.
-130-
Tezele au atras atenția generală. Ele erau citite, recitite și repetate în toate părțile. La universitate și în tot orașul s-a produs o mare agitație. Prin aceste teze se arăta că puterea de a garanta iertarea păcatelor și îndepărtarea pedepsei n-a fost niciodată încredințată papei și nici unui alt om. Și că întreg planul acesta era o înșelătorie — un vicleșug pentru a stoarce bani profitând de superstițiile oamenilor — un plan al lui Satana de a distruge sufletele tuturor acelora care se încredeau în pretențiile lui mincinoase. De asemenea, se arăta clar că Evanghelia lui Hristos este cea mai prețioasă comoară a bisericii și că harul lui Dumnezeu, descoperit în ea, este revărsat fără plată peste toți aceia care-l caută prin pocăință și credință.
Tezele lui Luther îi provocau la discuție, dar nimeni n-a îndrăznit să primească provocarea. Problemele pe care el le-a ridicat s-au răspândit în câteva zile prin toată Germania și în câteva săptămâni au făcut ocolul întregii creștinătăți. Mulți catolici devotați, care văzuseră și deplânseseră nelegiuirea care domnea în biserică, dar care nu știuseră cum să oprească înaintarea ei, citeau propunerile cu mare bucurie, recunoscând în ele glasul lui Dumnezeu. Ei simțeau că Dumnezeu pusese mâna să oprească valul copleșitor de stricăciune care izvora din scaunul Romei. Prinți și magistrați se bucurau în ascuns că urma să se pună un control asupra acestei puteri arogante care nega dreptul de a protesta împotriva hotărârilor ei.
Dar mulțimile iubitoare de păcat și superstițioase se îngrozeau când înșelăciunile care le liniștiseră temerile erau demascate. Ecleziasticii, întrerupți în lucrarea lor de a încuviința crima, văzându-și primejduite câștigurile, erau plini de mânie și s-au unit să-și susțină pretențiile. Unii îl acuzau că lucrează pripit și cu patimă. Alții îl acuzau de încumetare, declarând că nu era condus de Dumnezeu, ci lucra din mândrie și din exces de zel. “Cine nu știe”, răspundea el, “că un om rareori susține o idee nouă fără să aibă aparențe de mândrie și fără să fie acuzat că dă naștere la certuri? De ce au fost dați morții Hristos și toți martirii? Deoarece ei păreau a fi niște disprețuitori mândri ai înțelepciunii timpului lor și pentru că aduceau noutăți fără ca mai întâi să primească sfatul învățăturilor și părerilor vechi”.
-131-
Apoi susținea: “Tot ce fac eu nu va fi îndeplinit prin înțelepciune omenească, ci prin sfatul lui Dumnezeu. Dacă lucrarea aceasta este de la Dumnezeu, cine o va putea opri? Dar dacă nu, atunci cine o poate face să meargă înainte? Nu voia mea, nici a lor, și nici a noastră să se facă; ci voia Ta, Sfinte Tată, care ești în ceruri.” (Idem, b. 3, cap. 6)
Cu toate că Luther fusese mânat de Duhul lui Dumnezeu să-și înceapă lucrarea, nu urma să o ducă mai departe fără lupte grele. Reproșurile vrăjmașilor săi, prezentările denaturate ale planurilor sale și insinuările lor nedrepte și răutăcioase cu privire la caracterul și motivele lui au năvălit peste el ca un șuvoi copleșitor; și n-au rămas fără efect. El avusese încredere că fruntașii poporului, atât din biserică, cât și din școli, se vor uni bucuroși cu el în eforturi pentru reformă. Cuvintele de încurajare din partea celor din poziții înalte îl inspiraseră cu bucurie și nădejde. El văzuse deja în mod vizionar o zi mai strălucitoare pentru biserică apărând la orizont. Dar încurajarea se schimbase în reproș și condamnare. Mulți demnitari, atât ai statului, cât și ai bisericii, erau lămuriți cu privire la adevărul acestor teze; dar au văzut îndată că primirea acestor adevăruri va fi însoțită de schimbări mari. A-i lumina și a-i reforma pe oameni însemna în realitate subminarea autorității Romei, a opri mii de șuvoaie care acum curgeau în tezaurul ei, și în felul acesta reducerea extravaganței și luxului conducătorilor papali. Mai mult decât atât, a-i învăța pe oameni să gândească și să acționeze ca ființe responsabile, privind numai la Hristos pentru mântuire, ar fi însemnat prăbușirea scaunului pontifical și în cele din urmă distrugerea autorității lor. Pentru motivul acesta ei au refuzat cunoașterea oferită de Dumnezeu și s-au așezat împotriva lui Hristos și a adevărului prin împotrivire față de omul pe care El îl trimisese să-i lumineze.