Pentru a treia oară a fost adus la judecată și de data aceasta înaintea celui mai înalt tribunal religios al regatului. Aici nu trebuia să se arate nici o milă față de erezie. În cele din urmă se credea că aici Roma va triumfa, iar lucrarea reformatorului va fi oprită. Așa socoteau papistașii. Dacă planul acesta ar fi fost adus la îndeplinire, Wycliffe ar fi fost obligat să-și retracteze învățăturile sau, altminteri, avea să părăsească tribunalul numai pentru a merge în flăcări.
Dar Wycliffe n-a retractat nimic; nici nu va tăcea. El și-a menținut fără teamă învățăturile și a respins acuzațiile prigonitorilor săi. Pierzându-se din vedere pe sine, poziția lui, a cauzei sale, el i-a chemat pe ascultători înaintea tribunalului divin și le-a cântărit amăgirile și denaturările lor în balanța adevărului veșnic. Puterea Duhului Sfânt a fost simțită în sala de judecată. O influență de la Dumnezeu era asupra ascultătorilor. Părea că nu aveau nici o putere să-și părăsească locurile. Ca niște săgeți din tolba lui Dumnezeu, cuvintele reformatorului le străpungeau inimile. Acuzația de erezie pe care ei o aduseseră împotriva lui, cu o putere convingătoare, a aruncat-o asupra lor. “De ce”, întreba el, “îndrăznesc ei să-și propage rătăcirile?… Pentru câștig, pentru a face negustorie cu harul lui Dumnezeu?”
“Cu cine credeți voi că vă luptați?” spuse el în cele din urmă; “cu un bătrân pe marginea mormântului? Nu! Cu Adevărul — Adevărul care este mai puternic decât voi și care vă va învinge” (Wylie, b.2, cap.13). Spunând acestea, s-a retras din adunare și nici unul dintre vrăjmașii lui n-a încercat să-l oprească.
Lucrarea lui Wycliffe era aproape terminată; stindardul adevărului pe care el îl purtase atât de multă vreme urma să-i cadă în curând din mâini; dar trebuia să mai dea încă o mărturie pentru Evanghelie.
-91-
Adevărul trebuia vestit chiar din citadela împărăției rătăcirii. Wycliffe a fost chemat la judecată înaintea tribunalului papal din Roma, care deseori, vărsase sângele sfinților. El nu era orb față de primejdia care-l amenința și ar fi răspuns somației, dacă un atac de paralizie nu i-ar fi făcut călătoria imposibilă. Cu toate că glasul lui nu putea fi auzit la Roma putea totuși comunica prin scris și s-a hotărât să facă lucrul acesta. Din parohia lui reformatorul a trimis papei o scrisoare care, deși respectuoasă în ton și creștinească în spirit, a fost o mustrare puternică pentru pompa și mândria scaunului papal.
“Mă bucur în adevăr”, spunea el, “să descopăr și să declar oricărui om credința pe care o am, și îndeosebi episcopului de Roma, care dacă este, după câte socotesc, dreaptă și sănătoasă, mi-o va confirma cu multă bunăvoință sau, dacă este greșită, o va corecta.
Mai întâi, presupun că Evanghelia lui Hristos este întruparea deplină a Legii lui Dumnezeu…. Eu consider și susțin ca episcopul Romei, deoarece este locțiitorul lui Hristos pe pământ, să fie legat ca toți ceilalți oameni de această Lege a Evangheliei. Căci mărirea printre ucenicii lui Hristos n-a constat în demnitatea sau în onorurile lumești, ci în urmarea îndeaproape și exactă a lui Hristos în viața și în manierele Sale…. Hristos, în timpul peregrinării Sale, aici, a fost omul cel mai sărac, disprețuind și lepădând toată onoarea și demnitatea omenească….
Nici un om credincios n-ar trebui să-i urmeze nici pe papa și nici alți sfinți, decât numai în acele puncte în care el l-a urmat pe Domnul Isus Hristos; căci Petru și fiii lui Zebedei, dorind onoruri lumești, în loc să calce pe urmele lui Hristos, au greșit și de aceea în aceste greșeli ei nu trebuie urmați….
Papa ar trebui să lase pe seama puterii pământești toată stăpânirea și conducerea vremelnică și în această direcție să meargă și să îndemne întregul cler; căci Hristos a făcut așa îndeosebi prin apostolii Săi. De aceea, dacă am greșit în vreunul din aceste puncte, mă voi supune îndreptării cu foarte multă smerenie, și chiar morții, dacă nevoia cere acest lucru; dacă aș fi putut lucra în propria persoană, după voia sau după dorința mea, m-aș fi prezentat cu siguranță înaintea episcopului Romei, dar, în mod contrar, Domnul m-a cercetat și m-a învățat să ascult mai degrabă de Dumnezeu decât de oameni”.
-92-
În încheiere spunea: “Să ne rugăm Dumnezeului nostru ca El să îl miște pe al nostru papă Urban al VI-lea, așa cum a început, ca el împreună cu tot clerul lui să-l urmeze pe Domnul Isus Hristos în viață și în acțiuni; ca ei să-i învețe pe oameni, pentru ca și ei, la rândul lor, să-i urmeze cu credincioșie” (John Fox, Acts and Monuments, vol. 3, p. 49.50).
Astfel, Wycliffe a prezentat papei și cardinalilor lui blândețea și umilința lui Hristos, arătându-le nu numai lor, ci întregii creștinătăți contrastul dintre ei și Domnul, ai cărui reprezentanți pretindeau a fi.
Wycliffe se aștepta ca viața să fie prețul credincioșiei lui. Regele, papa și episcopii se uniseră să-i desăvârșească nimicirea și părea sigur că în câteva luni va ajunge pe rug. Dar curajul lui era neclintit. “Pentru ce se spune să cauți departe coroana martiriului, spunea el. Predică Evanghelia lui Hristos prelaților trufași și martirajul nu va întârzia. Adică, cum, să trăiesc și să tac?…. Niciodată! Să cadă lovitura, o aștept să vină” (D’Aubigne, b.17, cap.8).
Însă Dumnezeu, în providența Sa, îl ocrotea încă pe slujitorul Său. Omul care toată viața lui apărase curajos adevărul, cu primejdia zilnică a vieții, nu trebuia să cadă pradă urii dușmanilor săi. Wycliffe n-a căutat niciodată să se apere singur, însă Dumnezeu fusese ocrotitorul lui; iar acum, când vrăjmașii păreau siguri de prada lor, mâna lui Dumnezeu l-a mutat departe de puterea lor. În biserica lui de la Lutterworth, pe când era gata să împartă Cina Domnului, a căzut lovit de paralizie și la scurtă vreme s-a stins din viață.
Dumnezeu îi dăduse lui Wycliffe lucrarea pe care o avea de făcut. El i-a pus cuvântul adevărului în gură și a trimis o gardă în jurul lui pentru ca adevărul să poată ajunge la oameni. Viața i-a fost ocrotită și lucrarea lui a fost prelungită, până când s-a pus temelia pentru marea lucrare a Reformei.
-93-
Wycliffe venea din întunericul evului mediu. Înaintea lui nu mai fusese nimeni de la care să-și fi inspirat sistemul lui de reformă. Ridicat asemenea lui Ioan Botezătorul pentru a împlini o misiune deosebită, el a fost vestitorul unei ere noi. Cu toate acestea, în sistemul adevărului pe care el l-a prezentat era o unitate și o desăvârșire pe care reformatorii care i-au urmat nu au depășit-o, iar alții nici n-au atins-o, nici măcar la o sută de ani după aceea. Atât de temeinic fusese pusă temelia, atât de neabătut și de sigur era planul, încât n-a mai fost necesar să fie refăcut de aceia care au venit după el.
Marea lucrare pe care o inaugurase Wycliffe, era aceea de a libera conștiința și mintea, de a elibera națiunile care timp de veacuri fuseseră legate la carul triumfal al Romei, și-a avut izvorul în Biblie. Aici se afla izvorul acelei binecuvântări care, la fel ca apa vieții, cursese de-a lungul veacurilor începând cu secolul al XIV-lea. Wycliffe a primit Sfintele Scripturi încredințat că ele sunt descoperirea inspirată a voinței lui Dumnezeu, o măsură îndestulătoare de credință și practică. El fusese instruit să privească biserica Romei ca fiind autoritatea divină, infailibilă, și să primească cu respect neîndoielnic învățăturile și obiceiurile stabilite timp de o mie de ani; dar s-a îndepărtat de toate acestea pentru a asculta de Cuvântul sfânt al lui Dumnezeu. Aceasta era autoritatea pe care el îndemna poporul să o recunoască. În locul bisericii care vorbea prin papa, el declara că singura autoritate reală este glasul lui Dumnezeu care vorbește prin Cuvântul Său. El învăța nu numai că Biblia este o descoperire desăvârșită a voinței lui Dumnezeu, dar și că Duhul Sfânt este singurul interpret și că orice om trebuie să învețe, prin studiul învățăturilor ei, datoria față de sine. În felul acesta el întorcea mințile oamenilor de la papa și de la biserica Romei, la Cuvântul lui Dumnezeu.
Wycliffe a fost unul dintre cei mai mari reformatori. În orizontul minții sale, în claritatea cugetării, în hotărârea de a păstra adevărul și în îndrăzneala de a-l apăra, a fost egalat de puțini dintre aceia care au venit după el. Curăția vieții, stăruința neobosită în studiu și în muncă, integritatea incoruptibilă, iubirea și credincioșia creștină în lucrarea lui, toate acestea l-au caracterizat pe primul dintre reformatori. Și aceasta în ciuda întunericului intelectual și a stricăciunii morale a veacului din care s-a ridicat.
-94-
Caracterul lui Wycliffe este o mărturie a puterii transformatoare și educative a Sfintelor Scripturi. Biblia l-a făcut ceea ce era. Străduința de a înțelege marile adevăruri ale revelației dă prospețime și vigoare tuturor capacităților. Ea lărgește mintea, ascute înțelegerea și maturizează judecata. Studiul Bibliei va înnobila orice gând, sentiment și aspirație, așa cum nici un alt studiu nu o poate face. Ea dă stabilitate în scop, răbdare, curaj și tărie; ea înalță caracterul și sfințește sufletul. Un studiu perseverent și cu evlavie al Scripturilor, care aduce mintea cercetătorului în legătură directă cu Inteligența Infinită, va da lumii oameni cu un intelect mai puternic și mai activ, precum și cu principii mai nobile decât s-au produs vreodată datorită educației alese pe care o poate oferi înțelepciunea omenească. “Descoperirea cuvintelor Tale”, spune psalmistul, “dă lumină; dă pricepere.” (Psalmii 119, 130)
Învățăturile care fuseseră predicate de Wycliffe au continuat o vreme să se răspândească; urmașii lui, cunoscuți sub numele de lolarzi și wyclifiți, n-au străbătut numai Anglia, ci s-au împrăștiat și în alte țări, ducând cu ei cunoștința Evangheliei. Acum, când conducătorul lor îi părăsise, predicatorii lucrau cu o râvnă și mai mare decât înainte, iar mulțimile se grăbeau să asculte învățăturile lor. Unii dintre nobili și chiar soția regelui se găseau printre convertiți. În multe locuri s-a văzut o reformă în obiceiurile oamenilor, iar simbolurile romanismului idolatru erau îndepărtate din biserici. Dar în curând furtuna nemiloasă a persecuției izbucni peste cei care îndrăzniseră să primească Biblia drept călăuză. Monarhii englezi, grijulii să-și întărească puterea asigurându-și sprijinul Romei, n-au ezitat să-i sacrifice pe reformatori. Astfel că, pentru prima dată în istoria Angliei, s-a hotărât ca rugul să fie folosit împotriva ucenicilor Evangheliei. Moartea de martir avea loc una după alta. Apărătorii adevărului, proscriși și chinuiți, nu puteau să-și facă auzite strigătele decât în urechile Domnului Sabaot. Urmăriți ca dușmani ai bisericii și ca trădători față de țară, ei au continuat să predice în locuri ascunse, găsind adăpost cât puteau mai bine în casele umile ale săracilor și adesea ascunzându-se chiar în peșteri sau în gropi.
-95-
În ciuda urletului persecuției, un protest liniștit, devotat, stăruitor și răbdător împotriva stricăciunii care abunda în credința religioasă a continuat să fie rostit timp de secole. Creștinii acelor zile de început nu aveau decât o cunoaștere parțială a adevărului, dar ei învățaseră să iubească și să asculte de Cuvântul lui Dumnezeu și sufereau cu răbdare din cauza lui. Ca și ucenicii din zilele apostolice, mulți și-au jertfit bunurile pământești pentru cauza lui Hristos. Aceia cărora li se îngăduise să locuiască în casele proprii ofereau cu bucurie adăpost fraților lor nedreptățiți, iar când și ei erau alungați, împărtășeau cu voioșie soarta celor lepădați. Este adevărat că mii de oameni, îngroziți de furia persecuțiilor, și-au câștigat libertatea cu jertfirea credinței lor și au ieșit din închisori îmbrăcați cu haine de penitenți, pentru a face publică renegarea lor. Dar n-au fost puțini la număr aceia — printre ei aflându-se și bărbați de origine nobilă, ca și săraci și umili — care au dat o mărturie neînfricată pentru adevăr, în celulele închisorii, în “turnurile lolarzilor”, în mijlocul torturii și flăcărilor, bucurându-se că au fost găsiți vrednici să cunoască “părtășia suferințelor Lui”.
Papistașii nu-și putuseră aduce la îndeplinire lucrarea lor cu Wycliffe în timpul vieții lui, dar ura lor nu putea fi stinsă atâta timp cât trupul lui rămânea liniștit în mormânt. Printr-un decret al Conciliului de la Constanța, după mai mult de 40 de ani de la moartea lui, oasele i-au fost deshumate și arse în public, iar cenușa a fost aruncată într-un pârâu din apropiere. “Acest pârâu” — spunea un scriitor din acele vremuri — “a dus cenușa în Avon, Avonul în Severn, Severnul în mări, iar mările în oceanul cel mare. Și în felul acesta cenușa lui Wycliffe a devenit un simbol al învățăturii lui, care s-a răspândit în toată lumea” (T. Fuller, Church History of Britain, b.4, sec. 2, par. 54). Dușmanii lui și-au dat prea puțin seama de însemnătatea faptei lor pline de răutate.
-96-
Scrierile lui Wycliffe au fost acelea prin care Jan Huss, din Boemia a fost condus să renunțe la multe din rătăcirile romanismului și să intre în lucrarea Reformei. În felul acesta, în cele două țări, atât de depărtate una de alta, s-a semănat sămânța adevărului. Din Boemia lucrarea s-a întins în alte țări. Mințile oamenilor au fost îndreptate către Cuvântul lui Dumnezeu, uitat de multă vreme. O mână divină pregătea calea pentru acțiunea cea mare.