Patriarhi și Profeți | Capitolul 30 (bazat pe textele din Exod 25 până la 40; Leviticul 4 și 16)
Porunca aceasta i-a fost comunicată lui Moise în timp ce se afla pe munte cu Dumnezeu: “Să-Mi facă un locaș sfânt, și Eu voi locui în mijlocul lor” (Exod 25, 8); și au fost date toate dispozițiile necesare pentru construirea tabernacolului, a cortului întâlnirii. Datorită apostaziei lor, izraeliții au pierdut binecuvântarea prezenței divine și, pentru un timp, a fost imposibilă ridicarea sanctuarului pentru Dumnezeu în mijlocul lor. Dar, după ce au intrat din nou în grația Cerului, marele conducător a purces la împlinirea poruncii divine.
Oameni aleși au fost în mod special înzestrați de către Dumnezeu cu iscusință și înțelepciune, pentru construirea clădirii sfinte. Dumnezeu personal i-a dat lui Moise planul acelui edificiu, cu dispoziții speciale privind mărimea și forma, materialele care să fie folosite, cum și pentru fiecare piesă de mobilier pe care trebuia să o conțină. Locașul sfânt făcut de mâini omenești avea să fie “chipul adevăratului locaș de închinare”, chipul “lucrurilor care sunt în ceruri” (Evrei 9, 24.23) — o reprezentare în miniatură a Sanctuarului ceresc unde Hristos, slăvitul nostru Mare Preot, după ce și-a adus viața ca jertfă, avea să mijlocească în favoarea celui păcătos. Pe munte, Dumnezeu i-a dat lui Moise posibilitatea să vadă Sanctuarul ceresc și i-a poruncit să facă toate lucrurile după chipul ce i-a fost arătat. Toate aceste dispoziții au fost înregistrate cu grijă de Moise, care le-a transmis, la rându-i, conducătorilor poporului.
Pentru construirea sanctuarului erau necesare pregătiri mari și costisitoare; se cerea o mare cantitate din cel mai prețios și scump metal; cu toate acestea, Dumnezeu a acceptat numai daruri de bunăvoie. “Să-l primiți pentru Mine (darul) de la orice om care-l va da cu tragere de inimă”, a fost porunca divină repetată de Moise adunării poporului. Consacrarea deplină lui Dumnezeu și un spirit de sacrificiu au fost primele cerințe în lucrarea de pregătire a unui locaș pentru Cel Prea Înalt.
-344-
Tot poporul a răspuns cu tragere de inimă. “Toți cei cu tragere de inimă și bunăvoință au venit și au adus un prinos Domnului pentru lucrarea cortului întâlnirii, pentru toată slujba lui și pentru veșmintele sfinte. Au venit îndată bărbații și femeile, toți cei cu tragere de inimă și au adus belciuge de nas, inele, cercei, brățări, salbe și tot felul de lucruri de aur; fiecare a adus prinosul de aur pe care-l închinase Domnului.”
“Toți cei ce aveau stofe (materii) vopsite în albastru, în purpuriu, în cărămiziu, in subțire și păr de capră, piei de berbeci vopsite în roș, și piei de vițel de mare, le-au adus.” “Toți cei ce puteau aduce prin ridicare un prinos de argint și de aramă, au adus prinosul Domnului. Toți cei ce aveau lemn de salcâm, bun pentru lucrările rânduite pentru slujbă, l-au adus”.
“Toate femeile iscusite au tors cu mâinile lor și au adus lucrul lor, și anume: tort vopsit în albastru, în purpuriu, în cărămiziu și in subțire.” “Toate femeile cu tragere de inimă și iscusite au tors păr de capră.” “Fruntașii poporului au adus pietre de onix și alte pietre pentru efod și pieptar, mirodenii și untdelemn pentru sfeșnic, pentru untdelemnul ungerii și pentru tămâia mirositoare”. (Exod 35, 21-28.)
În timp ce ridicarea sanctuarului era în curs, poporul — tineri și bătrâni, bărbați, femei și copii continuau să-și aducă darurile, până când cei care aveau răspunderea lucrării au constatat că au destul, chiar mai mult decât puteau folosi. Și Moise a pus să se vestească prin toată tabăra: “Nimeni, fie bărbat, fie femeie, să nu mai aducă daruri pentru sfântul locaș. Au oprit astfel pe popor să mai aducă daruri”. (Exod 36, 6.) Cârtirile izraeliților și pedepsele lui Dumnezeu datorate păcatelor lor au fost raportate ca o avertizare pentru generațiile următoare. Iar devotamentul și râvna lor, cum și dărnicia lor, sunt un exemplu vrednic de urmat. Toți cei care iubesc serviciul divin de închinare și de adorare a lui Dumnezeu și care prețuiesc binecuvântările prezenței Sale sfinte vor da pe față același spirit de sacrificiu în pregătirea locașului în care El să Se poată întâlni cu ei. Ei vor dori să-I aducă Domnului un dar din tot ce au mai bun. O casă construită pentru Dumnezeu nu trebuie să fie lăsată împovărată de datorii, căci El este dezonorat prin aceasta. Ar trebui să se dea cu dărnicie o sumă îndestulătoare pentru realizarea lucrării, așa încât lucrătorii să poată spune așa cum au spus constructorii sanctuarului: “Nu mai aduceți daruri”.
-347-
Cortul întâlnirii a fost astfel construit, ca să se poată desface în bucăți și să fie transportat de izraeliți în toate peregrinările lor. Era deci mic, neavând mai mult de șaptesprezece metri lungime și aproape șase metri în lățime și înălțime. Lemnul folosit pentru construcție și pentru mobilier era de salcâm, care era cel mai puțin supus stricăciunii dintre toate celelalte ce se puteau găsi la Sinai. Pereții erau făcuți din scânduri drepte fixate pe niște picioare de argint cu ajutorul unor stâlpi și al unor drugi; toate erau acoperite cu aur, dând construcției înfățișarea de aur masiv. Acoperișul era format din patru straturi de covoare: primul, partea dinăuntru, fiind de “in subțire, răsucit și din albastru, purpuriu și cărămiziu … cu heruvimi lucrați cu măiestrie” (Exod 26, 1), celelalte trei straturi, unul din păr de capră, altul din piei de berbec vopsite în roșu, iar altul din piei de vițel de mare, aranjate astfel încât să ofere o desăvârșită apărare.
Clădirea era împărțită în două încăperi, printr-o perdea bogată și frumos lucrată, prinsă de stâlpi îmbrăcați în aur; iar o perdea asemănătoare închidea intrarea în prima încăpere. Acestea, ca și covorul acoperitor dinăuntru, care forma tavanul, erau din culorile cele mai strălucitoare, albastru, purpuriu și cărămiziu, aranjate frumos, iar în țesătură erau cusuți cu fire de aur și de argint heruvimi, reprezentând oastea îngerească ce este în legătură strânsă cu lucrarea din Sanctuarul ceresc; ei sunt duhuri slujitoare ce slujesc poporului lui Dumnezeu de pe pământ.
Cortul cel sfânt era așezat într-un loc liber, numit curte, care era împrejmuit cu pânză de in răsucit, prinsă de stâlpi de aramă. Intrarea în curtea aceasta era prin partea de la răsărit. Ea era închisă cu covoare dintr-un material prețios și lucrate frumos, deși erau inferioare celor din sanctuar. Pânzele împrejmuitoare ale curții, fiind numai pe jumătate înalte față de pereții tabernacolului, clădirea putea să fie bine văzută de poporul ce era afară. În curte, lângă intrare, se afla altarul de aramă pentru arderile de tot. Pe acest altar se ardeau toate jertfele aduse Domnului și mistuite de foc, iar coarnele lui erau stropite cu sângele ispășitor. Între altar și ușa sanctuarului se afla ligheanul, care era de asemenea din aramă, făcut din oglinzile care fuseseră darul de bunăvoie al femeilor lui Israel. În ligheanul acesta preoții trebuia să-și spele mâinile și picioarele ori de câte ori intrau în încăperile sfinte sau se apropiau de altar pentru a aduce Domnului o jertfă mistuită de foc.
-348-
În prima despărțitură, sau locul sfânt, se aflau: masa punerii pâinilor înainte, sfeșnicul, sau suportul lămpilor, și altarul tămâierii. Masa punerii pâinilor înainte se afla la nord. Împreună cu chenarul ei, ca o coroană ornamentală, masa era poleită cu aur curat. Pe ea, preoții trebuia să așeze în fiecare Sabat douăsprezece pâini, aranjate în două șiruri și stropite cu tămâie. Pâinile ce erau luate de pe masă, fiind socotite sfinte, trebuia să fie mâncate de către preoți. Spre sud se afla sfeșnicul cu șapte brațe, cu cele șapte lămpi ale lui. Brațele lui erau împodobite cu flori frumos lucrate, care înfățișau crini, totul fiind făcut dintr-o singură bucată de aur masiv. Pentru că sfântul locaș nu avea ferestre, niciodată nu se stingeau toate lămpile, ci își revărsau lumina zi de zi și noapte de noapte. Chiar înaintea perdelei ce despărțea Sfânta de Sfânta sfintelor și în imediata apropiere a prezenței lui Dumnezeu, se afla altarul de aur al tămâierii. Pe acest altar, preotul trebuia să ardă tămâie în fiecare dimineață și în fiecare seară; coarnele altarului erau atinse cu sângele jertfei pentru păcat și erau stropite cu sânge în ziua cea mare a ispășirii. Focul de pe acest altar a fost aprins de Dumnezeu Însuși și era îngrijit și păstrat cu sfințenie. Zi și noapte tămâia sfântă împrăștia parfumul ei frumos mirositor în toate încăperile sfinte și în afară, până departe, în jurul cortului întâlnirii.
Dincolo de perdeaua dinăuntru se afla Sfânta sfintelor, unde era concentrat serviciul simbolic al ispășirii și mijlocirii și care alcătuia inelul de legătură dintre cer și pământ. În această încăpere se afla chivotul, o ladă din lemn de salcâm, poleită pe dinăuntru și pe dinafară cu aur și având un chenar, ca o coroană, în partea de sus. El a fost făcut ca să păstreze tablele de piatră, pe care Dumnezeu personal scrisese Cele Zece Porunci. De aceea, era numit chivotul testamentului lui Dumnezeu, deoarece Cele Zece Porunci stăteau la baza legământului, sau chivotul legământului făcut între Dumnezeu și Israel.
Capacul sfântului chivot era numit tronul milei. El era făcut dintr-o bucată de aur masiv și pe el stăteau doi heruvimi de aur, unul la un capăt și altul la celălalt capăt. Câte o aripă a fiecărui înger era întinsă în sus, în timp ce aripa cealaltă era strânsă peste corp (Ezechiel 1, 11), în semn de respect și umilință. Poziția heruvimilor, cu fețele îndreptate unul către celălalt și privind cu respect în jos, către chivot, reprezintă respectul cu care oștile cerești privesc Legea lui Dumnezeu, cum și interesul lor față de planul de mântuire. Deasupra tronului milei se afla șechina, manifestarea prezenței divine, iar dintre heruvimi, Dumnezeu făcea cunoscut voia Lui. Soliile divine erau uneori aduse la cunoștința marelui preot printr-o voce din nor. Alteori, o lumină se odihnea asupra îngerului din dreapta, ceea ce însemna aprobare sau primire, sau o umbră, un nor, se așeza pe cel din stânga, pentru a descoperi dezaprobarea sau respingerea.
-349-
Legea lui Dumnezeu, cuprinsă în chivot, era marea regulă a neprihănirii și a judecății. Legea îl osândea la moarte pe cel ce o călca, dar deasupra Legii era tronul milei, pe care se descoperea prezența lui Dumnezeu și de unde, în virtutea ispășirii, păcătosului ce se pocăia îi era acordată iertarea. Astfel, în lucrarea Domnului Hristos pentru mântuirea noastră, simbolizată prin serviciul de la sanctuar, “bunătatea și credincioșia se întâlnesc, dreptatea și pacea se sărută”. (Psalmii 85, 10.)
Nici un limbaj omenesc nu poate descrie slava scenei dinăuntrul sanctuarului, pereții îmbrăcați în aur, reflectând lumina de la sfeșnicul de aur, scânteierile vii ale perdelelor brodate cu bogăție, cu îngerii lor strălucitori, masa și altarul tămâierii, în măreția aurului strălucitor; dincolo de cea de-a doua perdea, chivotul cel sfânt, cu heruvimii lui plini de mister, iar deasupra lui, șechina cea sfântă, manifestarea vizibilă a prezenței lui Iehova; dar toate acestea erau numai o slabă reflectare a măririi Templului lui Dumnezeu din cer, marele centru al lucrării pentru mântuirea omului.
A fost nevoie de aproape jumătate de an pentru construirea tabernacolului, a sfântului locaș. Când a fost terminat, Moise a cercetat toată lucrarea constructorilor, comparând-o cu modelul ce îi fusese arătat pe munte și cu dispozițiile pe care le primise din partea lui Dumnezeu. “Moise a cercetat toate lucrările; și iată, le făcuseră cum poruncise Domnul, așa le făcuseră. Și Moise i-a binecuvântat”. (Exod 39, 43.) Cu un viu interes, mulțimile lui Israel s-au adunat împrejur ca să privească construcția cea sfântă. În timp ce contemplau scena cu o satisfacție plină de respect, stâlpul de nor plutea deasupra sanctuarului și, coborând, l-a învăluit. “Și slava Domnului umplea cortul”. (Exod 40, 34.) Avea loc o descoperire a măririi divine și, pentru un timp, nici chiar Moise nu a putut intra. Cu o profundă emoție, poporul privea semnul ce arăta că lucrarea mâinilor lor a fost primită. N-a avut loc o demonstrare zgomotoasă a bucuriei. O teamă sfântă îi stăpânea pe toți. Dar bucuria inimilor lor se revărsa în lacrimi de bucurie și, în taină, ei șopteau cuvinte solemne de mulțumire pentru că Dumnezeu a binevoit să locuiască cu ei.
-350-
Prin rânduială dumnezeiască, seminția lui Levi a fost pusă deoparte pentru serviciul de la sanctuar. În vremurile de demult, fiecare om era preotul propriei sale case. În zilele lui Avraam, preoția era socotită ca fiind dreptul de întâi născut, al celui mai mare fiu. Acum, în locul primului născut din tot Israelul, Domnul a primit seminția lui Levi pentru a sluji la sanctuar. Prin această cinste deosebită, El și-a manifestat aprobarea pentru credincioșia lor, dovedită atât prin alipirea de slujba Sa, cât și prin executarea judecății Sale atunci când Israel a apostaziat, închinându-se la vițelul de aur. Cu toate acestea, preoția a fost restrânsă numai la familia lui Aaron. Numai lui Aaron și fiilor săi le era îngăduit să slujească înaintea Domnului; restul seminției avea în grijă sanctuarul și mobilierul lui și trebuia să le dea ajutor preoților în slujba lor, dar nu avea voie să aducă jertfe, să ardă tămâie sau să privească la lucrurile sfinte, până nu erau acoperite.
Potrivit cu slujba lor, preoților le era rânduită o îmbrăcăminte specială. “Fratelui tău Aaron să-i faci haine sfinte, ca să-i slujească de cinste și podoabă” (Exod 28, 2), era porunca divină dată lui Moise. Haina preotului obișnuit era din in alb, țesută dintr-o bucată. Era lungă până aproape de gleznă, strânsă la mijloc cu un cordon de in alb, brodat cu albastru, purpuriu și cărămiziu. Un turban sau o mitră de in completa îmbrăcămintea lui exterioară. La rugul ce ardea, lui Moise i s-a poruncit să-și scoată sandalele, căci pământul pe care stătea era sfânt. Tot astfel, nici preoții nu puteau intra încălțați în sanctuar. Particulele de praf lipite de încălțăminte ar fi profanat locul sfânt. Ei trebuia să-și lase încălțămintea în curte, înainte de a intra în sanctuar, și să-și spele atât mâinile, cât și picioarele înainte de a sluji în sanctuar sau la altarul jertfelor arse de foc. În felul acesta, se dădea totdeauna învățătura că orice întinăciune trebuie să fie îndepărtată de la aceia care vor să se apropie de prezența lui Dumnezeu.
Hainele marelui preot erau din materiale prețioase și lucrate cu multă măiestrie, corespunzând poziției lui alese. Pe lângă haina de in a preotului obișnuit, el mai purta o mantie albastră, țesută de asemenea dintr-o bucată. De jur împrejurul tivului, mantia era împodobită cu clopoței de aur și rodii de culoare albastră, purpurie și cărămizie. Peste aceasta venea un efod — o haină mai scurtă, țesută din fir de aur, albastru, purpuriu, cărămiziu și alb; era ținut strâns legat de corp cu un brâu făcut din aceleași culori și lucrat cu măiestrie. Efodul era fără mâneci, iar pe umerii lui, brodați cu fir de aur, erau prinse două pietre de onix, purtând numele celor douăsprezece seminții ale lui Israel.
-351-
Peste efod era pieptarul, veșmântul preoțesc cel mai sfânt. El era din același material cu efodul. Era de formă pătrată, măsurând o palmă, fiind agățat de umeri prin lănțișoare de aur împletite ca niște sfori, prinse în verigi de aur. Marginea era făcută din felurile pietre prețioase, de același fel cu pietrele ce alcătuiesc cele douăsprezece temelii ale cetății lui Dumnezeu. Înăuntrul acestui cadru erau douăsprezece pietre prinse în aur, așezate câte patru pe un rând și care, ca și cele de la umăr, aveau săpate pe ele numele semințiilor. Porunca lui Dumnezeu era: “Când va intra Aaron în sfântul locaș, va purta pe inima lui numele fiilor lui Israel, săpate pe pieptarul judecății, ca să păstreze totdeauna aducerea aminte de ei înaintea Domnului”. (Exod 28, 29.) Tot așa, Domnul Hristos, slăvitul Mare Preot, prezentând sângele Său înaintea Tatălui, în favoarea păcătosului, poartă pe inima Sa numele oricărui suflet ce se pocăiește și crede. Psalmistul spune: “Eu sunt sărac și lipsit, dar Domnul Se gândește la mine”. (Psalmii 40, 17.)
La dreapta și la stânga pieptarului se aflau două pietre mari, foarte strălucitoare. Acestea erau cunoscute ca fiind URIM și TUMIM. Prin ele i se făcea cunoscută marelui preot voia lui Dumnezeu. Când erau aduse înaintea Domnului întrebări cu privire la diferite lucruri, pentru a se lua o hotărâre, un nimb de lumină ce încercuia piatra prețioasă din dreapta era un semn al consimțirii sau aprobării divine, în timp ce o înnorare a pietrei din stânga era o dovadă a respingerii sau dezaprobării.
Mitra marelui preot era un turban din pânză de in, având prinsă de el, printr-un fir albastru, o placă de aur cu inscripția: “Sfințenie Domnului”. Tot ce era legat de îmbrăcămintea și purtarea preoților trebuia să fie astfel încât să imprime, în cei ce-i priveau, un simțământ al sfințeniei lui Dumnezeu, al sfințeniei închinării și adorării Sale și al curăției ce se cerea acelora care veneau în prezența Sa.
Nu numai sanctuarul, dar și lucrarea preoților trebuia să fie “chipul și umbra lucrurilor cerești”. (Evrei 8, 5.) Acest lucru era deci de mare importanță și Domnul, prin Moise, a dat lămuririle cele mai amănunțite și mai explicite cu privire la fiecare parte a acestui serviciu preînchipuitor. Serviciul în sanctuar era împărțit în două, și anume un serviciu zilnic și unul anual. Serviciul zilnic era adus la îndeplinire la altarul arderii de tot din curtea sanctuarului și în locul sfânt, în timp ce serviciul anual se îndeplinea în locul prea sfânt.
-352-
Nici un ochi al vreunui muritor, în afară de cel al marelui preot, nu trebuia să privească în încăperea dinăuntru a sanctuarului. Numai o dată pe an, marele preot putea să intre acolo și numai după cea mai atentă și solemnă pregătire. Tremurând, el mergea înaintea lui Dumnezeu, iar poporul, într-o tăcere plină de respect, aștepta întoarcerea lui, având inimile înălțate în rugăciuni călduroase, implorând binecuvântarea divină asupra lor. Înaintea tronului milei, marele preot făcea ispășire pentru Israel, iar într-un nor de slavă, Dumnezeu Se întâlnea cu el. Rămânerea lui acolo peste timpul obișnuit îi umplea pe toți de teamă, ca nu cumva, din cauza păcatelor lor sau a păcatelor lui, el să fi fost ucis de slava lui Dumnezeu. Serviciul zilnic consta din jertfa arderii de tot de dimineață și seară, din arderea de tămâie plăcut mirositoare pe altarul de aur și din jertfele speciale aduse pentru păcatele individuale. Mai erau jertfe pentru Sabate, pentru lună nouă, cum și pentru sărbători speciale.
În fiecare dimineață și seară, un miel de un an era adus ca ardere de tot pe altar, cu darurile de mâncare corespunzătoare, simbolizând astfel consacrarea zilnică a națiunii față de Domnul Dumnezeu, cum și continua dependență de sângele ispășitor al lui Hristos. Dumnezeu a poruncit în mod expres ca fiecare jertfă adusă pentru serviciul sanctuarului să fie “fără cusur”. (Exod 12, 5.) Preoții trebuia să examineze toate animalele aduse pentru jertfă și trebuia să respingă pe oricare dintre ele la care se descoperea un defect. Numai o jertfă “fără cusur” putea fi un simbol al curăției desăvârșite a Aceluia care avea să Se ofere pe Sine ca un “miel fără cusur și fără prihană”. (1 Petru 1, 19.) Apostolul Pavel ne atrage atenția la aceste jertfe ca o ilustrare a ceea ce trebuie să ajungă urmașii lui Hristos. El zice: “Vă îndemn, dar, fraților, pentru îndurarea lui Dumnezeu, să aduceți trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu; aceasta va fi din partea voastră o slujbă duhovnicească”. (Romani 12, 1.) Noi trebuie să ne predăm pe noi înșine în slujba lui Dumnezeu și să căutăm să facem jertfa aceasta cât mai perfectă cu putință. Dumnezeu nu va avea plăcere de nimic altceva decât de tot ce putem aduce noi mai bun. Aceia care-L iubesc din toată inima lor vor dori să-I aducă cea mai bună slujire a vieții lor și vor căuta fără încetare să aducă fiecare capacitate a ființei lor în armonie cu legile care îi vor face în stare să împlinească tot mai bine voia Sa.
-353-
Când ardea tămâie, preotul era adus mult mai direct în prezența lui Dumnezeu decât în oricare alt act al serviciului zilnic. Cum perdeaua dinăuntru a sanctuarului nu ajungea până la tavanul clădirii, slava lui Dumnezeu care se manifesta deasupra milostivitorului era în mod parțial vizibilă din prima încăpere. Când preotul aducea tămâie înaintea Domnului, privea spre chivot; și când norul de tămâie se ridica, slava divină cobora asupra milostivitorului și umplea locul prea sfânt. Adesea ea umplea atât de mult ambele încăperi, încât preotul era nevoit să se retragă la ușa tabernacolului. După cum în serviciul acela preînchipuitor preotul privea prin credință către capacul milei, pe care nu-l putea vedea, tot astfel copiii lui Dumnezeu trebuie să-și îndrepte acum rugăciunile către Hristos, slăvitul lor Mare Preot care, nevăzut de ochi omenesc, mijlocește pentru ei în sanctuarul de sus.
Tămâia care se înălța cu rugăciunile lui Israel reprezintă meritele și mijlocirea Domnului Hristos, perfecta Lui neprihănire, care, prin credință, îi este atribuită poporului Său, singura care face ca închinarea ființelor păcătoase să fie primită înaintea lui Dumnezeu. Înaintea perdelei locului prea sfânt era un altar al continuei mijlociri, iar înaintea locului sfânt, era un altar al continuei ispășiri. Prin sânge și prin tămâie trebuia să se facă apropierea de Dumnezeu — simboluri ce arătau spre Marele Mijlocitor, prin care păcătoșii se pot apropia de Dumnezeu și Singurul prin care harul și mântuirea pot fi acordate celui ce se pocăiește și crede.
Când preoții intrau în locul sfânt dimineața și seara, la timpul când se aducea tămâia pe altar, jertfa zilnică era gata să fie adusă pe altarul din curtea de afară. Acesta era un timp de mare însemnătate pentru închinătorii care se adunau la tabernacol. Înainte de a intra în prezența lui Dumnezeu prin slujirea preotului, ei trebuia să-și ia timp să-și cerceteze în mod stăruitor inima și să-și mărturisească păcatele. Ei se uneau în rugăciune tăcută, cu fețele îndreptate spre sfântul locaș. În felul acesta, cererile lor se înălțau o dată cu norul de tămâie, în timp ce credința se prindea puternic de meritele Mântuitorului făgăduit, preînchipuit prin jertfa de ispășire. Orele rânduite pentru jertfele de dimineața și seara erau socotite ca sfinte și au ajuns să fie privite de toată națiunea iudaică asemenea unui timp hotărât pentru închinare. Iar când, mai târziu, iudeii au fost împrăștiați ca niște captivi în țări îndepărtate, la orele rânduite ei încă își întorceau fețele spre Ierusalim și își înălțau rugăciunile către Dumnezeul lui Israel. În practica aceasta, creștinii au un exemplu pentru rugăciunea de dimineața și seara. În timp ce condamnă un simplu șir de ceremonii, lipsite de spiritul închinării, Dumnezeu privește cu multă plăcere asupra acelora care-L iubesc și care se pleacă dimineața și seara în rugăciune pentru a căuta iertare pentru păcatele făptuite și pentru a-I prezenta cererile lor pentru binecuvântările trebuincioase.
-354-
Pâinea pentru punerea înainte era ținută în permanență înaintea Domnului, ca o jertfă perpetuă. Astfel, ea era o parte a jertfei zilnice. Era numită pâinea punerii înainte sau “pâinea prezenței”, pentru că era continuu înaintea feței Domnului. Era o recunoaștere a dependenței omului de Dumnezeu atât pentru hrana temporară, cât și pentru cea spirituală, care erau primite numai prin mijlocirea Domnului Hristos. Dumnezeu îl hrănise pe Israel în pustie cu pâine din cer, iar ei erau încă dependenți de belșugul dat de El atât pentru hrana corporală, cât și pentru binecuvântările spirituale. Atât mana, cât și pâinea punerii înainte arătau spre Hristos, Pâinea cea vie, care stă pururea în prezența lui Dumnezeu pentru noi. El Însuși spunea: “Eu sunt Pâinea vie, care s-a pogorât din cer”. (Ioan 6, 48-51.) Peste pâinile punerii înainte se punea tămâie. În fiecare Sabat, când pâinile erau înlocuite, tămâia era arsă pe altar, ca aducere aminte înaintea lui Dumnezeu.
Cea mai importantă parte a slujbei zilnice era serviciul adus la îndeplinire pentru diferite persoane, în mod individual. Păcătosul ce se pocăia își aducea darul la ușa tabernacolului și, așezându-și mâna asupra victimei, își mărturisea păcatele, transferând astfel în mod figurat păcatele sale asupra victimei nevinovate. Animalul avea să fie junghiat chiar de mâna păcătosului, iar sângele era dus de preot în locul sfânt și stropit înaintea perdelei în spatele căreia se afla chivotul, conținând Legea pe care păcătosul o călcase. Prin această ceremonie păcatul era, prin sânge, transferat în mod figurat asupra sanctuarului. În unele cazuri, sângele nu era dus în locul sfânt; dar carnea trebuia să fie atunci mâncată de către preoți, așa cum îi învățase Moise pe fiii lui Aaron, spunând: “Domnul v-a dat-o, ca să purtați nelegiuirea adunării” (Leviticul 10, 17.) Ambele ceremonii simbolizau transferarea păcatului de la cel ce se pocăia, asupra sanctuarului.
-355-
Aceasta era lucrarea ce se săvârșea zilnic, zi după zi, în tot cursul anului. Păcatele lui Israel fiind astfel transferate asupra sanctuarului, sfântul locaș era mânjit și devenea necesară o lucrare specială pentru înlăturarea păcatelor. Dumnezeu a poruncit să se facă ispășire pentru fiecare dintre cele două despărțituri ale sanctuarului, ca și pentru altar, pentru ca “să-l curețe și să-l sfințească de toate necurățiile copiilor lui Israel”. (Leviticul 16, 19.)
O dată pe an, în marea zi a ispășirii, marele preot intra în locul prea sfânt pentru a face curățirea sanctuarului. Lucrarea adusă la îndeplinire acolo completa șirul anual al slujbelor.
În ziua de ispășire erau aduși doi țapi la ușa sfântului locaș și se trăgea la sorți pentru ei, “un sorț pentru Domnul și un sorț pentru Azazel”. Țapul pe care cădea sorțul dintâi avea să fie junghiat ca jertfă pentru păcat, adusă pentru popor. Marele preot trebuia să ia din acest sânge și să ducă dincolo de perdea și să stropească cu el spre milostivitor. “Astfel să facă ispășire pentru sfântul locaș, pentru necurățiile copiilor lui Israel și pentru toate călcările de lege, prin care au păcătuit. Să facă la fel pentru cortul întâlnirii, care este cu ei în mijlocul necurățiilor lor.”
“Aaron să-și pună amândouă mâinile pe capul țapului celui viu și să mărturisească peste el toate fărădelegile copiilor lui Israel și toate călcările lor de lege cu care au păcătuit ei; să le pună pe capul țapului, apoi să-l izgonească în pustie printr-un om care va avea însărcinarea aceasta. Țapul acela va duce asupra lui toate fărădelegile lor într-un pământ pustiit; în pustie, să-i dea drumul”. (Leviticul 16, 21.22.) Numai după ce țapul era astfel trimis în pustie, poporul se putea socoti ca eliberat de povara păcatelor lui. Fiecare om trebuia să-și smerească sufletul în timp ce avea loc lucrarea de ispășire. Toate afacerile, toate lucrurile obișnuite trebuia lăsate la o parte și întreaga adunare a lui Israel petrecea ziua într-o solemnă umilință înaintea lui Dumnezeu, cu rugăciune, post și o profundă cercetare a inimii.
Prin acest serviciu anual, poporul era învățat cu privire la importantele adevăruri ale ispășirii. În jertfele pentru păcat, aduse în timpul anului, fusese primit sângele victimei în locul păcătosului; dar sângele acesta nu făcuse o ispășire deplină pentru păcat. El nu făcuse decât să procure mijloacele prin care păcatul era transferat asupra sanctuarului. Prin aducerea sângelui ca jertfă, păcătosul recunoștea autoritatea Legii, își mărturisea vinovăția nelegiuirii și credința în Domnul Hristos, care trebuia să ridice păcatele lumii, dar nu era cu totul eliberat de condamnarea Legii. În Ziua ispășirii, marele preot, după ce aducea o jertfă pentru adunarea lui Israel, mergea în locul prea sfânt cu sângele jertfei și stropea din el asupra capacului ispășirii, deasupra tablelor Legii. În felul acesta, cerințele Legii, care cerea viața păcătosului, erau satisfăcute. Apoi, în calitatea sa de mijlocitor, marele preot lua păcatele asupra sa și, ieșind din sanctuar, ducea cu sine povara vinovăției poporului Israel. La ușa tabernacolului, își punea mâinile pe capul țapului de trimis și mărturisea asupra lui “toate fărădelegile copiilor lui Israel și toate călcările lor de lege, cu care au păcătuit ei”, punându-le “pe capul țapului”. Iar când țapul care purta păcatele acestea era trimis în pustie, se socotea că, o dată cu el, și aceste păcate au fost depărtate pentru totdeauna de la popor. Aceasta a fost slujba săvârșită drept “chipul și umbra lucrurilor cerești”. (Evrei 8, 5.)
-356-
Așa cum s-a spus, sanctuarul pământesc a fost ridicat de Moise după modelul ce i-a fost arătat pe munte. El era “o asemănare pentru vremurile de acum, când se aduc daruri și jertfe”; cele două încăperi sfinte ale lui erau “chipurile lucrurilor care sunt în ceruri”. Domnul Hristos, slăvitul nostru Mare Preot, este “slujitor al Locului prea sfânt și al adevăratului Cort, care a fost ridicat nu de om, ci de Domnul”. (Evrei 9, 9.23; 8, 2.) Pe când se afla în viziune, apostolului Ioan i-a fost îngăduit să privească templul lui Dumnezeu din ceruri și a văzut “șapte lămpi de foc”, care ardeau “înaintea scaunului de domnie”. (Apocalipsa 4, 5.) El a văzut un înger care avea “o cădelniță de aur. I s-a dat tămâie multă, ca s-o aducă împreună cu rugăciunile tuturor sfinților, pe altarul de aur, care este înaintea scaunului de domnie”. (Apocalipsa 8, 3.) În viziune, profetului i s-a îngăduit să privească în prima încăpere a Sanctuarului din ceruri și a văzut acolo “șapte lămpi de foc” și “altarul de aur”, reprezentate prin sfeșnicul de aur și altarul tămâierii din sanctuarul de pe pământ. Din nou, “Templul lui Dumnezeu care este în ceruri a fost deschis” (Apocalipsa 11, 19) și el a privit dincolo de perdeaua dinăuntru, în Sfânta Sfintelor. Aici a văzut “chivotul legământului Său” (Apocalipsa 11, 19), reprezentat prin lada cea sfântă făcută de Moise pentru a cuprinde Legea lui Dumnezeu.
-357-
Moise a făcut sanctuarul pământesc “după chipul pe care-l văzuse”. Pavel declară că, atunci când au fost gata, “cortul și toate vasele pentru slujbă” erau “chipurile lucrurilor care sunt în ceruri”. (Faptele Apostolilor 7, 44; Evrei 9, 21-23.) Iar Ioan spune că a văzut Sanctuarul din ceruri. Sanctuarul acela în care Isus slujește pentru noi este marele original, după care sanctuarul ridicat de Moise era numai o copie.
Templul ceresc — locașul Împăratului împăraților, în care “mii de mii de slujitori Îi slujeau și de zece mii de ori zece mii stăteau înaintea Lui” (Daniel 7, 10), acel templu plin de slava tronului cel veșnic, unde serafimii, strălucitorii lui păzitori, își acoperă fața în adorare — nu poate fi reprezentat în toată vastitatea și slava lui de nici o construcție pământească. Cu toate acestea, adevărurile importante cu privire la Sanctuarul ceresc și cu privire la lucrarea cea mare ce se săvârșește acolo pentru mântuirea omului trebuia să fie făcute cunoscute, învățate, prin sanctuarul pământesc și slujbele lui.
După înălțarea Lui la cer, Mântuitorul nostru trebuia să-și înceapă lucrarea ca Marele nostru Preot. Pavel spune: “Hristos n-a intrat într-un locaș de închinare făcut de mână omenească, după chipul adevăratului locaș de închinare, ci a intrat chiar în cer, ca să Se înfățișeze acum, pentru noi, înaintea lui Dumnezeu”. (Evrei 9, 24.) După cum lucrarea Domnului Hristos avea să constea din două mari părți, fiecare dintre ele întinzându-se pe o anume perioadă de timp și având un loc deosebit în Sanctuarul ceresc, tot astfel slujba preînchipuitoare avea loc în două părți, slujba zilnică și slujba anuală, și pentru fiecare era rânduită o despărțitură a tabernacolului.
După cum Domnul Hristos, la înălțarea Sa, S-a înfățișat înaintea lui Dumnezeu ca să mijlocească cu sângele Său în favoarea credincioșilor pocăiți, tot astfel preotul, în slujba zilnică, stropea sângele jertfei în locul sfânt, pentru păcătos.
Sângele lui Hristos, ce era menit să-L elibereze pe păcătosul pocăit de condamnarea Legii, nu avea să șteargă păcatul; acesta avea să rămână scris în sanctuar până la ispășirea finală; tot astfel în simbol, sângele jertfei pentru păcat îndepărta păcatul de la cel pocăit, dar rămânea în sanctuar până la ziua cea mare a ispășirii.
În ziua cea mare a răsplătirii finale, morții vor fi “judecați după faptele lor, după cele scrise în cărți”. (Apocalipsa 20, 12.) Apoi, în virtutea sângelui ispășitor al Domnului Hristos, păcatele tuturor celor cu adevărat pocăiți vor fi șterse din cărțile cerului. În felul acesta, Sanctuarul va fi eliberat sau curățat de păcatele înscrise acolo. În simbol, această mare lucrare de ispășire sau ștergere a păcatelor era reprezentată prin serviciile din Ziua Ispășirii — curățirea sanctuarului pământesc, care era adusă la îndeplinire prin îndepărtarea, în virtutea sângelui jertfei pentru păcat, a păcatelor prin care fusese mânjit.
-358-
După cum, în ispășirea finală, păcatele celor cu adevărat pocăiți vor fi șterse din cărțile cerului pentru ca să nu mai fie niciodată amintite și să nu mai vină în minte, tot astfel, în simbol, ele erau duse în pustie, îndepărtate pentru totdeauna de la adunare.
Întrucât Satana este originea păcatului, instigatorul la făptuirea tuturor păcatelor care au adus moartea Fiului lui Dumnezeu, dreptatea cere ca el să sufere pedeapsa finală. Lucrarea Domnului Hristos pentru mântuirea oamenilor și curățirea Universului de păcat va fi încheiată prin îndepărtarea păcatului din Sanctuarul ceresc și așezarea acestor păcate asupra lui Satana, care va suporta pedeapsa finală. Tot astfel și în serviciul preînchipuitor, șirul anual al serviciilor se încheia cu lucrarea de curățire a sanctuarului și mărturisirea sau punerea păcatelor pe capul țapului de trimis.
În felul acesta, prin slujbele de la cortul întâlnirii și de la templul care i-a luat locul mai târziu, poporul era învățat zilnic marile adevăruri referitoare la moartea și slujirea Domnului Hristos, iar o dată pe an mintea tuturor era îndreptată spre evenimentele de încheiere a marii controverse dintre Hristos și Satana — curățirea finală a Universului de păcat și păcătoși.