-19-
Puterea făgăduită
Dumnezeu nu cere să facem în propria noastră putere lucrarea ce ne stă în față. El a asigurat mai dinainte sprijin dumnezeiesc pentru toate împrejurările critice, când puterile omenești nu ajung să facă față. El dă Duhul Sfânt pentru a ne ajuta în orice strâmtorare, pentru a ne întări nădejdea și siguranța, pentru a ne ilumina mintea și pentru a ne curăți inima.
Chiar înainte de răstignire, Mântuitorul le-a spus ucenicilor Săi: “Nu vă voi lăsa orfani.” “Eu voi ruga pe Tatăl și El vă va da un alt Mângâietor, care să rămână cu voi în veac.” “Când va veni Mângâietorul, Duhul Adevărului, are să vă călăuzească în tot adevărul; căci El nu va vorbi de la El, ci va vorbi tot ce va fi auzit, și vă va descoperi lucrurile viitoare.” “Vă va învăța toate lucrurile, și vă va aduce aminte de tot ce v-am spus Eu.” (Ioan 14, 18.16; 16,13; 14,26.)
Domnul Hristos a luat măsuri ca biserica Lui să fie un corp transformat, iluminat de lumina cerului, având slava lui Emanuel. Planul Lui este ca fiecare creștin să fie înconjurat cu o atmosferă de lumină și pace. Posibilitatea de a se face de folos este nemărginită pentru acela care, dând eul la o parte, face loc lucrării Duhului Sfânt asupra inimii și trăiește o viață consacrată în totul lui Dumnezeu.
Care a fost rezultatul revărsării Duhului în Ziua Cincizecimii? — Vestea cea bună a unui Mântuitor înălțat a fost dusă până la cele mai îndepărtate margini ale lumii locuite. Inima ucenicilor a fost umplută de o generozitate atât de deplină, atât de adâncă, atât de cuprinzătoare, încât i-a constrâns să meargă până la marginile pământului, mărturisind: “Departe de mine gândul să mă laud cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Isus Hristos.” (Galateni 6, 14.) Atunci când proclamau adevărul, așa cum este în Isus, inimile se predau sub puterea soliei. Biserica vedea cum noii convertiți alergau la ea cu grămada, din toate părțile. Cei apostaziați se pocăiau. Păcătoșii se uneau cu creștinii pentru a căuta mărgăritarul de mare preț. Aceia care fuseseră cei mai aprigi împotrivitori ai Evangheliei deveneau apărătorii ei. Se împlinea profeția. Cel slab va fi “ca David”, iar casa lui David va fi “ca îngerul Domnului”. Fiecare creștin vedea în fratele său chipul lui Dumnezeu, plin de iubire și de îndurare. Un singur interes predomina. Un singur subiect de imitat le absorbea pe toate celelalte. Unica ambiție a credincioșilor era de a da pe față asemănarea cu Hristos în caracter și de a lucra pentru extinderea împărăției Lui.
-20-
“Apostolii mărturiseau cu multă putere despre învierea Domnului Isus. Și un mare har era peste toți.” (Faptele Apostolilor 4, 33.) Prin ostenelile lor se adăugau la biserică oameni aleși, care, primind cuvântul vieții, își consacrau viața lucrării de a duce altora nădejdea care le umpluse inima cu pace și bucurie. Sute de oameni proclamau solia: “Împărăția lui Dumnezeu s-a apropiat.” Ei nu puteau să fie împiedicați sau intimidați prin amenințări. Domnul vorbea prin ei; și, oriunde mergeau, bolnavii erau vindecați, iar săracilor li se predica Evanghelia.
Atât de puternic poate să lucreze Dumnezeu când oamenii se predau controlului Duhului Său.
Nouă, celor de azi, ne aparține făgăduința Spiritului, tot atât de real ca și primilor ucenici. Dumnezeu va înzestra astăzi bărbați și femei cu putere de sus, așa cum i-a înzestrat pe aceia care în Ziua Cincizecimii au auzit Cuvântul mântuirii. Chiar în ceasul acesta, Duhul Său și harul Său sunt pentru toți aceia care au nevoie de ele și Îl cred pe El pe cuvânt.
Notați că Duhul S-a revărsat abia după ce ucenicii ajunseseră la unire desăvârșită, când nu se mai luptau pentru locurile cele mai de sus. Erau de o singură părere. Toate deosebirile fuseseră date la o parte. Iar mărturia pe care ei o dădeau, după ce li se acordase Duhul, era una și aceeași. Observați cuvântul: “Mulțimea celor ce crezuseră, era o inimă și un suflet.” (Faptele Apostolilor 4, 32.) Spiritul Aceluia care murise, pentru ca păcătoșii să poată trăi, însuflețea întreaga adunare a credincioșilor.
-21-
Ucenicii n-au cerut o binecuvântare pentru ei. Ei erau copleșiți de povara pentru suflete. Evanghelia trebuia să fie dusă până la marginile pământului, iar ei cereau înzestrarea cu puterea pe care o făgăduise Hristos. Și atunci Duhul Sfânt a fost revărsat, și mii de oameni s-au convertit într-o zi.
La fel poate fi și acum. Creștinii să dea la o parte orice neînțelegere și să se predea lui Dumnezeu pentru mântuirea celor pierduți. Să ceară în credință binecuvântarea făgăduită, și ea va veni. Revărsarea Duhului în zilele apostolilor a fost ploaia timpurie și cât de glorioase au fost rezultatele! Dar ploaia târzie va fi și mai îmbelșugată. Care este făgăduința pentru cei ce trăiesc în aceste zile de pe urmă? “Întoarceți-vă în cetățuie, prinși de război plini de nădejde!” “Cereți de la Domnul ploaie, ploaie de primăvară! Domnul scoate fulgerele și vă trimite o ploaie îmbelșugată, pentru toată verdeața de pe câmp.” (Zaharia 9, 12; 10, 1.)
Domnul Hristos a declarat că influența dumnezeiască a Duhului urma să fie cu urmașii Săi până la sfârșit. Dar făgăduința nu este apreciată așa cum ar trebui; și, de aceea, împlinirea ei nu se vede așa cum ar fi cu putință. Făgăduința cu privire la Duhul Sfânt este ceva la care se cugetă prea puțin; iar rezultatul este numai ceea ce s-ar putea aștepta — secetă spirituală, întuneric spiritual, decădere și moarte spirituală. Lucruri mai mărunte ocupă atenția, iar puterea dumnezeiască necesară pentru creșterea și prosperitatea bisericii, care ar aduce după sine toate celelalte binecuvântări, lipsește, deși este oferită în plinătatea ei nemărginită.
Ceea ce face ca predicarea Evangheliei să fie atât de fără putere este lipsa Duhului. S-ar putea să existe învățătură, talent, elocvență și tot felul de daruri naturale sau câștigate; dar, fără prezența Duhului lui Dumnezeu, nici o inimă nu va fi mișcată, nici un păcătos nu va fi câștigat la Hristos. Dimpotrivă, dacă este legat de Hristos, dacă are darurile Duhului, chiar și cel mai sărman și mai neștiutor dintre ucenicii Săi va avea o putere care va mișca inimile. Dumnezeu face din ei canale pentru revărsarea celei mai prețioase puteri din univers.
-22-
De ce nu flămânzim și nu însetăm după darul Duhului, întrucât acesta este mijlocul prin care urmează să primim putere? De ce nu vorbim despre El, nu ne rugăm pentru El, nu predicăm despre El? Domnul e mai binevoitor să ne dea Duhul Sfânt decât sunt părinții binevoitori să dea daruri bune copiilor lor. Fiecare lucrător ar trebui să se roage stăruitor lui Dumnezeu pentru botezul cu Duhul Sfânt. Ar trebui să se adune grupe care să ceară ajutor special, înțelepciune cerească, pentru a ști cum să plănuiască și cum să execute cu înțelepciune. Oamenii ar trebui să se roage îndeosebi ca Dumnezeu să-i boteze pe misionarii Săi cu Duhul Sfânt.
Prezența Duhului cu slujitorii lui Dumnezeu va da prezentării adevărului o putere pe care nici toată onoarea și gloria lumii nu o poate da. Duhul este Cel care dă tăria ce susține sufletele care se luptă și se frământă în orice criză, în mijlocul împotrivirii rudelor, a urii lumii și a conștienței propriilor nedesăvârșiri și greșeli.
Zelul pentru Dumnezeu i-a determinat pe ucenici să mărturisească cu mare putere despre adevăr. N-ar trebui oare ca zelul acesta să aprindă inimile noastre cu hotărârea de a povesti despre iubirea răscumpărătoare a lui Hristos și Acesta crucificat? Nu urmează ca Duhul lui Dumnezeu să vină astăzi ca răspuns la rugăciunea stăruitoare și călduroasă și să umple inima oamenilor cu putere pentru slujire? Pentru ce, atunci, este atât de slabă și fără putere biserica?
E privilegiul fiecărui creștin nu numai de a aștepta, dar și de a grăbi venirea Domnului nostru Isus Hristos. Dacă toți câți mărturisesc Numele Lui ar aduce roade pentru slava Lui, cât de repede ar fi semănată întreaga lume cu sămânța Evangheliei. Repede s-ar coace ultima recoltă, iar Hristos ar veni să adune semințele prețioase.
-23-
Fraților și surorilor, rugați-vă stăruitor pentru Duhul Sfânt. Dumnezeu stă înapoia fiecărei făgăduințe pe care a făcut-o. Cu Biblia în mână, ziceți: “Am făcut așa cum ai zis Tu. Îți prezint făgăduința Ta: ‘Cereți și vi se va da; căutați și veți găsi; bateți și vi se va deschide’”. Domnul Hristos declară: “Orice lucru veți cere, când vă rugați, să credeți că l-ați și primit, și-l veți avea”. “Orice veți cere în Numele Meu, voi face, pentru ca Tatăl să fie proslăvit în Fiul.” (Matei 7, 7; Marcu 11, 24; Ioan 14, 13.)
Curcubeul din jurul tronului e o asigurare că Dumnezeu este credincios; că în El nu este schimbare, nici umbră de mutare. Noi am păcătuit față de El și suntem nevrednici de mila Lui; și, cu toate acestea, El Însuși a pus pe buzele noastre acea prea minunată cerere: “Pentru Numele Tău, nu nesocoti, nu necinsti scaunul de domnie al slavei Tale! Nu uita, nu rupe legământul Tău cu noi!” (Ieremia 14, 21.) El și-a luat angajamentul să asculte strigătul nostru, când venim la El, mărturisindu-ne nevrednicia și păcatul. Onoarea tronului Său e legată de împlinirea Cuvântului Său față de noi.
Hristos îi trimite pe solii Săi în oricare parte a domeniului Său, ca să le facă cunoscut servilor Săi voința Sa. El umblă în mijlocul bisericii Sale. El dorește să-i sfințească, să-i înalțe și să-i înnobileze pe urmașii Săi. Influența acelora care cred în El va fi în lume o mireasmă de viață spre viață. Hristos ține stelele în mâna Sa dreaptă și este scopul Său acela de a face ca lumina Sa să lumineze, prin ei, în lume. În felul acesta, El dorește să-și pregătească poporul pentru o slujire mai înaltă în biserica de sus. El ne-a dat o mare lucrare de făcut. Să o facem în mod credincios. Să arătăm în viața noastră ce poate face harul dumnezeiesc pentru omenire.
-24-
Răspunderea noastră
Sunt timpuri când mi se înfățișează o priveliște clară a stării bisericii de pe urmă — o stare de înspăimântătoare indiferență față de nevoile unei lumi care piere din lipsă de cunoaștere a adevărului prezent. Atunci trăiesc ore și chiar zile de intens chin sufletesc. Mulți din cei cărora li s-au încredințat adevărurile mântuitoare ale soliei îngerului al treilea nu-și dau seama că mântuirea sufletelor este dependentă de consacrarea și activitatea bisericii lui Dumnezeu. Mulți își folosesc binecuvântările în slujirea eului. Vai, cât mă doare inima pentru faptul că Domnul Hristos este făcut de ocară prin purtarea lor necreștinească! Dar, după ce chinul de moarte a trecut, mă simt îndemnată să mă străduiesc și mai mult pentru a-i trezi să depună eforturi neegoiste pentru salvarea semenilor lor.
Dumnezeu a făcut din poporul Său administratori ai harului și adevărului Său. Dar cum privește El neglijența lor de a distribui semenilor binecuvântările acestea? Să presupunem că o colonie îndepărtată a Angliei este în mare necaz din cauza foametei și a amenințării unui război. Mulțimi mor de foame și un vrăjmaș puternic își strânge trupele la frontieră, amenințând să grăbească lucrarea morții. Guvernul din patrie își deschide hambarele; caritatea publică începe să contribuie; se revarsă ajutoare pe multe căi. O flotă e încărcată cu prețioasele mijloace de trai și e trimisă la locul suferinței, însoțită de rugăciunile acelora a căror inimă a fost mișcată să dea ajutoare. Și, pentru un timp, flota merge direct spre destinație. Dar, după ce pământul a pierit din vedere, zelul acelora care au fost însărcinați să ducă hrană celor suferinzi de foame scade. Deși angajați într-o lucrare care-i face colaboratori cu îngerii, ei pierd sentimentele cele bune cu care au pornit. Ispita își face loc, prin sfetnicii răi.
O grupă de insule se află în calea lor și, deși mult mai aproape de destinație, se hotărăsc să se oprească. Ispita care se furișase se face mai puternică. Spiritul egoist de câștig pune stăpânire pe mintea lor. Li se prezintă avantaje mercantile. Cei cu răspunderea flotei sunt convinși să rămână pe insule. Scopul generos de la început dispare din fața lor. Ei îi pierd din vedere pe oamenii ce mor de foame și la care fuseseră trimiși. Rezervele încredințate lor sunt folosite pentru câștig egoist și îi lasă pe semenii lor să moară. Strigătele celor ce pier se înalță la cer, iar Domnul scrie în cartea Sa fapta tâlhăriei.
-25-
Gândiți-vă la oroarea morții oamenilor datorită faptului că aceia care fuseseră puși să poarte răspunderea mijloacelor de ajutor s-au dovedit necredincioși față de însărcinarea lor. E greu să admitem faptul că omul s-ar putea face vinovat de un păcat atât de greu. Totuși, am fost instruită să vă spun vouă, frații și surorile mele, că sunt creștini care repetă zilnic acest păcat.
În Eden, omul a căzut de la treapta lui înaltă și, prin neascultare, a ajuns un supus al morții. În cer s-a văzut că ființele omenești piereau și atunci mila lui Dumnezeu a fost stârnită. Cu un preț nemărginit de mare, El a inițiat un mijloc de ajutorare. El a iubit lumea atât de mult, încât “a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viața veșnică.” (Ioan 3, 16.) Nu era nădejde pentru vinovat decât prin Hristos. Dumnezeu a văzut “că nu este nici un om, și Se miră că nimeni nu mijlocește. Atunci brațul Lui vine în ajutor, și neprihănirea Lui Îl sprijină.” (Isaia 59, 16.)
Domnul a ales un popor și l-a făcut depozitarul adevărului Său. Era planul Lui ca, prin descoperirea caracterului Său, prin Israel, oamenii să fie atrași către El. Invitația Evangheliei trebuia să fie dusă întregii lumi. Prin învățătura serviciului jertfelor, Hristos trebuia să fie înălțat înaintea oamenilor, și toți cei care ar fi privit la El urmau să trăiască.
-26-
Dar Israel n-a îndeplinit planul lui Dumnezeu. Ei L-au uitat pe Dumnezeu și au pierdut din vedere înaltul lor privilegiu, ca reprezentanți ai Lui. Binecuvântările pe care le primiseră ei nu aduceau nici o binecuvântare lumii. Toate avantajele erau însușite spre propria lor proslăvire. Ei Îl jefuiau pe Dumnezeu de serviciul pe care-l cerea de la ei și îi jefuiau pe semenii lor de călăuzirea religioasă și de un exemplu sfânt.
În cele din urmă, Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său, pentru a le descoperi oamenilor caracterul Celui Nevăzut. Domnul Hristos a venit și a trăit pe acest pământ o viață de ascultare de Legea lui Dumnezeu. El și-a dat viața Sa scumpă pentru a salva omenirea și a făcut din servii Săi administratorii Săi. O dată cu dăruirea lui Hristos, i-au fost date omului toate comorile cerului. Biserica a fost încărcată cu hrană cerească pentru sufletele muritoare de foame. Aceasta a fost comoara pe care poporul lui Dumnezeu era însărcinat să o ducă lumii. El trebuie să-și îndeplinească datoria în chip credincios, continuându-și lucrarea până ce solia harului va fi înconjurat lumea.
Hristos S-a înălțat la cer și a trimis Duhul Său Sfânt pentru a da putere lucrării ucenicilor Săi. Mii erau convertiți într-o singură zi. Într-o singură generație, Evanghelia a fost dusă la toate națiunile de sub cer. Dar, încetul cu încetul, a avut loc o schimbare. Biserica și-a pierdut iubirea dintâi. Ea a devenit egoistă și iubitoare de viață comodă. Era cultivat spiritul lumesc. Vrăjmașul și-a aruncat vraja peste aceia cărora Dumnezeu le dăduse lumina pentru o lume ce zăcea în întuneric — lumină care ar fi trebuit să strălucească în fapte bune. Lumea a fost jefuită de binecuvântările pe care Dumnezeu dorise să le primească oamenii.
Nu se repetă oare același lucru în generația aceasta? Mulți, în zilele noastre, rețin ce le-a încredințat Domnul pentru salvarea unei lumi neavertizate și nesalvate. În Cuvântul lui Dumnezeu, un înger este reprezentat ca zburând prin mijlocul cerului “cu o Evanghelie veșnică, pentru ca s-o vestească locuitorilor pământului, oricărui neam, oricărei seminții, oricărei limbi și oricărui norod. El zicea cu glas tare: ‘Temeți-vă de Dumnezeu, și dați-I slavă, căci a venit ceasul judecății Lui; și închinați-vă Celui ce a făcut cerul și pământul, marea și izvoarele apelor.’” (Apocalipsa 14, 6.7.)
-27-
Solia din Apocalipsa 14 este solia pe care trebuie să o ducem omenirii. Ea este pâinea vieții pentru aceste zile de pe urmă. Milioane de ființe omenești pier din lipsă de cunoștință și din cauza unei vieți păcătoase. Dar mulți dintre aceia cărora Dumnezeu le-a încredințat depozitele vieții privesc la aceste suflete cu nepăsare. Mulți uită că lor le-a fost încredințată pâinea vieții pentru cei ce flămânzesc după mântuire.
Vai, unde sunt creștinii consacrați, unde este consecvența creștină, unde e credința care lucrează prin iubire și curăță sufletul? Dumnezeu să ne ajute să ne pocăim și să schimbăm mișcările noastre trândave într-o activitate consacrată. El să ne ajute să arătăm în cuvintele și faptele noastre că ne asumăm povara pentru sufletele ce pier. Să fim recunoscători în fiecare clipă pentru indulgența lui Dumnezeu față de mișcările noastre întârzietoare și necredincioase.
Să fim recunoscători în fiecare clipă pentru răbdarea pe care o are Dumnezeu cu noi, față de mișcările noastre încete și lipsite de credință. În loc să ne măgulim, gândindu-ne la ce am făcut, după ce am făcut atât de puțin, ar trebui să lucrăm cu atât mai sârguincios. Noi nu trebuie să încetăm eforturile sau să ne slăbim vigilența. Niciodată zelul nostru n-ar trebui să slăbească. Viața noastră spirituală ar trebui să fie zilnic reînviorată de râul care înveselește cetatea Dumnezeului nostru. Noi ar trebui să căutăm mereu ocazii de a folosi pentru Dumnezeu talentele pe care El ni le-a dat.
Lumea este ca un teatru; actorii, locuitorii ei, se pregătesc să joace partea ce le revine în ultima mare dramă. Masele largi ale omenirii nu pot fi unite decât atunci când oamenii se aliază pentru realizarea scopurilor lor egoiste. Dumnezeu privește. Planurile Sale cu privire la supușii Săi răzvrătiți vor fi împlinite. Lumea n-a fost dată în mâinile oamenilor, deși Dumnezeu îngăduie elementelor turbulente și dezordonate să stăpânească pentru un timp. O putere de jos lucrează la realizarea ultimelor scene din dramă — Satana venind ca Hristos și lucrând cu toată înșelăciunea și nelegiuirea în aceia care se leagă în societăți secrete. Aceia care cedează pasiunii de complotare aduc la îndeplinire planurile vrăjmașului. Cauza va fi urmată de efect.
-28-
Neascultarea aproape a ajuns la limită. Confuzia predomină în lume și, în curând, o mare groază se va abate asupra ființelor omenești. Sfârșitul este foarte aproape. Noi, cei care cunoaștem adevărul, ar trebui să ne pregătim pentru ceea ce urmează să se abată asupra lumii ca o surpriză copleșitoare.
Ioan scrie: “Apoi am văzut un scaun de domnie mare și alb, și pe Cel ce ședea pe el. Pământul și cerul au fugit dinaintea Lui și nu s-a mai găsit loc pentru ele. Și am văzut pe morți, mari și mici, stând în picioare înaintea scaunului de domnie. Niște cărți au fost deschise. Și a fost deschisă o altă carte, care este cartea vieții. Și morții au fost judecați după faptele lor, după cele ce erau scrise în cărțile acelea.” (Apocalipsa 20, 11.12.)
Suntem noi, ca popor, adormiți? O, dacă tinerii și tinerele din instituțiile noastre, care acum sunt nepregătiți pentru arătarea Domnului, nepregătiți de a deveni membri ai familiei Domnului, ar putea măcar să discearnă semnele timpului, ce schimbare s-ar vedea în ei! Domnul Isus caută lucrători plini de tăgăduire de sine care să calce pe urmele Lui, să umble și să lucreze pentru El, să înalțe crucea și să-L urmeze acolo unde El deschide drumul.
Mulți sunt repede mulțumiți cu săvârșirea unor fapte mărunte, de slujire pentru Domnul. Creștinismul lor este slab. Hristos S-a dat pe Sine Însuși pentru păcătoși. Cu câtă neliniște pentru salvarea de suflete ar trebui să fim plini, văzând atâtea ființe omenești cum pier în păcat! Sufletele acestea au fost cumpărate cu un preț nemărginit de mare. Moartea Fiului lui Dumnezeu pe crucea de pe Golgota este măsura valorii lor. Zi după zi, ei hotărăsc fie că vor avea viață veșnică, fie că vor avea parte de moartea veșnică. Și, cu toate acestea, bărbaților și femeilor care pretind că Îi servesc Domnului le place să-și ocupe timpul și atenția cu lucruri de mică însemnătate. Le place să fie în neînțelegere unii cu alții. Dacă ar fi consacrați lucrării Domnului, ei nu s-ar certa și nu s-ar șicana între ei ca o familie de copii dezordonați. Fiecare mână ar fi angajată în lucrarea de slujire. Fiecare ar sta la postul datoriei sale, lucrând cu inima și cu sufletul ca misionar al crucii lui Hristos. Spiritul Răscumpărătorului ar sălășlui în inima lucrătorilor și s-ar săvârși fapte de dreptate. Lucrătorii ar purta cu ei, în slujba lor, rugăciunile și simpatia unei biserici redeșteptate. Ei și-ar primi îndrumările de la Hristos și nu ar găsi timp de ceartă și de discordie.
-29-
Soliile ar veni de pe buze atinse cu un cărbune aprins, luat de pe altarul dumnezeiesc. S-ar rosti cuvinte curățite, pline de râvnă. S-ar înălța la cer mijlociri smerite, din inimi zdrobite. Cu o mână, lucrătorii L-ar apuca pe Hristos, în timp ce cu cealaltă, i-ar prinde pe păcătoși și i-ar atrage la Mântuitorul.
“Evanghelia aceasta a Împărăției va fi propovăduită în toată lumea, ca să slujească de mărturie tuturor neamurilor. Atunci va veni sfârșitul.” (Matei 24, 14.)
“Izbăvește pe cei târâți la moarte, și scapă pe cei ce sunt aproape să fie junghiați. Dacă zici: ‘Ah! n-am știut!’… Crezi că nu vede Cel ce cântărește inimile și Cel ce veghează asupra sufletului tău? Și nu va răsplăti El fiecăruia după faptele lui?” (Proverbe 24, 11.12.)