Continuare.
-289-
Vechii stegari care încă mai sunt în viață n-ar trebui să fie puși în locuri grele. Aceia care L-au servit pe Domnul lor atunci când lucrarea mergea greu, care au îndurat sărăcie, și au rămas credincioși adevărului atunci când numărul nostru era mic, trebuie să fie totdeauna respectați și onorați. Sunt instruită să spun: Fiecare credincios să-i respecte pe pionierii înaintați în vârstă care au suportat încercări și greutăți și multe lipsuri. Ei sunt lucrătorii lui Dumnezeu și au îndeplinit o parte de seamă în zidirea lucrării Sale.
Domnul dorește ca lucrătorii mai tineri să capete înțelepciune, putere și maturitate prin asocierea cu lucrătorii în vârstă care au fost păstrați pentru lucrare. Bărbații mai tineri să-și dea seama că, prin faptul că au printre ei astfel de lucrători, sunt foarte favorizați. Ei să arate mult respect pentru cei cu părul încărunțit, care au o îndelungată experiență în dezvoltarea lucrării. Să le dea un loc de onoare în consiliile lor. Dumnezeu dorește ca aceia care au venit la adevăr mai de curând să ia seama la cuvintele acestea.
Domnul să-i binecuvânteze și să-i susțină pe bătrânii și încercații noștri lucrători. El să-i ajute să fie înțelepți cu privire la păstrarea puterilor lor fizice, mintale și spirituale. Domnul m-a instruit să spun acelora care au dat mărturia lor la începuturile acestei solii: “Dumnezeu v-a înzestrat cu puterea rațiunii și El dorește ca voi să înțelegeți și să ascultați de legile care au de a face cu sănătatea ființei. Nu fiți imprudenți. Nu lucrați peste măsură. Luați-vă timp de odihnă. Dumnezeu dorește ca voi să stați în partea și locul vostru, făcându-vă partea în a salva bărbați și femei, ca nu cumva să fie târâți în jos de puternicul curent al răului. El dorește ca voi să purtați armura până când vă va invita El să o scoateți. Nu peste multă vreme veți primi răsplata”.
-290-
Grija pentru lucrători
Ar trebui să se ia unele măsuri pentru îngrijirea pastorilor și a altor slujitori credincioși ai lui Dumnezeu care, din cauza expunerii la primejdii și a muncii peste măsură în lucrarea Lui, s-au îmbolnăvit și au nevoie de odihnă și refacere sau care, din cauza vârstei înaintate sau a lipsei de sănătate, nu mai sunt în stare să poarte poverile și arșița zilei. Pastorii sunt adesea trimiși într-un câmp de lucru despre care ei știu bine că va fi dăunător pentru sănătatea lor; dar, nevrând să evite locurile grele, riscă, nădăjduind să fie un ajutor și o binecuvântare pentru oameni. După un timp, ei observă că sănătatea îi părăsește. Se încearcă o schimbare de climat sau de muncă, fără să se obțină ameliorare; și atunci ce au de făcut?
Acești lucrători credincioși care, pentru Hristos, au renunțat la perspectivele lumești, preferând sărăcia mai degrabă decât plăcerile și bogățiile, care, uitând de sine, au muncit sârguincios la câștigarea de suflete pentru Hristos, aceștia au dăruit cu mână largă pentru înaintarea diferitelor lucrări în biserica lui Dumnezeu și au căzut apoi în luptă, obosiți și bolnavi, neavând cu ce să se ajute singuri. Unii ca aceștia trebuie să fie lăsați să se zbată în sărăcie și suferință sau să aibă impresia că sunt cerșetori. Când vine boala și suferința asupra lor, lucrătorii noștri să nu fie împovărați cu întrebarea chinuitoare: “Ce se va întâmpla cu soția și copilașii mei, acum, când nu mai pot munci și nu mai pot să le procur cele necesare?” Este numai drept să se ia măsuri ca să se facă față nevoilor acestor lucrători credincioși și ale acelora care sunt dependenți de ei.
Pentru veteranii care au luptat pentru țara lor se iau măsuri generoase. Oamenii aceștia poartă toată viața lor cicatricele unor infirmități care vorbesc despre luptele și primejdiile prin care au trecut, marșurile forțate, expunerea la furtuni și suferințele din prizonierat. Toate aceste dovezi ale loialității și sacrificiului lor de sine le dau în mod just un drept asupra națiunii pe care au ajutat-o să fie salvată — un drept care e recunoscut și onorat. Dar ce măsuri au luat adventiștii de ziua a șaptea pentru ostașii lui Hristos?
-291-
Lucrătorii neglijați
Poporul nostru nu a simțit așa cum ar fi trebuit necesitatea acestei probleme și, de aceea, ea a fost neglijată. Comunitățile au fost neatente și, cu toate că lumina Cuvântului lui Dumnezeu a strălucit pe cărarea lor, ele au neglijat această prea sfântă datorie. Domnul e foarte nemulțumit de această neglijare a credincioșilor Săi slujitori. Poporul nostru ar trebui să fie tot atât de dispus să asiste aceste persoane atunci când sunt în împrejurări potrivnice, cum a fost dispus să accepte mijloacele și serviciile lor când se bucurau de sănătate.
Dumnezeu a pus asupra noastră obligația de a da o deosebită atenție celor săraci din mijlocul nostru. Dar acești pastori și lucrători nu ar trebui puși la un loc cu cei săraci. Ei și-au adunat în cer o comoară care nu se pierde. Ei au servit conferința în nevoile ei și acum conferința trebuie să le servească. Când vin înaintea noastră cazuri de felul acesta, nu trebuie să trecem pe alături de cealaltă parte. Nu trebuie să zicem: “Încălziți-vă și săturați-vă” (Iacov 2, 16) și apoi să nu luăm măsuri practice pentru a satisface nevoile lor. Lucrul acesta s-a făcut în trecut și astfel, în unele cazuri, adventiștii de ziua a șaptea au dezonorat mărturisirea lor de credință și au dat lumii ocazia de a aduce un reproș asupra lucrării lui Dumnezeu.
Asigurarea de locuințe pentru lucrători
Acum este de datoria poporului lui Dumnezeu să șteargă acest reproș, procurându-le acestor slujitori ai lui Dumnezeu o locuință confortabilă, cu câteva pogoane de pământ pe care să cultive propriile lor produse și să simtă că nu depind de mila fraților lor. Cu ce plăcere și cu ce pace ar aștepta acești lucrători istoviți să aibă o căsuță liniștită, unde nevoia lor îndreptățită la odihnă ar fi recunoscută!
-292-
Datoria pe care o avem față de aceste persoane a fost amintită de repetate ori, dar nu s-a luat nici o măsură hotărâtă în legătură cu ea. Ca popor, noi trebuie să simțim răspunderea pe care o avem în problema aceasta. Fiecare membru al bisericii ar trebui să fie interesat față de tot ce are legătură cu frăția umană și frăția în Hristos. Suntem mădulare unii altora; dacă un mădular suferă, toate mădularele suferă împreună cu el. Trebuie să se facă ceva și conferința trebuie să dea pe față discernământ spiritual, pentru ca să poată înțelege privilegiile și înlesnirile de care au nevoie și pe care le merită acești lucrători istoviți.
Sanatoriile noastre — un refugiu pentru lucrători
Adesea, acești slujitori ai Evangheliei au nevoie de o îngrijire specială și de tratamente. Sanatoriile noastre ar trebui să fie un refugiu pentru unii ca aceștia și pentru toți lucrătorii istoviți care au nevoie de odihnă. Ar trebui să se amenajeze camere unde ei să poată veni pentru o schimbare și pentru odihnă, fără să se îngrijoreze mereu cu privire la modul în care vor acoperi cheltuielile. Când ucenicii au fost istoviți de muncă, Domnul Hristos le-a spus: “Veniți singuri la o parte … și odihniți-vă puțin”. (Marcu 6, 31.) El vrea să se facă aranjamente pe baza cărora servii Săi să se poată odihni și să-și poată reface sănătatea. Sanatoriile noastre trebuie să fie deschise pentru pastorii noștri care au muncit din greu, care au făcut tot ce le-a stat în putere pentru a procura fonduri necesare pentru construirea și sprijinirea acestor instituții, și oricând au nevoie de serviciile care li se oferă acolo, ei să fie făcuți să se simtă ca la ei acasă.
Lucrătorilor acestora niciodată n-ar trebui să li se socotească prețuri mari pentru pensiune și tratament și nici n-ar trebui să fie socotiți ca niște milogi și în nici un caz să nu fie făcuți să se simtă ca atare de aceia a căror ospitalitate o primesc. A manifesta generozitate în folosirea înlesnirilor pe care Dumnezeu le-a procurat pentru slujitorii Săi istoviți și care au lucrat peste măsură de mult este înaintea Sa o adevărată lucrare misionară medicală. Lucrătorii lui Dumnezeu sunt legați de El și, când ei sunt primiți, ar trebui să se ia aminte că Hristos este primit în persoana slujitorilor Săi. El cere aceasta și este dezonorat și neplăcut impresionat când ei sunt tratați cu indiferență sau când se procedează față de ei cu egoism sau cu zgârcenie. Binecuvântarea lui Dumnezeu nu va însoți o astfel de purtare față de aleșii Săi. În mijlocul fraternității medicale, n-a fost totdeauna o percepție ageră ca să poată înțelege lucrurile acestea. Unii nu le-au privit așa cum ar fi trebuit. Domnul să sfințească înțelegerea acelora care răspund de instituțiile noastre, pentru ca ei să poată înțelege cine să aibă parte de adevărata simpatie și grijă.
-293-
Acea ramură a lucrării pentru care s-au trudit acești lucrători istoviți ar trebui să dovedească apreciere față de ostenelile lor, ajutându-i atunci când sunt în nevoie, împărtășind cu sanatoriul, în mare măsură, povara cheltuielii.
Unii lucrători sunt în situația de a-și putea îngădui să pună la o parte puțin din salariul lor; ei trebuie să facă acest lucru pentru a face față unui caz de forță majoră; dar chiar și aceștia ar trebui să fie bineveniți ca o binecuvântare la sanatoriu. Dar cei mai mulți dintre lucrătorii noștri au de întâmpinat multe și mari obligații. La orice mișcare, când sunt necesare mijloace, ei sunt chemați să facă ceva, să fie în frunte, pentru ca influența exemplului lor să poată stimula pe alții la generozitate, iar lucrarea lui Dumnezeu să fie dusă mai departe. Ei simt o dorință atât de vie să înfigă stindardul în câmpuri noi, încât mulți chiar împrumută bani pentru ca să poată ajuta. Ei n-au dat cu părere de rău, ci au gândit că acesta era un privilegiu pentru a lucra la înaintarea adevărului. Răspunzând în felul acesta la cererile după mijloace, adesea ei rămân cu un surplus prea mic.
-294-
Domnul a ținut o socoteală amănunțită a dărniciei lor pentru lucrare. El știe ce lucrare bună au făcut, o lucrare de care lucrătorii mai tineri n-au nici o idee. El a cunoscut toate lipsurile și toate tăgăduirile de sine pe care ei le-au îndurat. El a notat toate împrejurările acestor cazuri. Toate sunt scrise în cărți. Lucrătorii aceștia sunt o priveliște pentru lume, îngeri și oameni și ei sunt niște mijloace intuitive pentru a pune la probă sinceritatea principiilor noastre religioase. Domnul vrea ca poporul nostru să înțeleagă că pionierii acestei lucrări merită tot ceea ce instituțiile noastre pot face pentru ei. Dumnezeu ne invită să înțelegem că aceia care au îmbătrânit în slujba Sa merită iubirea, onoarea și cel mai adânc respect al nostru.
Un fond pentru lucrători
Un fond ar trebui să fie strâns pentru lucrătorii aceia care nu mai sunt capabili să lucreze. Nu putem fi curați înaintea lui Dumnezeu decât dacă facem orice efort rațional în această privință, și aceasta fără întârziere. Sunt printre noi unii care nu vor vedea necesitatea acestui fapt; dar opoziția lor nu ar trebui să ne influențeze. Aceia care intenționează în inima lor să fie drepți și să procedeze drept ar trebui să meargă mereu înainte pentru realizarea unei bune lucrări, o lucrare pe care Dumnezeu o cere să fie făcută. Sunt mulți printre noi care au avere, care au amânat lucrarea de a face bine cu avutul lor; dar să mai întârzie? Să iubim noi banii atât de mult încât să-i îngropăm în pământ?
Dumnezeu cere cooperarea tuturor la lucrarea aceasta. Cei avuți ar trebui să dea din avutul lor; dar, dacă dau cu părere de rău, gândindu-se ca fiecare ban să fie investit în afaceri lumești, nu vor primi nici o răsplată.
-295-
Înaintea lui Dumnezeu, darul modest adus de oameni mai săraci nu este mai prejos decât darurile mai mari ale celor mai bogați. Domnul va adăuga acestui dar binecuvântarea Sa, făcând ca serviciul de iubire al darului să fie rodnic, pe măsura dăruirii din toată inima cu care a fost adus. Bănuții veniți de la oricine trebuie să fie bine apreciați.
E nevoie acum de entuziasmul tineretului. Ei ar trebui să lase la o parte vanitatea și să-și restrângă nevoile. Vreau să-i îndemn atât pe ei, cât și pe întregul nostru popor ca banii cheltuiți de obicei pe lucruri nefolositoare să fie consacrați unei întrebuințări mai înalte și mai sfinte. Faceți tot ce puteți pentru a se crea un fond pentru slujitorii Evangheliei înaintați în vârstă, istoviți de muncă și grijă neîntreruptă. Consacrați Domnului tot ce aveți. Nu vă folosiți banii pentru satisfacerea eului. Puneți-i în tezaurul Domnului. Nu îngăduiți ca mijloacele să treacă din mâinile voastre numai ca să satisfacă poftele voastre sau ale altora. În cheltuielile voastre, gândiți-vă că umblați cu banii Domnului și că trebuie să-I dați socoteală de întrebuințarea lor.
Celor înaintați în vârstă, care sunt în curs de a pierde din mână viața aceasta, vă adresez un apel, acela de a dispune bine de bunurile Domnului încredințate vouă, mai înainte de a adormi în Isus. Aduceți-vă aminte că sunteți administratorii lui Dumnezeu. Înapoiați-I Domnului ce este al Lui, cât timp sunteți în viață. Nu neglijați să vă ocupați de aceasta cât sunteți în plinătatea judecății voastre. O dată cu sosirea vârstei înaintate, e de datoria noastră de a dispune ca mijloacele noastre să intre în folosința instrumentelor rânduite de Dumnezeu. Satana folosește orice născocire pentru a îndepărta de la lucrarea Domnului mijloacele atât de necesare. Mulți investesc talantul mijloacelor lor în întreprinderi lumești, când lucrarea lui Dumnezeu are nevoie de fiecare ban pentru înaintarea adevărului Său și pentru proslăvirea Numelui Său. Întreb: Nu trebuie să ne adunăm o comoară în cer, în pungi care nu se învechesc? Îi îndemn îndeosebi pe bătrânii care urmează ca în curând să alcătuiască un testament cu privire la mijloacele lor, să-și aducă aminte de aceia care au servit credincios prin cuvânt și învățătură. Faceți în așa fel încât, dacă sănătatea și viața vor înceta, mijloacele voastre să poată fi investite în lucrarea lui Dumnezeu. În felul acesta, ele vor fi puse la schimbător și vor spori fără încetare.
-296-
Invit biserica în totalitatea ei și pe membrii ei în mod individual, să-I înapoieze cu dobândă lui Dumnezeu capitalul care le-a fost încredințat. În felul acesta, veți avea o comoară în cer. Inima să vă fie sinceră față de Isus. Cu toate că ar putea să vi se pară că sunteți cei mai neînsemnați dintre toți sfinții, totuși sunteți mădulare ale trupului lui Hristos și prin El sunteți identificați cu toate instrumentele Lui omenești și cu măiestria și puterea inteligentelor ființe cerești. Nimeni dintre noi nu trăiește pentru sine. Fiecăruia i-a fost încredințat un post al datoriei; nu pentru interesele sale înguste, egoiste, ci pentru ca influența fiecăruia să poată fi tărie pentru toți. Dacă într-adevăr am fi crezut că suntem în mod individual o priveliște pentru lume, îngeri și oameni, n-am fi manifestat noi, ca biserică, un spirit diferit de acela pe care-l dăm pe față acum? N-am fi noi o biserică vie și lucrătoare?
Pâraiele mai mici sau mai mari ale facerii de bine trebuie să fie lăsate să curgă fără oprire. Providența divină e cu mult înaintea noastră, înaintând mult mai repede decât darurile noastre. Calea pentru înaintarea și dezvoltarea lucrării lui Dumnezeu e blocată de egoism, mândrie, lăcomie, extravaganță și plăcerea de a face paradă. Întregii biserici i s-a dat o răspundere solemnă de a susține fiecare ramură a lucrării. Dacă Îl urmează pe Hristos, membrii ei vor înfrânge prin tăgăduire de sine înclinația spre a face paradă, pofta după îmbrăcăminte luxoasă, după locuințe elegante și mobilă costisitoare. Trebuie să se dea pe față o mult mai mare smerenie, o mult mai mare deosebire de lume, printre adventiștii de ziua a șaptea. Altfel, Dumnezeu nu ne va primi, indiferent care ne-ar fi poziția sau caracterul lucrării în care suntem angajați. Economia și tăgăduirea de sine vor pune la îndemâna multora care trăiesc în împrejurări modeste mijloace pentru binefacere. E datoria tuturor de a învăța de la Isus Hristos, a umbla smerit pe cărarea tăgăduirii de sine pe care a călcat Maiestatea cerului. Întreaga viață de creștin ar trebui să fie o viață de tăgăduire de sine, pentru ca, atunci când se fac apeluri pentru ajutor, să putem fi gata să răspundem.
-297-
Câtă vreme Satana lucrează cu o energie neobosită ca să distrugă suflete, câtă vreme este o cerere pentru lucrători în orice parte a câmpului întins al secerișului, atâta vreme vor fi și apeluri de a da pentru sprijinirea lucrării lui Dumnezeu în vreuna din multele ei ramuri. Satisfacem o nevoie numai pentru ca să facem drum spre a satisface o altă nevoie de același fel. Tăgăduirea de sine necesară pentru a obține mijloace pentru investit în ceea ce Dumnezeu apreciază în cel mai înalt grad va dezvolta deprinderi și un caracter care va câștiga pentru noi aprobarea: “Bine”, și ne va face să fim pregătiți să locuim pururea în prezența Aceluia care S-a făcut sărac pentru noi, ca noi, prin sărăcia Lui, să putem moșteni bogății veșnice.
Bărbații din poziții de răspundere sunt în primejdia de a fi zdrobiți sub multele poveri pe care le poartă, dar Dumnezeu nu impune nimănui poveri prea grele de purtat. El apreciază fiecare greutate înainte de a îngădui ca ea să apese asupra inimii celor care sunt împreună lucrători cu El. Fiecăruia dintre lucrătorii Săi, Tatăl nostru ceresc îi spune: “Încredințează-ți soarta în mâna Domnului, și El te va sprijini”. (Psalmii 55, 22.) Purtătorii de poveri să creadă că El va purta orice sarcină, fie mare, fie mică.
Isus consimte să poarte poverile noastre numai când ne încredem în El. El zice: “Veniți la Mine toți cei obosiți și greu împovărați; dați-Mi Mie sarcina voastră; lăsați pe seama Mea să fac ceea ce e cu neputință pentru om să facă.” Să ne încredem în El. Neliniștea e oarbă și nu poate discerne viitorul. Dar Isus vede sfârșitul de la început și, în orice greutate, El are calea Sa pregătită pentru a da ajutor. Rămânând în Hristos, putem face totul prin Acela care ne întărește.
-298-
Din cauza unor lucrători neconsacrați, lucrurile vor merge uneori rău. Poate că veți plânge din cauza rezultatelor relei căi a altora; dar nu vă neliniștiți. Lucrarea este sub supravegherea binecuvântatului nostru Domn. Tot ce cere El este ca lucrătorii să se prezinte la El pentru a-și lua ordinele și să asculte de îndrumările Lui. Toate compartimentele lucrării Lui — comunitățile, misiunile, școlile de Sabat și instituțiile noastre — sunt purtate pe inima Lui. De ce să ne neliniștim? Dorința aprinsă de a vedea biserica plină de viață trebuie să fie temperată printr-o deplină încredere în Dumnezeu; deoarece “fără Mine”, zice marele Purtător de poveri, “nu puteți face nimic”. “Vino după Mine”. El merge în frunte; noi trebuie să mergem după El.
Nimeni să nu-și supra-împovăreze puterile date de Dumnezeu cu eforturi de a face ca lucrarea Domnului să înainteze mult mai repede. Puterea omului nu poate grăbi lucrarea; cu aceasta trebuie să fie unită puterea inteligențelor cerești. Numai în felul acesta poate fi dusă la desăvârșire lucrarea lui Dumnezeu. Un Pavel poate sădi, un Apolo poate uda, dar Dumnezeu este Cel care face să crească. În simplitate și smerenie omul trebuie să conlucreze cu uneltele cerești, făcând totdeauna tot ce poate mai bine și totuși dându-și totdeauna seama că Dumnezeu este Marele Maestru lucrător. El nu trebuie să cultive deprinderea de a considera că puterile personale îi sunt îndestulătoare deoarece, în felul acesta, își va istovi rezerva de putere și își va nimici puterile mintale și fizice. Chiar dacă toți lucrătorii care poartă acum poverile cele mai grele ar fi puși la o parte, lucrarea lui Dumnezeu va merge înainte. Să temperăm dar zelul nostru în lucrare prin rațiune; să oprim eforturile noastre de a face ceea ce numai singur Domnul poate realiza.