Casele de editură în câmpurile misionare
Este mult de făcut în privința înființării de centre pentru lucrarea noastră în câmpuri noi. Ar trebui să fie înființate oficii de publicații în multe locuri. În legătură cu școlile noastre misionare, ar trebui să fie mijloace pentru tipărit și pentru formare de lucrători în direcția aceasta. Acolo unde se află la învățătură persoane de diferite naționalități, vorbind limbi diferite, fiecare ar trebui să învețe să tipărească în propria sa limbă, precum și să traducă din limba engleză în limba aceea. Iar în timp ce el învață limba engleză, ar trebui să predea limba sa elevilor de limbă engleză care ar avea nevoie să și-o însușească. În felul acesta, unii dintre elevii născuți în străinătate și-ar putea câștiga banii necesari pentru educația lor școlară și s-ar putea pregăti lucrători care să dea un ajutor valoros în întreprinderile misionare.
În multe cazuri, lucrarea noastră de publicații va începe pe o scară mică. Va avea de luptat cu multe dificultăți și va fi adusă la îndeplinire cu puține mijloace. Dar nimeni să nu fie descurajat din cauza aceasta. Felul lumii e de a începe lucrarea ei cu pompă, risipă și fală; dar totul se va nimici. Felul lui Dumnezeu este de a face din ziua începuturilor slabe începutul triumfului adevărului și neprihănirii. De aceea, nimeni nu trebuie să se înalțe din cauza unui început prosper sau să se simtă înfrânt din cauza unei slăbiciuni aparente. Dumnezeu este pentru copiii Săi bogăție, plinătate și putere atunci când privesc la lucrurile care nu se văd. A urma îndrumarea Lui înseamnă a alege cărarea siguranței și a succesului. “Ceea ce câștigă biruința asupra lumii, este credința noastră”. (1 Ioan 5, 4.)
-170-
Lucrarea lui Dumnezeu nu a luat ființă prin putere omenească și, deci, nici nu poate fi distrusă de puterea omenească. Acelora care săvârșesc lucrarea Lui, care dau piept cu greutăți și cu împotriviri, Dumnezeu le va acorda călăuzirea și ocrotirea sfinților Săi îngeri. Lucrarea Lui pe pământ nu va înceta niciodată. Construirea templului Său spiritual va fi săvârșit, mai departe, până când va fi completă, iar piatra din capul unghiului va fi adusă cu strigăte: “Îndurare, îndurare față de ea”
Creștinul trebuie să se facă de folos altora. În felul acesta el însuși trage folos. “Cel ce udă pe alții va fi udat și el”. (Proverbe 11, 25.) Aceasta este o lege a administrației divine, o lege prin care Dumnezeu intenționează ca talanții bunătății să fie păstrați ca și apele marelui ocean, în continuă mișcare, întorcându-se mereu la izvorul lor. În îndeplinirea acestei legi stă puterea misiunilor creștine.
Am fost instruită că oriunde s-au procurat, prin jertfire de sine și prin eforturi stăruitoare, posibilități pentru înființarea și dezvoltarea lucrării, iar Domnul a dat prosperitate lucrării, cei din locul acela ar trebui să dea din mijloacele lor pentru a ajuta pe servii Lui care au fost trimiși în câmpuri noi. Oriunde s-a fixat lucrarea pe o temelie bună, credincioșii ar trebui să se simtă obligați să îi ajute pe cei în nevoie, transferând, chiar cu un mare sacrificiu, o parte sau totalitatea mijloacelor în care în anii de mai înainte s-a investit pentru sprijinirea lucrării din localitatea lor. În felul acesta Domnul vrea ca lucrarea Lui să crească. Aceasta este legea restituirii drepte.
-171-
Relațiile dintre casele de editură
Prin simbolul viței și al ramurilor ei, este ilustrată legătura Domnului Hristos cu urmașii Săi și legătura urmașilor Săi între ei. Ramurile sunt toate legate între ele și, cu toate acestea, fiecare are o individualitate care nu se pierde în cealaltă. Toate au o legătură comună cu vița și depind de ea în ceea ce privește viața, creșterea și rodnicia lor. Ele nu se pot susține una pe alta. Fiecare pentru sine trebuie să fie legată cu butucul viței. Și în timp ce ramurile se aseamănă între ele, prezintă totuși și diversitate. Unitatea constă din unirea lor comună cu vița și prin fiecare, cu toate că nu în același fel, se manifestă viața viei.
Imaginea aceasta cuprinde o învățătură nu numai pentru creștini în mod individual, dar și pentru instituțiile care sunt angajate în slujba lui Dumnezeu. În relațiile lor unele cu altele, fiecare trebuie să-și păstreze individualitatea. Unirea între ele vine în urma unirii cu Domnul Hristos. În El, fiecare instituție este unită cu fiecare din celelalte, deși identitatea uneia nu se contopește în aceea a alteia.
Adesea s-a insistat asupra faptului că interesele cauzei lui Dumnezeu ar fi promovate printr-o fuzionare a caselor noastre de editură, aducându-le pe toate sub o singură administrație. Dar Domnul mi-a arătat că lucrul acesta nu trebuie să aibă loc. Nu este planul Său acela de a centraliza puterea în mâinile câtorva persoane sau să aducă o instituție sub controlul alteia.
Mi-a fost arătat că, la începuturile ei, lucrarea noastră era ca un râuleț mic, mic de tot. Profetului Ezechiel i-a fost arătată înfățișarea apelor care izvorăsc “de sub pragul casei, dinspre răsărit”, “înspre partea de miazăzi a altarului”. Citiți Ezechiel 47. Îndeosebi remarcați versetul 8: “El mi-a zis: ‘Apa aceasta curge spre ținutul de răsărit, se pogoară în câmpie, și se varsă în mare și, revărsându-se în mare, apele mării se vor vindeca.’” Așa mi-a fost arătată lucrarea noastră ca întinzându-se la răsărit și la apus, spre insulele mării și spre toate părțile lumii. Pe măsură ce lucrarea se întinde, vor fi de administrat interese mari. Lucrarea nu trebuie să fie concentrată în vreun loc oarecare. Înțelepciunea omenească susține că e mai convenabil să dezvolți lucrarea acolo unde ea a ajuns la maturitate și influență, dar în direcția aceasta s-au făcut greșeli. Ceea ce dă tărie și ajută la dezvoltare e purtarea de poveri. Iar pentru lucrătorii din diferite localități, a-i libera de răspunderi înseamnă a-i pune acolo unde caracterul să le rămână nedezvoltat, iar puterile să le fie reprimate și slăbite. Lucrarea este a Domnului și nu e voia Lui ca puterea și eficiența să fie concentrate în vreun loc oarecare. Fiecare instituție să rămână independentă, realizând planul lui Dumnezeu sub conducerea Lui.
-172-
Fuzionare
Metoda fuzionării, ori de câte ori este urmată, tinde la înălțarea omului în locul Divinității. Aceia care poartă răspunderi în diferite instituții așteaptă de la autoritatea centrală călăuzire și sprijin. În măsura în care simțul răspunderii personale scade, ei pierd cea mai mare și cea mai prețioasă experiență omenească, dependența continuă a sufletului de Dumnezeu. Nesimțindu-și lipsa, ei nu mai mențin acea veghere și rugăciune constantă, acea predare continuă lui Dumnezeu, care singură îi poate face pe oameni în stare să audă și să asculte învățătura Duhului Său cel Sfânt. Omul este așezat acolo unde ar trebui să stea Dumnezeu. Aceia care sunt chemați să acționeze în lumea aceasta ca ambasadori ai cerului sunt mulțumiți să caute înțelepciune la oameni defectuoși și pieritori, când ar putea să aibă înțelepciunea și puterea desăvârșitului și veșnicului Dumnezeu.
-173-
Domnul nu intenționează ca lucrătorii din instituțiile Sale să privească la om sau să se încreadă în om. El dorește ca ei să se sprijine pe El.
Niciodată nu ar trebui ca între casele noastre de editură să fie astfel de relații, încât una să aibă putere să dicteze în ce privește administrarea alteia. Când se așează în mâna câtorva persoane o putere atât de mare, Satana va face sforțări hotărâte pentru a strica judecata, a insinua principii rele de acțiune și a introduce metode greșite; făcând așa, el nu numai că strică o instituție, dar prin aceasta obține control asupra altora și modelează lucrarea din locuri depărtate. În felul acesta influența spre rău ajunge să fie întinsă. Fiecare instituție să aibă independența ei morală, făcându-și lucrarea în propriul ei câmp. Lucrătorii din fiecare instituție să-și dea seama că trebuie să-și facă lucrarea ca în fața lui Dumnezeu, a sfinților Lui îngeri și a lumilor necăzute.
Dacă o instituție adoptă o metodă greșită, să nu fie coruptă și altă instituție. Să rămână credincioasă la principiile exprimate cu prilejul înființării ei, aducând mai departe la îndeplinire lucrarea în armonie cu aceste principii. Fiecare instituție ar trebui să se străduiască să lucreze în armonie cu toate celelalte, în măsura în care aceasta se împacă bine cu adevărul și neprihănirea; dar mai departe de atât, nici una nu trebuie să pășească spre fuzionare.
Rivalitate
Nu ar trebui să fie rivalitate între casele noastre de editură. Dacă se îngăduie, spiritul acesta va crește și se va întări și va alunga spiritul misionar. Va întrista pe Duhul lui Dumnezeu și va alunga din instituțiile noastre pe îngerii slujitori, trimiși să fie conlucrători cu aceia care cultivă harul lui Dumnezeu.
-174-
Niciodată conducătorii instituțiilor noastre nu ar trebui să încerce, nici în cea mai mică măsură, să profite una de pe urma alteia. Încercări de felul acesta sunt cele mai ofensatoare la adresa lui Dumnezeu. Purtări hrăpărețe, încercarea de a stoarce una de la alta profituri de jaf, constituie un rău pe care El nu-l va tolera. Orice încercare de a se ridica o instituție în paguba alteia este o greșeală. Orice gând sau insinuare care tinde să scadă influența unei instituții sau a lucrătorilor ei este contrară voinței lui Dumnezeu. Ceea ce împinge la asemenea încercări este spiritul lui Satana. O dată ce i s-a dat loc, el va lucra ca un ferment pentru a-i corupe pe lucrători și pentru a zădărnici planul lui Dumnezeu cu instituțiile Sale.
Conlucrare
Fiecare departament al lucrării noastre, fiecare instituție legată de cauza noastră să fie condusă într-un spirit de considerație și generozitate. Fiecare ramură a lucrării, în timp ce-și menține propriul său caracter distinctiv, să caute să protejeze, să întărească și să dezvolte fiecare altă ramură. Bărbați cu însușiri și caracteristici deosebite sunt folosiți pentru a duce mai departe diferitele ramuri ale lucrării. Acesta a fost totdeauna planul Domnului. Fiecare lucrător trebuie să depună un efort deosebit în propria sa ramură de activitate, dar este privilegiul fiecăruia de a cerceta și a lucra pentru sănătatea și bunăstarea întregului corp al cărui mădular este.
Nu fuziune, nu rivalitate sau critică, ci conlucrare — acesta este planul lui Dumnezeu pentru instituțiile Sale, pentru ca “tot trupul, bine închegat și strâns legat, prin ceea ce dă fiecare încheietură”, să-și poată primi “creșterea, potrivit cu lucrarea fiecărei părți în măsura ei, și se zidește în dragoste”. (Efeseni 4, 16.)
-175-
Colportorul
Deoarece colportorii nu și-au făcut datoria, societățile noastre misionare au intrat în datorii; acestea nu-și pot împlini obligațiile către casele de editură și astfel instituțiile acestea intră în încurcături, iar lucrarea lor este împiedicată. Unii colportori s-au considerat rău tratați când li s-a cerut să plătească prompt editorilor cărțile primite; iar plățile prompte sunt singurul mijloc de a face comerț cu succes.
Felul dezlânat în care unii dintre colportori și-au făcut lucrarea arată că ei au de învățat lecții importante. Mi-a fost arătat faptul că s-a lucrat mult la voia întâmplării. Din lipsă de exactitate în cele trecătoare, unii și-au format obiceiul de a fi nepăsători și incapabili și au adus deficiența aceasta în lucrarea Domnului.
Dumnezeu cere să se producă o hotărâtă îndreptare în diferitele ramuri ale lucrării. Afacerile în legătură cu lucrarea Lui ar trebui să fie caracterizate prin mai multă precizie și exactitate. Trebuie să aibă loc un efort ferm și hotărât de a realiza reforme esențiale.
“Blestemat să fie cel ce face cu nebăgare de seamă lucrarea Domnului”. (Ieremia 48, 10.)
“Când aduceți ca jertfă o vită oarbă, nu este rău lucrul acesta? Când aduceți una șchioapă sau beteagă, nu este rău lucrul acesta oare? Ia adu-o dregătorului tău! Te va primi el bine pentru ea, va ține el seama de ea?”’ Blestemat să fie înșelătorul, care … juruiește și jertfește Domnului o vită beteagă! Căci Eu sunt un Împărat mare, zice Domnul oștirilor, și Numele Meu este înfricoșat”. (Maleahi 1, 8; 1, 14.)
-176-
Autorul
Dumnezeu dorește să-i aducă pe oameni în directă legătură cu Sine. În toate procedeele Sale cu ființele omenești, El recunoaște principiul răspunderii personale. El caută să încurajeze un simț al dependenței personale și să imprime nevoia de călăuzire personală. Darurile sale sunt date oamenilor în mod individual. Fiecare om a fost făcut un econom al unor bunuri sacre încredințate lui; fiecare trebuie să dea socoteală de însărcinările sale potrivit cu îndrumările Dătătorului; și fiecare va trebui să dea seama înaintea lui Dumnezeu de isprăvnicia sa.
În toate acestea, Dumnezeu caută să aducă natura omenească în legătură cu natura dumnezeiască, pentru ca prin legătura aceasta omul să poată fi transformat după chipul divin. Atunci principiul iubirii și al bunătății va fi o parte din natura sa. Satana, căutând să împiedice realizarea planului Său, caută fără încetare să încurajeze dependența de om, să-i facă pe oameni sclavii oamenilor. Astfel izbutește să abată mintea de la Dumnezeu și își infiltrează propriile sale principii de egoism, ură și ceartă.
În toate legăturile noastre unii cu alții, Dumnezeu dorește să păstrăm cu grijă principiul responsabilității și dependenței personale de El. Este un principiu care ar trebui să fie în mod deosebit avut în vedere de casele noastre de editură în relațiile lor cu autorii.
Unii susțin că autorii n-ar trebui să dețină dreptul de administrator asupra lucrărilor lor, ci ei trebuie să pună lucrările lor sub controlul casei de editură sau al conferinței; și că peste cheltuielile cauzate de producerea manuscrisului, ei nu trebuie să pretindă nici o parte din profit; că acesta trebuie să fie lăsat pe seama conferinței sau a editurii, ca să fie folosit după cum vor considera ei, pentru diferitele nevoi ale lucrării. În felul acesta, administrarea drepturilor de autor să fie pe deplin transferate de la persoana sa la altele.
-177-
Dar nu așa privește Dumnezeu problema. Iscusința de a scrie o carte este, ca oricare alt talent, un dar de la El, pentru sporirea căruia are să dea seamă înaintea lui Dumnezeu; iar el trebuie să investească veniturile potrivit cu îndrumările Lui. Să nu uităm că el nu este proprietatea noastră pe care ne-a încredințat-o ca să o investim. Dacă ar fi așa, am putea pretinde putere discreționară; am putea să transferăm răspunderea asupra altuia și să-i încredințăm lui obligațiile noastre de administrator. Dar lucrul acesta nu se poate face, deoarece Domnul ne-a făcut în mod individual economi ai Săi. Suntem răspunzători să facem noi înșine investiția acestor mijloace. Propriile noastre inimi trebuie să fie sfințite; mâinile noastre trebuie să aibă ceva de dat, așa cum cere împrejurarea, din venitul pe care ni l-a încredințat Dumnezeu.
Ar fi tot atât de drept ca editura sau conferința să-și asume controlul venitului pe care un frate îl are de la casele sau terenurile sale, ca și atunci când își însușește ceva gândit și făcut de el.
Nu este dreptate nici în pretenția că, deoarece un lucrător al casei de editură primește un salariu pentru munca sa, puterile trupului, ale minții și ale sufletului aparțin în totul instituției, și ea are drept asupra tuturor produselor scrisului său. În afară de perioada de muncă în instituție, timpul lucrătorului este sub propriul său control, să-l folosească așa cum găsește de cuviință, atâta timp cât folosirea aceasta nu e în conflict cu obligația sa față de instituție. Pentru ceea ce el ar produce în orele acestea, el este răspunzător față de propria sa conștiință și față de Dumnezeu.
Nu se poate arăta mai mare dezonoare față de Dumnezeu decât ca un om să aducă talentele altui om sub controlul său absolut. Răul nu este prevenit prin faptul că profitul tranzacției urmează să fie devotat lucrării lui Dumnezeu. Într-un astfel de aranjament, omul care îngăduie ca mintea lui să fie stăpânită de mintea altuia este despărțit în felul acesta de Dumnezeu și expus ispitei. Când transferă răspunderea obligației sale asupra altor oameni și depinde de înțelepciunea lor, el așează pe om acolo unde ar trebui să fie Dumnezeu. Cei care caută să realizeze acest transfer de răspunderi nu văd rezultatele acțiunii lor; dar Dumnezeu ni le-a pus clar în față. El zice: “Blestemat să fie omul care se încrede în om, care se sprijine pe un muritor”. (Ieremia 17, 5.)
-178-
Autorii să nu fie solicitați să dăruiască sau să vândă dreptul lor asupra cărților pe care le-au scris. Ei să primească o parte dreaptă din profitul lucrării lor; apoi ei să considere mijloacele lor ca un tezaur încredințat lor de Dumnezeu pentru a fi administrat potrivit cu înțelepciunea pe care o va da El.
Aceia care posedă capacitatea de a scrie cărți ar trebui să-și dea seama că ei posedă și abilitatea de a investi veniturile pe care le primesc. Deși este drept ca ei să așeze o parte în tezaur, pentru a contribui la nevoile generale ale lucrării, ei ar trebui să considere că e datoria lor să facă personal cunoștință cu nevoile lucrării și, rugându-se lui Dumnezeu pentru înțelepciune, ei ar trebui să folosească veniturile lor acolo unde nevoia este mai mare. Să pornească o lucrare care cere dărnicie, dând un bun exemplu. Dacă mintea lor e sub controlul Duhului Sfânt, ei vor avea înțelepciune pentru a pricepe unde sunt necesare mijloacele lor, iar când satisfac nevoia aceea, vor fi mult binecuvântați.
Dacă ar fi fost urmat planul Domnului, ar fi existat acum o altă stare de lucruri. Nu s-ar fi cheltuit atât de mulți bani în câteva localități, lăsând atât de puțini pentru a fi investiți în multe, multe localități unde stindardul adevărului încă n-a fost înălțat.
Va continua.