Continuare.
Cu toate că un om s-ar putea să se fi adâncit în prăpăstiile păcatului, există posibilitatea de a-l salva. Mulți au pierdut simțul realităților veșnice, au pierdut asemănarea lor cu Dumnezeu și aproape nici nu știu că au sau nu un suflet de mântuit. Ei n-au nici credință în Dumnezeu, nici încredere în om. Dar ei pot înțelege și aprecia faptele lor de simpatie și ajutorare practică. Atunci când văd pe cineva care, fără a pretinde laudă sau răsplătire pământească, vine în casa lor dărăpănată, îi ajută pe bolnavi, hrănește pe flămânzi, îmbracă pe cei goi, și cu duioșie îndreaptă atenția tuturor spre Acela pentru a cărui iubire și milă lucrătorul omenesc este numai solul, atunci inima le este mișcată. Se trezește recunoștința. Se aprinde credința. Văd că Dumnezeu Se îngrijește de ei și sunt pregătiți să asculte atunci când li se explică Cuvântul.
În lucrarea aceasta de refacere se cere un mare și chinuitor efort. Acestor suflete nu trebuie să li se facă comunicări despre doctrine curioase; dar atunci când sunt ajutate fizic, trebuie să le fie prezentat și adevărul pentru timpul de față. Bărbați, femei și tineri au nevoie să vadă Legea lui Dumnezeu, cu cerințele ei larg cuprinzătoare. Nu greutățile, munca sau sărăcia sunt ceea ce degradează omenirea, ci păcatul, călcarea Legii lui Dumnezeu. Eforturile depuse pentru a-i salva pe cei lepădați și degradați nu vor fi de nici un folos, dacă cerințele Legii lui Dumnezeu și nevoia ascultării de El nu sunt imprimate în minte și inimă. Dumnezeu nu a impus nimic ce nu este necesar pentru a lega omenirea de Sine. “Legea Domnului este desăvârșită și înviorează sufletul…. Orânduirile Domnului sunt fără prihană și veselesc inima; poruncile Domnului sunt curate și luminează ochii”. “Cât privește legăturile cu oamenii, eu”, spune psalmistul, “după cuvântul buzelor Tale, mă feresc de calea celor asupritori”. (Psalmii 19, 7-8; 17, 4.)
-260-
Îngerii ajută în lucrarea aceasta pentru a-i reface pe cei căzuți și pentru a-i aduce înapoi la Acela care și-a dat viața pentru a-i răscumpăra, iar Duhul Sfânt conlucrează cu uneltele omenești pentru a le trezi puterile morale, lucrând asupra inimii, mustrând pe oameni cu privire la păcat, neprihănire și judecată.
Atunci când copiii lui Dumnezeu se consacră lucrării acesteia, mulți vor apuca mâna întinsă pentru a-i salva. Ei sunt constrânși să se abată de la căile lor rele. Unii dintre cei mântuiți, prin credința în Hristos, se ridică la poziții înalte de slujire și li se încredințează răspunderi în lucrarea de salvare de suflete. Cunosc din experiență nevoile acelora pentru care lucrează și știu cum să-i ajute; știu ce mijloace pot fi mai bine folosite pentru a recâștiga pe cel gata să piară. Ei sunt plini de recunoștință față de Dumnezeu pentru binecuvântările pe care le-au primit; inima le este reînviorată prin iubire, iar energiile lor sunt întărite pentru a înălța pe alții care nu se vor ridica niciodată fără ajutor. Luând Biblia drept călăuză a lor și Duhul Sfânt ca ajutor și Mângâietor al lor, ei văd că o nouă posibilitate de lucru li se deschide în față. Fiecare din aceste suflete, care este adăugat la forța lucrătorilor, prevăzut cu cele necesare și cu învățături pentru a ști cum să salveze suflete pentru Hristos, devine colaborator cu aceia care l-au adus la lumina adevărului. În felul acesta, Dumnezeu este onorat, iar adevărul Lui este făcut să înainteze.
Lumea va fi convinsă nu atât de mult prin ceea ce se dă ca învățătură de la amvon, cât prin ceea ce trăiește biserica. Predicatorul vestește teoria Evangheliei, dar evlavia practică a bisericii demonstrează puterea ei.
-261-
Nevoia bisericii
În timp ce lumea are nevoie de simpatie, în timp ce ea are nevoie de rugăciunile și asistența poporului lui Dumnezeu, în timp ce ea are nevoie să-L vadă pe Hristos în viața urmașilor Săi, poporul lui Dumnezeu are nevoie de ocazii care să atragă simpatiile lor, să dea eficiență rugăciunilor lor și să dezvolte în ei un caracter asemenea aceluia al Modelului divin.
Tocmai pentru a procura aceste ocazii Dumnezeu i-a așezat în mijlocul nostru pe săraci, pe nenorociți, pe bolnavi și pe suferinzi. Ei sunt moștenirea lui Hristos lăsată bisericii Sale și trebuie să fie îngrijiți așa cum El S-ar fi îngrijit de ei. În felul acesta, Dumnezeu îndepărtează zgura și curăță aurul, dându-ne acea cultură a inimii și a caracterului de care avem nevoie.
Domnul ar putea să-și facă lucrarea fără conlucrarea noastră. El nu depinde de noi în privința banilor noștri, a timpului nostru sau a ostenelii noastre. Dar biserica este foarte prețioasă înaintea Lui. Ea este caseta care conține giuvaerurile Lui, staulul care înconjoară turma Lui, și El dorește să o vadă fără pată, fără zbârcitură sau altceva de felul acesta. El dorește după ea cu o iubire de nedescris. Pentru motivul acesta, El ne dă ocazii de a lucra pentru El și acceptă ostenelile noastre, ca semn al iubirii și credincioșiei noastre.
Așezându-i în mijlocul nostru pe săraci și pe cei suferinzi, Domnul ne pune la probă pentru a ne descoperi ceea ce este în inima noastră. Noi nu ne putem abate de la principiu, fiind totuși în siguranță, nu putem încălca dreptatea, nu putem neglija îndurarea. Când vedem un frate căzând în nenorocire, nu trebuie să trecem pe lângă el pe partea cealaltă a străzii, ci trebuie să facem eforturi hotărâte și imediate pentru a împlini Cuvântul lui Dumnezeu, ajutându-l. Noi nu putem lucra împotriva îndrumărilor speciale ale lui Dumnezeu, fără ca rezultatul lucrării noastre să nu se răsfrângă asupra noastră. Ar trebui să fie bine fixat, înrădăcinat și întemeiat în conștiință faptul că orice lucru ce-L dezonorează pe Dumnezeu în cursul acțiunii noastre nu ne poate fi de folos.
-262-
Ar trebui să fie scris în conștiință, așa cum scrii cu un priboi de fier pe o stâncă, faptul că acela care trece cu vederea îndurarea, mila și neprihănirea, acela care îi neglijează pe săraci, care nu ia seama, ignoră nevoile omenirii suferinde, care nu e blând și curtenitor, se poartă în așa fel, încât Dumnezeu nu poate să conlucreze cu el la dezvoltarea caracterului. Cultivarea minții și a inimii este mai ușor realizată atunci când simțim o simpatie atât de gingașă pentru alții, încât dăm beneficiile și privilegiile noastre pentru a le acoperi lipsurile. Apucarea și păstrarea numai pentru noi a tot ce se poate, aceasta duce la sărăcia de suflet. Dar toate atributele lui Hristos așteaptă primirea din partea acelora care vor face exact lucrarea rânduită de Dumnezeu, lucrând după modelul lui Hristos.
Răscumpărătorul nostru îi trimite pe solii Săi să ducă o mărturie poporului Său. El spune: “Iată Eu stau la ușă și bat. Dacă aude cineva glasul Meu și deschide ușa, voi intra la el, voi cina cu el și el cu Mine”. (Apocalipsa 3, 20.) Dar mulți refuză să-L primească. Duhul Sfânt așteaptă să îmblânzească și să domolească inimile, dar ei nu sunt dispuși să deschidă ușa și să-L lase pe Mântuitorul să intre, de teamă că El va cere ceva de la ei. Și așa, Isus din Nazaret trece pe alături. El dorește să reverse asupra lor bogatele binecuvântări ale harului Său, dar ei refuză să le primească. Ce lucru îngrozitor este acela de a-L exclude pe Hristos din propriul Său templu! Ce pierdere pentru biserică!
Faptele bune ne costă jertfă, cer sacrificii, dar tocmai prin aceste sacrificii ele aduc disciplină. Aceste obligații ne aduc în conflict cu sentimentele și pornirile firești. Și, îndeplinindu-le, câștigăm biruință după biruință asupra trăsăturilor rele ale caracterului nostru. Lupta continuă, și în felul acesta noi creștem în har. Noi reflectăm asemănarea cu Hristos și suntem pregătiți pentru un loc printre fericiții din Împărăția lui Dumnezeu.
-263-
Binecuvântări — atât materiale, cât și spirituale — îi vor însoți pe aceia care împart celor în lipsă ceea ce primesc de la Domnul. Isus a săvârșit o minune pentru a-i hrăni pe cei cinci mii, o mulțime obosită și flămândă. El a ales un loc plăcut, unde să așeze poporul, și le-a poruncit să șadă. A luat cele cinci pâini și cei doi peștișori. Fără îndoială, s-au făcut multe observații cu privire la imposibilitatea de a-i hrăni pe cei cinci mii de bărbați flămânzi, în afară de femei și copii, din provizia aceea mică. Dar Isus a mulțumit și a pus hrana în mâinile ucenicilor pentru a fi distribuită. Ei au dat mulțimii, hrana înmulțindu-se în mâinile lor. Iar după ce mulțimea a fost hrănită, ucenicii înșiși s-au așezat și au mâncat împreună cu Hristos din belșugul dat de cer. Aceasta este o lecție valoroasă pentru fiecare dintre cei care Îl urmează pe Hristos.
Religia curată și neîntinată este “să cercetăm pe orfani și pe văduve în necazurile lor, și să ne păzim neîntinați de lume”. (Iacov 1, 27.) Membrii comunităților noastre au mare nevoie de a cunoaște practica evlaviei. Ei au nevoie să practice lepădarea de sine și jertfirea de sine. Ei au nevoie să dea dovadă înaintea lumii că sunt creștini. De aceea lucrarea pe care Hristos o cere de la ei nu trebuie să fie făcută printr-un altul, punând asupra vreunui comitet sau vreunei instituții povara pe care ei înșiși ar trebui să o poarte. Ei trebuie să devină asemenea lui Hristos în caracter, dând din mijloacele și din timpul lor, din simpatia și strădania lor personală, pentru a-i ajuta pe bolnavi, pentru a-i mângâia pe cei îndurerați, pentru a-i ajuta pe săraci, pentru a-i încuraja pe cei abătuți, pentru a lumina sufletele care se află în întuneric, pentru a îndrepta atenția păcătoșilor la Hristos, pentru a înscrie în inimi obligația Legii lui Dumnezeu.
-264-
Oamenii îi urmăresc și cântăresc pe aceia care pretind a crede adevărurile speciale pentru acest timp. Ei urmăresc să vadă în ce privință viața și purtarea lor Îl reprezintă pe Hristos. Angajându-se umil și sârguincios în lucrarea de a face bine tuturor, poporul lui Dumnezeu va exercita o influență care va avea trecere în fiecare târg și în fiecare oraș unde a pătruns adevărul. Dacă toți cei ce cunosc adevărul vor săvârși lucrarea aceasta așa cum se prezintă ocaziile, făcând zi după zi mici fapte de iubire în vecinătatea unde trăiesc, Hristos Se va descoperi față de vecinii lor. Evanghelia se va descoperi ca o putere vie, și nu ca niște povești meșteșugit alcătuite sau ca simple speculații. Ea se va descoperi ca o realitate, nu ca un rezultat al imaginației și al entuziasmului. Aceasta are o însemnătate mai mare față de predicile și mărturisirile de credință.
Satana joacă jocul vieții pentru fiecare suflet. El știe că simpatia practică este dovada curăției și a lipsei egoismului din inimă și el va face orice efort cu putință pentru a ne închide inima față de nevoile altora, pentru ca, în cele din urmă, să nu mai fim mișcați la vederea suferinței. El va introduce multe lucruri pentru a împiedica manifestarea iubirii și a simpatiei. În felul acesta a ruinat el pe Iuda. Iuda își făcea mereu socoteala cum să tragă foloase personale din legătura lui cu Hristos. În privința aceasta, el reprezintă o mare clasă a unor așa-ziși creștini de astăzi. De aceea este nevoie să studiem cazul lui. Noi suntem tot atât de aproape de Hristos ca și el, totuși, dacă la fel ca în cazul lui Iuda legătura cu Hristos nu ne face una cu El, dacă ea nu cultivă înăuntrul inimii noastre o sinceră simpatie pentru aceia pentru care Hristos și-a dat viața, noi suntem în aceeași primejdie ca și Iuda de a fi fără Hristos, jucăria ispitelor lui Satana.
-265-
Noi avem nevoie să ne ferim de cea dintâi abatere de la neprihănire, deoarece o singură călcare a legii sau o singură neglijare de a da pe față spiritul lui Hristos deschide calea pentru încă una și apoi încă una, până ce mintea este copleșită de principiile vrăjmașului. Spiritul egoismului, dacă este cultivat, devine o pasiune devorantă, pe care nimeni n-o poate supune, decât numai puterea lui Hristos.
Solia din Isaia 58
Nu pot să stăruiesc destul de puternic pe lângă toți membrii comunităților noastre, toți cei care sunt adevărați misionari, care cred solia îngerului al treilea, care-și opresc piciorul în ziua Sabatului, să cerceteze solia din capitolul 58 din Isaia. Lucrarea de binefacere, poruncită în acest capitol, este lucrarea pe care Dumnezeu dorește ca poporul Său să o facă în timpul acesta. Ea este o lucrare rânduită de El. Noi nu suntem lăsați să ne îndoim cu privire la locul unde se aplică solia și timpul realizării ei precise, deoarece citim: “Ai tăi vor zidi iarăși pe dărâmăturile de mai înainte, vei ridica din nou temeliile străbune; vei fi numit ‘Dregător de spărturi’, ‘Cel ce drege drumurile și face țara cu putință de locuit’”. (Ver 12.) Monumentul de aducere aminte al lui Dumnezeu, Sabatul zilei a șaptea, semnul lucrării Lui de creare a lumii, a fost înlocuit de omul fărădelegii. Poporul lui Dumnezeu are o lucrare specială de făcut, aceea de a repara spărtura ce s-a făcut în Legea Sa; și, cu cât ne apropiem mai mult de sfârșit, cu atât lucrarea aceasta devine mai urgentă. Toți aceia care Îl iubesc pe Dumnezeu vor dovedi că ei poartă semnul Lui, ținând poruncile Sale. Ei sunt dregători de drumuri, pentru a se putea locui acolo. Domnul spune: “Dacă îți vei opri piciorul în ziua Sabatului, ca să nu-ți faci gusturile tale în ziua Mea cea sfântă, dacă Sabatul va fi desfătarea ta … atunci te vei putea desfăta în Domnul și Eu te voi sui pe înălțimile țării”. (Ver 13-14.) În felul acesta, adevărata lucrare medicală misionară este legată în mod inseparabil de ținerea poruncilor lui Dumnezeu, dintre care Sabatul este în mod deosebit menționat, întrucât este marele monument de aducere aminte a lucrării de creațiune a lui Dumnezeu. Aceasta este lucrarea pe care poporul lui Dumnezeu trebuie s-o facă acum. Lucrarea aceasta, dacă este bine săvârșită, va aduce bisericii binecuvântări bogate.
-266-
Ca niște credincioși în Hristos, noi avem nevoie de o mai mare credință. Avem nevoie să fim mai fierbinți în rugăciune. Mulți se întreabă de ce rugăciunile lor sunt atât de lipsite de viață, credința lor atât de slabă și de nestatornică, viața lor de creștin atât de întunecoasă și lipsită de siguranță. “N-am postit noi”, zic ei, “și nu am umblat triști înaintea Domnului oștirilor?” În capitolul 58 din Isaia, Hristos arată cum se poate schimba această stare de lucruri. El spune: “Iată postul plăcut Mie: dezleagă lanțurile răutății, deznoadă legăturile robiei, dă drumul celor asupriți, și rupe orice fel de jug; împarte-ți pâinea cu cel flămând și adu în casa ta pe nenorociții fără adăpost, dacă vezi pe un om gol, acoperă-l și nu întoarce spatele semenului tău”. (Ver 6-7.) Aceasta este rețeta pe care a prescris-o Hristos pentru sufletul slab, îndoielnic și tremurând. Cei întristați, care umblă plângând înaintea Domnului, să se ridice și să ajute pe cineva care are nevoie de ajutor.
Fiecare comunitate are nevoie de puterea călăuzitoare a Duhului Sfânt; și acum e timpul să ne rugăm pentru ea. Dar în toată lucrarea Lui pentru om, Dumnezeu plănuiește ca omul să conlucreze cu El. În scopul acesta, Domnul invită biserica să aibă o evlavie mai înaltă, o înțelegere mai dreaptă a datoriei, o viziune mai clară a obligațiilor ei față de Creator. El îi invită pe credincioși să fie un popor curat, sfințit și lucrător. Iar lucrarea creștină de ajutorare să fie unul din mijloacele de a realiza aceasta, deoarece Duhul Sfânt comunică cu toți aceia care îndeplinesc slujba Lui.
-267-
Acelora care au fost angajați în lucrarea aceasta vreau să le spun: Continuați a lucra cu tact și îndemânare. Treziți-i pe conlucrătorii voștri ca să lucreze sub vreun nume prin care ei pot să fie organizați spre a coopera într-o acțiune armonioasă. Câștigați-i la lucru pe tinerii și tinerele din comunități. Combinați lucrarea misionară medicală cu proclamarea soliei îngerului al treilea. Faceți eforturi susținute, organizate, pentru a-i ridica pe membrii comunității din starea de moarte în care au fost de ani de zile. Trimiteți în comunități lucrători care vor trăi principiile reformei sanitare. Să fie trimiși dintre aceia care pot vedea necesitatea tăgăduirii de sine în ce privește apetitul sau, de nu, ei vor fi o cursă pentru comunitate. Și veți vedea atunci dacă nu va veni adierea vieții în comunitățile noastre. Un nou element trebuie adus în lucrare. Poporul lui Dumnezeu trebuie să-și dea seama de marea lui nevoie și de marea lui primejdie și să înceapă să facă lucrarea care îi este cel mai aproape.
Cu aceia care se angajează în lucrarea aceasta, rostind cuvinte la timp și ne la timp, ajutând pe cei nevoiași, spunându-le despre iubirea minunată a lui Hristos pentru ei, Mântuitorul este totdeauna prezent, impresionând inima celor săraci, nenorociți sau ruinați. Atunci când biserica acceptă lucrarea dată ei de Dumnezeu, făgăduința este: “Atunci lumina ta va răsări ca zorile și vindecarea ta va încolți repede; neprihănirea ta îți va merge înainte și slava Domnului te va însoți”. Hristos este neprihănirea noastră; El merge înaintea noastră în lucrare, iar slava lui Dumnezeu ne însoțește.
Tot cerul așteaptă înrolarea fiecărui suflet, ca să lucreze pentru cauza Domnului Hristos. Atunci când membrii comunităților noastre pornesc în mod individual la lucrarea încredințată lor, ei vor fi înconjurați de o atmosferă cu totul deosebită. Lucrarea lor va fi însoțită de binecuvântare și putere. Ei vor experimenta o mai înaltă educație a minții și a inimii. Egoismul care le-a stăpânit sufletul va fi biruit. Credința lor va fi un principiu viu. Rugăciunile lor vor fi mai fierbinți. Influența sfințitoare și înviorătoare a Duhului Sfânt va fi revărsată asupra lor, iar ei vor fi aduși mai aproape de împărăția cerului.
-268-
Mântuitorul nu ține seama de rang, de castă, de onoruri sau bogății lumești. Ceea ce are cea mai mare valoare înaintea Lui este caracterul și scopul sfânt al vieții. El nu Se alătură celor puternici și favorizați de lume. El, Fiul viului Dumnezeu, Se pleacă spre a-l ridica pe cel căzut. Prin făgăduințe și cuvinte de asigurare, El caută să câștige la Sine sufletul pierdut, aflat pe drumul pieirii. Îngerii lui Dumnezeu urmăresc să vadă cine dintre urmașii Lui va da pe față o milă gingașă și simpatie. Ei urmăresc să vadă cine din poporul lui Dumnezeu va da pe față iubirea lui Isus.
Aceia care-și dau seama de ruina pe care o aduce păcatul și de mila dumnezeiască a lui Hristos în nemărginitul Lui sacrificiu pentru omul căzut vor avea comuniune cu Hristos. Inima lor va fi plină de duioșie; expresia feței și tonul vocii lor vor arăta simpatie; eforturile lor vor fi caracterizate de o stăruitoare grijă, iubire și energie, și ei vor fi o putere, prin Dumnezeu, pentru a câștiga suflete la Hristos.
Noi toți avem nevoie să semănăm plantele răbdării, ale milei și iubirii. Vom secera ceea ce am semănat. Caracterul nostru se formează acum pentru veșnicie. Aici, pe pământ, noi ne formăm pentru cer. Datorăm totul harului, harului fără plată, harului suveran. Harul cuprins în legământ a ordonat înfierea noastră. Harul Mântuitorului a efectuat răscumpărarea, renașterea și adoptarea noastră, fiind astfel moștenitori împreună cu Hristos. Fie ca harul acesta să fie descoperit și altora.
Va continua.