După botez
Angajamentele pe care le luăm la botez sunt larg cuprinzătoare. Noi suntem îngropați în Numele Tatălui, al Fiului și al Duhului Sfânt, într-o asemănare a morții lui Hristos, și suntem ridicați ca să trăim o viață nouă, asemenea învierii Lui. Viața noastră trebuie să fie unită cu viața lui Hristos. De aici înainte, credinciosul trebuie să nu uite că este consacrat lui Dumnezeu, lui Hristos și Duhului Sfânt. Tuturor considerațiilor lumești, el trebuie să le acorde locul secund față de noua sa legătură. În mod public, el a declarat că nu va mai trăi în mândrie și satisfacerea poftelor sale. El nu mai duce deloc o viață lipsită de griji și nepăsătoare. El a făcut un legământ cu Dumnezeu. El a murit față de lume. El trebuie să trăiască pentru Domnul, să folosească pentru El toate capacitățile ce i-au fost încredințate, nepierzând niciodată din vedere faptul că el poartă semnătura lui Dumnezeu, că este un cetățean al Împărăției lui Hristos, părtaș de natură dumnezeiască. El trebuie să supună lui Dumnezeu tot ceea ce este și tot ceea ce are el, folosind toate darurile spre slava lui Dumnezeu și a Numelui Său.
-99-
Obligațiile asumate cu prilejul înțelegerii de natură spirituală, făcute la botez, sunt reciproce. Atunci când ființele omenești își fac partea lor, ascultând din toată inima, ele au dreptul să se roage: “Să se știe Doamne, că Tu ești Dumnezeul lui Israel”. Faptul că voi ați fost botezați în Numele Tatălui, al Fiului și al Duhului Sfânt, este o asigurare că, dacă veți cere ajutorul Lor, Puterile acestea vă vor ajuta în orice situație grea. Domnul va auzi și va răspunde rugăciunilor înălțate de sincerii Săi urmași, care poartă jugul lui Hristos și învață în școala Lui blândețea și smerenia.
“Dacă deci ați înviat împreună cu Hristos, să umblați după lucrurile de sus, unde Hristos șade la dreapta lui Dumnezeu. Gândiți-vă la lucrurile de sus, nu la cele de pe pământ. Căci voi ați murit și viața voastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu”. (Coloseni 3, 1-3.)
“Astfel dar, ca niște aleși ai lui Dumnezeu, sfinți și prea iubiți, îmbrăcați-vă cu o inimă plină de îndurare, cu bunătate, cu smerenie, cu blândețe, cu îndelungă răbdare. Îngăduiți-vă unii pe alții, și dacă unul are pricină să se plângă de altul, iertați-vă unul pe altul. Cum v-a iertat și Hristos, așa iertați-vă și voi. Dar mai presus de toate acestea, îmbrăcați-vă cu dragostea, care este legătura desăvârșirii. Pacea lui Hristos, la care ați fost chemați ca să alcătuiți un singur trup, să stăpânească inimile voastre, și fiți recunoscători…. Și orice faceți, cu cuvântul sau cu fapta, să faceți totul în Numele Domnului Isus, și mulțumiți prin El, lui Dumnezeu Tatăl”. (Coloseni 3, 12-17.)
-100-
Construirea de case de rugăciune
Când se trezește un interes într-o localitate sau într-un oraș, interesul acela ar trebui să fie continuat. Locul ar trebui să fie pe deplin lucrat până când un modest locaș de închinare va sta acolo ca un semn, ca un monument de aducere-aminte a Sabatului lui Dumnezeu, o lumină în mijlocul întunericului moral. Aceste monumente de aducere aminte urmează să stea ca mărturie pentru adevăr. În îndurarea Lui, Dumnezeu a prevăzut ca solii Evangheliei să meargă în toate țările, la toate limbile și popoarele, până când stindardul adevărului va fi înfipt în toate părțile locuite ale lumii.
Ori de câte ori se formează o grupă de credincioși, ar trebui să se construiască o casă de rugăciune. Lucrătorii să nu părăsească localitatea până ce nu au făcut lucrul acesta.
În multe locuri, unde solia a fost predicată și sufletele au primit-o, credincioșii sunt strâmtorați și nu pot contribui decât cu foarte puțin în vederea procurării mijloacelor care ar da putere lucrării. Adesea, lucrul acesta face foarte grea extinderea lucrării. Când diferite persoane încep să se intereseze de adevăr, li se spune de către deservenții altor biserici, și cuvintele acestea sunt repetate de membrii bisericii, că: “Oamenii aceștia nu au biserică, și voi nu aveți locaș de închinare. Sunteți o grupă mică, săraci și neînvățați. După puțină vreme, predicatorii vor pleca, și atunci interesul se va stinge. Atunci veți părăsi toate ideile acestea noi pe care le-ați primit”.
Ne putem noi închipui că aceasta nu va fi o ispită puternică pentru aceia care înțeleg motivele credinței noastre și sunt convinși de Duhul lui Dumnezeu cu privire la adevărul prezent? A fost necesar să se repete adesea că dintr-un mic început se poate dezvolta un interes mare. Dacă noi vom da pe față înțelepciune, și o judecată sfântă, cum și o conducere iscusită în dezvoltarea intereselor Împărăției Mântuitorului nostru, vom face tot ce ne stă în putere pentru a-i asigura pe oameni cu privire la stabilitatea lucrării noastre. Se vor ridica sanctuare modeste, unde aceia care primesc adevărul pot găsi un loc unde să se poată închina lui Dumnezeu, potrivit cu îndemnurile propriei lor conștiințe.
-101-
Ori de câte ori este posibil, locașurile comunităților noastre trebuie să fie consacrate lui Dumnezeu, libere de orice datorie. Când se înființează o comunitate, membrii să se ridice și să zidească. Sub îndrumarea unui pastor, care este călăuzit de sfatul colegilor săi pastori, noii convertiți trebuie să lucreze cu propriile lor mâini, zicând: “Avem nevoie de o casă de adunare și trebuie să o avem”. Dumnezeu îl cheamă pe poporul Său să facă eforturi voioase și unite pentru lucrarea Lui. Să se facă lucrul acesta și în curând se va auzi glasul mulțumirii: “Vedeți ce a făcut Domnul”?
Sunt totuși unele cazuri când o comunitate tânără poate că nu este în stare să suporte de îndată întreaga povară a construirii unui locaș de închinare. În cazurile acestea, frații din alte comunități trebuie să-i ajute. În unele cazuri, poate ar fi mai bine să se ia mai degrabă bani cu împrumut decât să nu se construiască. Dacă cineva are bani, și, după ce a dat ce poate, va da din banii săi cu împrumut, fără dobândă sau cu o dobândă mică, va fi bine să se folosească banii până ce datoria se va plăti. Dar, repet, dacă e cu putință, locașurile comunităților ar trebui să fie consacrate fără datorii.
În comunitățile noastre, locurile de pe scaune nu trebuie să fie închiriate. Bogații nu trebuie să primească o cinste mai mare ca săracii. Să nu se facă deosebire “Voi toți sunteți frați”.
În nici una din clădirile noastre nu ar trebui să facem lucrare pentru a ne făli, deoarece aceasta nu va contribui la înaintarea lucrării. Spiritul nostru de economie trebuie să dea mărturie despre principiile noastre. Noi ar trebui să folosim metode de lucru care nu sunt trecătoare. Totul trebuie să fie făcut solid, pentru timp și veșnicie.
-102-
Mi-a fost prezentat modul delăsător în care unele comunități intră și rămân în datorii. În unele cazuri, o permanentă datorie stă asupra casei lui Dumnezeu. Trebuie să se dea pe față un interes continuu. Lucrurile acestea n-ar trebui și nu este nevoie să existe. Dacă se dă pe față înțelepciunea, tactul și zelul, manifestate pentru Domnul și pe care le cere Dumnezeu, va avea loc o schimbare în lucrurile acestea. Datoriile vor fi lichidate. Dumnezeu solicită daruri din partea celor care pot să dea și chiar membrii săraci pot da din puținul lor. Tăgăduirea de sine îi va face pe toți în stare să facă ceva. Atât tineri, cât și bătrâni, părinți și copii, trebuie să-și manifeste credința prin faptele lor. Să se înscrie cât se poate de categoric în mintea tuturor membrilor comunității necesitatea ca fiecare să aibă o parte de îndeplinit. Fiecare să facă tot ce poate mai bine. Atunci când e bunăvoință de a lucra, Dumnezeu va deschide calea. El nu dorește ca lucrarea Lui să fie prinsă în plasa datoriei.
Dumnezeu cere sacrificiu de sine. Aceasta va aduce prosperitate financiară și spirituală. Tăgăduirea de sine și sacrificiul de sine vor săvârși minuni pentru înaintarea spiritualității bisericii.
Lui Dumnezeu Îi este neplăcut ca bisericile, comunitățile noastre, să fie împovărate de datorii. “Al Meu este argintul, și al Meu este aurul, zice Domnul oștirilor”. (Hagai 2, 8.) Atunci când acest aur și argint este folosit pentru scopuri egoiste, pentru satisfacerea ambiției sau a mândriei, sau a dorinței după îngăduințe egoiste, Dumnezeu este dezonorat. Atunci când poporul ales de Dumnezeu își înfrumusețează propriile lor case și investesc banii Săi în satisfacții egoiste, lăsând lucrarea Lui să ducă lipsă, ei nu pot fi binecuvântați.
-103-
Atunci când dați Domnului locul cel dintâi și când vă hotărâți de a nu mai lăsa casa Lui să fie dezonorată din cauza datoriei, Dumnezeu vă va binecuvânta. În fiecare săptămână, străduiți-vă să puneți ceva deoparte pe lângă zecimea voastră. În scopul acesta, să aveți o cutioară. Explicați copiilor că este cutia lepădării de sine, în care puneți fiecare leu și fiecare bănuț care nu este absolut trebuincios pentru nevoile vieții. Aceasta este pentru casa Domnului, pentru a ridica de deasupra locașului de închinare datoria care dezonorează cerul. Aducând darul acesta, fiecare membru al familiei va primi o binecuvântare.
Întrebarea de testare, pe care trebuie să și-o pună fiecare creștin, este: “Am eu, în profunzimea sufletului meu, o supremă iubire pentru Hristos? Am eu iubire pentru locașul Său? Oare nu va fi onorat Domnul dacă fac din sfânta Lui instituție grija mea cea dintâi? Este iubirea mea pentru Dumnezeu și pentru Mântuitorul meu destul de puternică pentru a mă duce la lepădarea de sine? Atunci când sunt ispitit să mă las în voia plăcerii și a mulțumirii egoiste, nu ar trebui oare să spun: ‘Nu, nu voi cheltui nimic pentru propria mea satisfacție, în timp ce casa lui Dumnezeu este împovărată de datorii’?”
Răscumpărătorul nostru cere mult mai mult decât Îi dăm noi. Eul își impune dorința de a i se da locul cel dintâi; dar Domnul cere toată inima, toate sentimentele noastre. El nu vrea să fie pe locul al doilea. Și nu ar trebui oare ca Hristos să aibă cea dintâi și cea mai înaltă considerație? Nu ar trebui ca El să ceară acest semn al respectului și credincioșiei noastre? Lucrurile acestea stau în centrul vieții noastre, al familiei și al bisericii. Dacă inima, sufletul, puterea și viața sunt predate în totul lui Dumnezeu, dacă sentimentele sunt date Lui cu totul, Îi vom da Lui locul suprem în slujirea noastră. Atunci când suntem în armonie cu Dumnezeu, gândul onoarei și gloriei Lui vine mai înainte de orice alt lucru. Nici o persoană nu este preferată înaintea Lui, în ce privește darurile și ofrandele noastre. Ajungem să ne dăm seama de ceea ce înseamnă să fii părtaș cu Hristos la această lucrare.
-104-
Casa unde Dumnezeu Se întâlnește cu poporul Său va fi sfântă și scumpă pentru fiecare dintre copiii Săi credincioși. Ea nu va fi lăsată să fie schilodită de datorii. A îngădui lucrul acesta ar fi aproape ca o tăgăduire a credinței voastre. Voi veți fi gata să faceți un sacrificiu mare și personal numai dacă ați putea avea o casă liberă de datorii, în care Dumnezeu poate să Se întâlnească cu poporul Său și să-l binecuvânteze.
Fiecare datorie asupra fiecărei case de închinare ar putea fi plătită, dacă membrii bisericii ar plănui înțelepțește și ar depune eforturi pline de râvnă și sârguință pentru lichidarea datoriilor. Și, în fiecare caz când se termină cu o datorie, să se țină o adunare de mulțumire, care să fie ca o reconsacrare a casei Sale lui Dumnezeu.
Dumnezeu pune la încercare credința poporului Său pentru a li se cunoaște caracterul. Aceia care în împrejurări grele sunt gata să facă sacrificii pentru El, sunt aceia pe care El îi va onora, numindu-i conlucrători cu El. Aceia care nu sunt dispuși să practice lepădarea de sine pentru a realiza planurile lui Dumnezeu vor fi puși la încercare, pentru ca purtarea lor să fie înaintea oamenilor așa cum este înaintea Aceluia care citește inima.
Atunci când Domnul îl vede pe poporul Său, restrângându-și nevoile lui închipuite, practicând lepădarea de sine, nu într-un spirit trist, plin de regrete, ca atunci când soția lui Lot a părăsit Sodoma, ci plin de voie bună pentru Hristos, lucrarea va merge înainte cu putere.
-105-
Adunări ale copiilor și școli de comunitate
La toate adunările noastre în tabără ar trebui să se lucreze pentru copii și tineret. Zilnic, ar trebui să se țină o adunare sau o grădiniță biblică de copii, sub conducerea unor instructori calificați pentru această lucrare. Într-un limbaj simplu, pe înțeles, ar trebui să se dea învățături atât din Biblie cât și din natură. Metodele folosite de către grădinița pentru copii și învățăturile intuitive din natură vor fi de mare folos pentru a interesa pe cei micuți. La unele din adunările noastre în tabără, s-au ținut adunări pentru copii, de două ori pe zi. După lecțiunea de dimineață, în zilele frumoase, instructorii și copiii făceau o plimbare mai lungă, și în cursul plimbării pe malurile umbroase ale râului, ei se opreau și prezentau o învățătură scurtă din natură. În lecții ca acestea, copiii pot fi învățați parabolele Domnului Hristos. Adevărul va fi fixat în mintea lor ca un cui într-un loc sigur.
În lucrarea pentru copii, obiectivul nostru n-ar trebui să fie numai acela de a-i educa și de a-i întreține, ci și acela de a-i converti. Noi ar trebui să cerem binecuvântarea lui Dumnezeu asupra seminței semănate, și convingerea dată de Duhul Sfânt va pune stăpânire chiar și pe cei micuți. Dacă exercităm credința în Dumnezeu, vom fi făcuți în stare să-i conducem la Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii.
Aceasta este o lucrare de cea mai mare însemnătate pentru membrii mai tineri ai familiei Domnului. În adunările acestea, chiar și copiii care sunt favorizați cu o educație religioasă în familie pot să învețe multe lucruri care le pot fi de mare folos. Dacă copiii sunt învățați în simplitatea lui Hristos, ei vor primi cunoștința și, atunci când se înapoiază în familiile lor, vor scoate din comoara inimii învățături prețioase.
Tineretului ar trebui să i se dea ocazii de a fi mai pe deplin instruit din Cuvântul lui Dumnezeu. Adevărul biblic ar trebui să fie lămurit. Aceia care au experiență în cele ale adevărului ar trebui să cerceteze Scripturile împreună cu ei. Aceasta va fi ca o sămânță semănată într-un pământ bun.
-106-
La asemenea adunări pentru copii și tineret, dacă sunt bine conduse, vor lua parte multe persoane care nu sunt de credința noastră, iar învățăturile primite aici vor fi repetate acasă. Prin copii se poate ajunge și la părinți. La adunările noastre în tabără, din Australia, adunările acestea au fost mijloace ce au adus mult bine.
Ceea ce urmează este un scurt raport al lucrării săvârșite în direcția aceasta, la o adunare în tabără din Australia, așa cum a fost scris de cineva care a fost implicat în aceste lucrări.
“În primul Sabat, copiii au fost organizați pe secțiuni și grupe, iar instructorii și-au început lucrarea. La început, erau șase copii în secțiunea primară și vreo cincisprezece în secțiunea grădiniței. De îndată ce copiii din vecinătate au aflat despre adunările ce se țineau pentru ei, au început să participe, și în fiecare zi se adăugau tot mai mulți la grupele acestea. Media participării din afară a fost între optzeci și o sută, iar duminica erau prezenți mai mulți. Cea mai mare parte dintre copii veneau foarte regulat la adunare. Același spirit de seriozitate, atenție și ordine, care caracteriza serviciile la majori, se vedea și la adunările copiilor. Atât la activitatea pe clase, cât și la exercițiile generate de repetarea celor prezentate, lucrurile erau în așa fel dirijate, încât copiii să aibă ceva de făcut, pe lângă aceea de a asculta. În felul acesta, ei s-au simțit în curând ca acasă, și râvna lor de a aduce la îndeplinire partea ce le revenea dădea mărturie cu privire la interesul lor.
Fiecare lecțiune începea cu cântare și rugăciune (exerciții de deschidere), care erau urmate de studiul pe grupe; iar la sfârșit, toți se adunau pentru o scurtă repetiție și cântare. Cu prilejul exercițiilor de deschidere, după cântare și rugăciune, se recitau motto-urile și versetele de memorizat învățate mai înainte, spunându-le fie cu toții, fie numai unul singur, sau și în amândouă felurile. O lectură sau povestire scurtă și corespunzătoare era prezentată de unul dintre copii care se oferise de bunăvoie să o pregătească. ‘Alfabetul biblic’ era învățat și recitat de copii, fiecare alegându-și litera și versetul. Alegerea și învățarea versetelor se făcea acasă, și aceste răspunderi puse asupra copiilor se dovedeau un imbold în plus ca ei să fie prezenți a doua zi și să participe în mod regulat.
-107-
Răspunsul grabnic la exercițiile repetitoare mărturisea că interesul în lucrarea pe grupe fusese deosebit și că multe adevăruri prețioase și-au găsit calea spre mintea și inima copiilor. Atunci când copiii se întorceau acasă, părinții erau surprinși și plăcut impresionați, auzindu-i cum repetă întreaga lecțiune. Mulți părinți exprimau în diferite feluri aprecierea lor cu privire la lucrarea ce se făcea pentru copii și regretau că adunările urmau să se închidă atât de curând.
Mulți învățători de la școlile duminicale au participat la adunări și s-au exprimat că sunt foarte mulțumiți și că au avut mult folos din lucrarea făcută. Părinții veneau uneori cu copiii și păreau să fie tot atât de interesați ca și copilașii lor. Alții, deși nu erau în armonie cu vederile noastre, își dădeau osteneala să-i îmbrace pe copii curat și să le dea voie să vină. Unii părinți spuneau că nu știu ce le facem noi copiilor, dar un lucru era sigur — copiii veneau și ei nu-i puteau ține acasă. Unii copii veneau de la o mare depărtare și aveam tot motivul să credem că mare parte din sămânța semănată a căzut pe teren bun.”
Sămânța cea bună semănată în adunările acestea nu ar trebui să fie lăsată să piară din lipsă de îngrijire. Mulți părinți s-ar bucura dacă învățătura dată copiilor lor la adunarea în tabără s-ar continua. Ei i-ar da bucuros pe copiii lor la o școală la care s-ar preda și practica aceleași principii. În timp ce este trezit atât interesul părinților, cât și al copiilor, este un prilej de aur acela de a înființa o școală la care lucrarea începută la adunarea în tabără să poată fi dusă mai departe.
-108-
Și, în timp ce oamenii vin la credință și se organizează comunități, o asemenea școală se va dovedi de mare valoare pentru promovarea permanenței și stabilității lucrării. Lucrătorii din câmpurile noi nu ar trebui să se simtă liberi să părăsească câmpul de lucru până când comunitățile date în grija lor nu au fost înzestrate cu înlesnirile necesare. Nu numai că ar trebui să se construiască o casă de rugăciune modestă, dar ar trebui să se facă toate aranjamentele necesare pentru înființarea permanentă a unei școli de comunitate.
Lucrul acesta mi-a fost clar arătat. Am văzut în diferite locuri adunate grupe noi de credincioși și case de rugăciune construite. Cei veniți de curând la credință ajutau cu mâini binevoitoare, iar cei care aveau mijloace financiare ajutau cu mijloacele lor. La parterul bisericii, deasupra solului, mi-a fost arătată o cameră înzestrată cu cele necesare pentru o sală de clasă, unde copiii puteau fi învățați adevărurile lui Dumnezeu. Învățători consacrați erau aleși pentru a merge în locurile acestea. Numărul celor ce frecventau școala nu era mare, dar era un început fericit.
În timp ce lucrarea era dusă mai departe cu sârguință, am auzit vocile copiilor și ale părinților cântând:
“Dacă nu zidește Domnul o casă, Degeaba lucrează cei ce o zidesc; Dacă nu păzește Domnul o cetate Degeaba veghează cel ce o păzește”.
“Lăudați pe Domnul! Laudă, suflete, pe Domnul! Voi lăuda pe Domnul cât voi trăi, Voi lăuda pe Dumnezeul meu cât voi fi. Nu vă încredeți în cei mari, În fiii oamenilor în care nu este ajutor.”
Va continua.