-629-
Iubirea lui Dumnezeu pentru cei păcătoși
Scumpe frate P.,
Am înțeles din scrisoarea ta că ești într-o stare de necredință, întrebându-te dacă mai este sau nu nădejde în cazul tău. Ca trimis al Domnului Hristos, doresc să-ți spun: “Ai nădejde în Dumnezeu”. El “a iubit atât de mult lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică”. Nu poți să te încurajezi cu această făgăduință plină de milă? Satana poate să-ți spună că ești un păcătos; dar poți să-i răspunzi: “Este adevărat, sunt un păcătos, dar ‘O, adevărat și cu totul vrednic de primit este cuvântul care zice: Hristos Isus a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoși’.”
Domnul Isus a spus: “N-am venit să chem la pocăință pe cei neprihăniți, ci pe cei păcătoși”. Și de asemenea: “Tot așa, vă spun că va fi mai multă bucurie în cer pentru un singur păcătos care se pocăiește, decât pentru nouăzeci și nouă de oameni neprihăniți care n-au nevoie de pocăință.” Nu crezi aceste cuvinte prețioase? Nu le vei primi în inima ta? “Căutați pe Domnul câte vreme Se poate găsi; chemați-L câte vreme este aproape. Să se lase cel rău de calea lui, și omul nelegiuit să se lase de gândurile lui, să se întoarcă la Domnul care va avea milă de el, la Dumnezeul nostru care nu obosește iertând.” Nu este oare această făgăduință atât de largă, de profundă și de plină? Poți cere ceva mai mult? Nu vei îngădui oare Domnului chiar acum și aici să înalțe un standard pentru tine împotriva vrăjmașului? Satana este gata să fure binecuvântata asigurare a lui Dumnezeu. El dorește să ia orice licărire de speranță din suflet; dar nu trebuie să-i îngădui să facă lucrul acesta. Exercitați credința, luptați-vă lupta cea bună a credinței; luptați-vă cu aceste îndoieli; familiarizați-vă cu făgăduințele Lui.
“Când zic celui neprihănit că va trăi negreșit, dacă se încrede în neprihănirea lui și săvârșește nelegiuirea, atunci toată neprihănirea lui se va uita și el va muri din pricina nelegiuirii pe care a săvârșit-o. Dimpotrivă, când zic celui rău: ‘Vei muri’, dacă se întoarce de la păcatul lui și face ce este bine și plăcut … el va trăi negreșit și nu va muri. Toate păcatele pe care le-a săvârșit se vor uita; a făcut ce este bine și plăcut și va trăi negreșit.”
-630-
“Eu cu ce voi întâmpina pe Domnul și cu ce mă voi pleca înaintea Dumnezeului Celui Prea Înalt? Îl voi întâmpina cu arderi de tot, cu viței de un an? Dar primește Domnul oare mii de berbeci și zeci de mii de râuri de untdelemn? Să dau eu pentru fărădelegile mele pe întâiul născut, rodul trupului meu pentru păcatul sufletului meu? Ți s-a arătat omule ce este bine, și ce alta cere Domnul de la tine, decât să faci dreptate, să iubești mila și să umbli smerit cu Dumnezeul tău.” Când Satana vine să te ispitească să abandonezi orice speranță, îndreaptă-l la aceste cuvinte, roagă-te împreună cu David: “Nu-ți aduce aminte de greșelile din tinerețea mea, nici de fărădelegile mele, ci adu-ți aminte de mine după îndurarea Ta, pentru bunătatea Ta, Doamne! Domnul este bun și drept; de aceea arată El păcătoșilor calea. El face pe cei smeriți să umble în tot ce este drept, El învață pe cei smeriți calea Sa”.
“Veniți totuși să ne judecăm, zice Domnul. De vor fi păcatele voastre cum e cârmâzul, se vor face albe ca zăpada; de vor fi roșii ca purpura, se vor face ca lâna. De veți voi și veți asculta, veți mânca cele mai bune roade ale țării; dar dacă nu veți voi și nu veți asculta, de sabie veți fi înghițiți, căci gura Domnului a vorbit.” Aici sunt făgăduințe clare și bine definite, bogate și din belșug; dar ele sunt condiționate. Dacă te supui condițiilor, atunci cum te poți încrede în Domnul că El Își va împlini cuvântul? Să lăsăm ca aceste făgăduințe binecuvântate puse în rama credinței să fie în sala memoriei. Nici una dintre ele nu va rămâne neîmplinită. Dumnezeu va împlini tot ce a rostit. El este credincios să-și țină făgăduința.
Lucrarea pe care o ai de făcut în dreptul tău este clar arătată înaintea ta: “Spălați-vă și curățiți-vă! Luați dinaintea ochilor Mei faptele rele pe care le-ați făcut! Încetați să mai faceți răul. Învățați-vă să faceți binele, căutați dreptatea, ocrotiți pe cel asuprit, faceți dreptate orfanului, apărați pe văduvă”. “Dacă dă înapoi zălogul, întoarce ce a răpit, urmează învățăturile care dau viață și nu săvârșește nici o nelegiuire, va trăi negreșit, și nu va muri.” Domnul declară: “Copiii poporului Meu zic: ‘Calea Domnului nu este dreaptă.’” “Ascultați dar, casa lui Israel! Nu este calea Mea dreaptă? Oare nu mai degrabă căile voastre nu sunt drepte?” “Doresc Eu moartea păcătosului? zice Domnul, Dumnezeu; nu doresc Eu mai degrabă să se întoarcă de la căile lui rele și să trăiască?” “De aceea vă voi judeca pe fiecare după căile lui, casă a lui Israel, zice Domnul, Dumnezeu. Întoarceți-vă și abateți-vă de la toate fărădelegile voastre, pentru ca să nu vă ducă nelegiuirea la pieire. Lepădați de la voi toate fărădelegile, prin care ați păcătuit, faceți-vă rost de o inimă nouă și un duh nou. Pentru ce vreți să muriți, casă a lui Israel? Căci Eu nu doresc moartea celui ce moare, zice Domnul, Dumnezeu. Întoarceți-vă dar la Dumnezeu, și veți trăi.”
-631-
Domnul Își descoperă aici în mod clar voia Sa cu privire la valoarea celui păcătos. Și atitudinea pe care mulți o iau, exprimând îndoială și necredință cu privire la faptul dacă Domnul îi va mântui, se răsfrânge asupra caracterului lui Dumnezeu. Cei care se plâng de severitatea Sa spun categoric: “Calea Domnului nu este dreaptă”. Dar, în mod clar, El aruncă înapoi asupra păcătosului această acuzație, spunând: “Oare nu mai degrabă căile voastre nu sunt drepte?” Caracterul lui Dumnezeu este în totul apărat prin cuvintele Scripturii pe care vi le-am prezentat. Domnul va primi pe păcătos când acesta se pocăiește și-și părăsește păcatele, astfel ca Dumnezeu să poată conlucra cu eforturile lui în a urmări perfecțiunea caracterului. Făgăduințele nu sunt și da, și nu, ci dacă omul se supune condițiilor, atunci ele sunt, în Hristos, “da”; de aceea și “Amin”, pe care-l spunem noi prin El, este spre slava lui Dumnezeu. Prin sacrificarea Fiului Său pentru păcatele lumii, Dumnezeu a avut drept scop ca omul să poată fi mântuit, nu în călcarea Legii lui Dumnezeu și în nelegiuire, ci în lepădarea păcatului, spălându-și hainele caracterului, făcându-le albe în sângele Mielului. El Își propune să ia de la om lucrul acela ofensator pe care îl urăște, dar omul trebuie să conlucreze cu Dumnezeu în această lucrare. Păcatul trebuie abandonat, părăsit, urât, iar neprihănirea Domnului Hristos primită prin credință. În felul acesta, divinul va conlucra cu umanul.
-632-
Noi ar trebui să fim atenți ca nu cumva să dăm loc la îndoială și necredință și, în atitudinea noastră de disperare, să ne plângem de Dumnezeu și astfel să-L reprezentăm greșit în fața lumii. Aceasta înseamnă să ne așezăm de partea lui Satana în această problemă. “Sărace suflete”, spune el, “mi-e milă de voi, plângând sub apăsarea păcatului; dar Dumnezeu n-are nici un pic de milă. Tânjești după câteva raze de speranță, dar Dumnezeu te lasă să pieri și găsește chiar plăcere în mizeria ta.” Este o înșelăciune teribilă. Nu-ți pleca urechea să-l asculți pe ispititor, ci spune: Isus a murit ca eu să pot trăi. El mă iubește și nu dorește să pier. Eu am un Tată ceresc plin de milă; și, deși am abuzat de iubirea Lui, deși binecuvântările pe care El, în mod binevoitor, mi le-a dat au fost irosite, mă voi ridica și voi merge la El și-I voi spune: “Am păcătuit … și nu mai sunt vrednic să mă chem fiul tău; fă-mă ca pe unul dintre argații Tăi.” Parabola spune cum va fi primit fiul risipitor. “Când era încă departe, tatăl său l-a văzut și i s-a făcut milă de el, a alergat de a căzut pe grumazul lui, și l-a sărutat mult”. Astfel, Biblia reprezintă dispoziția lui Dumnezeu de a primi pe păcătosul pocăit, pe păcătosul care se întoarce.
Dar nici chiar această problemă așa de sensibilă și mișcătoare nu reușește să exprime infinita compasiune a Tatălui ceresc. Domnul declară prin profet: “Te iubesc cu o iubire veșnică; de aceea îți păstrez bunătatea Mea”. În timp ce păcătosul era încă departe de casa Tatălui său, irosindu-și averea într-o țară străină, inima Tatălui era plină de o dorință de bine pentru el. Fiecare dorință trezită în suflet de a ne întoarce la Dumnezeu nu este decât intervenția sigură a Duhului Său, curtenitoare, stăruitoare, atrăgând pe cel rătăcitor la inima plină de iubire a Tatălui.
-633-
Cu bogatele binecuvântări ale Bibliei înaintea ta, mai poți încă să lași loc îndoielii? Poți crede oare că, atunci când sărmanul păcătos dorește să se întoarcă și să-și dorească să părăsească păcatele, Domnul, într-un mod aspru, îl oprește, îi interzice să vină în pocăință la picioarele Sale? Îndepărtează asemenea gânduri! Nimic nu poate fi mai dezonorant pentru Dumnezeu decât aceste idei. Nimic nu-ți poate vătăma mai mult sufletul decât nutrirea unor astfel de gânduri despre Tatăl nostru ceresc. Întreaga noastră viață spirituală va prinde o notă de deznădejde dintr-o astfel de concepție despre Dumnezeu. Aceste idei descurajează toate eforturile de a-L căuta pe Dumnezeu sau de a-I servi. Noi nu trebuie să ne gândim la Dumnezeu numai ca la un judecător pregătit să pronunțe sentința împotriva noastră. El urăște păcatul; dar, din iubire pentru păcătos, El S-a dat pe Sine în persoana Domnului Hristos, pentru ca toți să poate fi mântuiți și să se bucure de o veșnică binecuvântare în Împărăția slavei.
Domnul în persoană declară că Satana a prezentat în mod răutăcios caracterul Său. El S-a făcut cunoscut personal ca fiind “un Dumnezeu plin de îndurare și milostiv, încet la mânie, plin de bunătate și credincioșie, care Își ține dragostea până la mii de neamuri, iartă fărădelegea, răzvrătirea și păcatul”. Ce limbaj mai puternic și mai gingaș, în același timp, s-ar fi putut folosi decât acela pe care El a ales să-l folosească și prin care să-și exprime iubirea față de noi? El declară: “Poate o femeie să uite copilul pe care-l alăptează și să n-aibă milă de rodul pântecului ei? Dar chiar dacă l-ar uita, totuși Eu nu te voi uita cu nici un chip”.
În planul de mântuire, “bunătatea și credincioșia se întâlnesc, dreptatea și pacea se sărută”. Dumnezeul Cel Atotputernic și Atotînțelept, El, care locuiește într-o lumină de care nu te poți apropia, este plin de iubire, plin de bunătate. De aceea, dați-I slavă lui Dumnezeu, voi, cei care vă îndoiți și tremurați; căci Isus trăiește să mijlocească pentru voi. Dați slavă lui Dumnezeu pentru darul scumpului Său Fiu și pentru că El n-a murit în zadar pentru noi.
-634-
Frate P., ai întrebat dacă nu cumva ai săvârșit păcatul de neiertat în viața de până acum sau în continuare. Iată răspunsul meu: Nu văd nici cea mai mică dovadă a faptului că acesta este cazul tău. De fapt, ce este păcatul împotriva Duhului Sfânt? Este atunci când, în mod voit, atribuim lui Satana lucrarea Duhului Sfânt. De exemplu, să presupunem că cineva este martor al unei lucrări speciale a Duhului lui Dumnezeu. El are dovada convingătoare că lucrarea este în armonie cu Scriptura, și Duhul dă mărturie împreună cu duhul său că lucrarea aceea era de la Dumnezeu. Cu toate acestea, mai târziu, el cade în ispită, mândrie, încredere în sine sau alte trăsături rele de caracter îl iau sub control; respingând toate dovezile caracterului ei divin, el declară că ceea ce a recunoscut mai înainte a fi puterea Duhului Sfânt acum spune că, de fapt, era puterea lui Satana. Prin mijlocirea Duhului Sfânt, Dumnezeu lucrează asupra inimii omenești; și atunci când oamenii, în mod voit, resping Duhul și-L declară ca nefiind de la Dumnezeu, ei taie canalul de legătură prin care Dumnezeu poate comunica cu ei. Negând dovada pe care Dumnezeu a avut plăcerea să le-o dea, ei închid în afara lor lumina care a strălucit în inimile lor, și ca rezultat, sunt lăsați în întuneric. În felul acesta, cuvintele Domnului sunt verificate: “Dacă lumina care este în tine este întuneric, cât de mare trebuie să fie întunericul acesta!” Pentru un timp, persoanele care au săvârșit acest păcat pot părea a fi copii ai lui Dumnezeu; dar când vin împrejurări care să dezvolte caracterul și să dea pe față spiritul lor, atunci se va vedea că sunt pe terenul vrăjmașului, stând sub steagul lui negru.
Fratele meu, Duhul Sfânt te invită azi. Vino cu toată inima la Hristos! Pocăiește-te de păcatele tale, mărturisește totul lui Dumnezeu, părăsește orice nelegiuire și poți să-ți apropii toate făgăduințele Sale. “Priviți la Mine și veți trăi” este invitația Sa plină de har.
Va veni ziua când teribila amenințare a mâniei lui Dumnezeu va fi rostită împotriva tuturor celor care au persistat în necredincioșie față de El. Aceasta va fi atunci când Dumnezeu va trebui să rostească și să facă lucruri teribile în neprihănire împotriva călcătorilor Legii Sale. Dar nu este necesar ca tu să te afli printre cei care vor ajunge sub mânia lui Dumnezeu. Acum este ziua mântuirii. Lumina de pe crucea Golgotei strălucește cu putere în raze clare și strălucitoare, descoperindu-L pe Isus, jertfa noastră pentru păcat. În timp ce citești făgăduințele pe care le-am pus înaintea ta, adu-ți aminte că ele sunt expresia inexprimabilă a iubirii și milei. Inima cea mare a Iubirii infinite este atrasă spre păcătos cu o milă nețărmurită. “În care avem răscumpărarea, prin sângele Lui, iertarea păcatelor”. Da, numai crezând că Dumnezeu este un ajutor pentru tine. El dorește să refacă chipul Său moral în om. Pe măsură ce te apropii de El, mărturisindu-ți păcatele în pocăință, El Se va apropia de tine cu milă și iertare. Noi datorăm totul Domnului. El este autorul mântuirii noastre. În timp ce lucrezi mântuirea ta cu frică și cutremur, “Dumnezeu este Acela care lucrează în voi și vă dă, după plăcerea Lui, și voința, și înfăptuirea.”
-635-
Mărturisirea primită
“Cine își ascunde fărădelegile nu propășește, dar cine le mărturisește și se lasă de ele capătă îndurare.” (Proverbe 28, 13.)
Condițiile pentru a obține mila lui Dumnezeu sunt simple, drepte și rezonabile. Domnul nu ne cere să facem lucruri grele pentru a primi iertarea păcatelor. Nu trebuie să facem pelerinaje lungi și obositoare sau să executăm penitențe dureroase, pentru a ne încredința viața Dumnezeului cerurilor sau a ne ispăși nelegiuirea; dar cel care își mărturisește și își părăsește păcatele va avea parte de milă. Aceasta este o făgăduință prețioasă, dată omului căzut pentru a-l încuraja să se încreadă în Dumnezeul iubirii și să caute viața veșnică în Împărăția Sa.
Citim că Daniel, profetul lui Dumnezeu, a fost un om “preaiubit al cerului”. El a avut o poziție înaltă la curtea Babilonului și L-a slujit și onorat pe Dumnezeu atât în timp de prosperitate, cât și în încercări. Cu toate acestea, el s-a umilit și a mărturisit păcatele sale și ale poporului său. Cu o profundă durere în inima sa, el a recunoscut: “Noi am păcătuit, am săvârșit nelegiuire, am fost răi și îndărătnici, ne-am abătut de la poruncile și orânduirile Tale, n-am ascultat de robii Tăi prooroci, care au vestit în Numele Tău împăraților noștri, căpeteniilor noastre, părinților noștri și către tot poporul țării. Tu, Doamne, ești drept, iar nouă tuturor ni se cuvine astăzi să ni se umple fața de rușine, nouă, tuturor oamenilor lui Iuda, locuitorilor Ierusalimului și întregului Israel, fie ei aproape, fie departe, în toate țările în care i-ai izgonit, din pricina fărădelegilor de care s-au făcut vinovați față de Tine” (Daniel 9, 5-7).
-636-
Daniel n-a căutat să se scuze, pe el sau pe popor, înaintea lui Dumnezeu; ci, în umilință și cu o pocăință din suflet, el a mărturisit pe deplin nelegiuirile lor, apărând modul în care Dumnezeu S-a purtat cu o națiune care a întors spatele cerințelor Lui și n-a dorit să se folosească de chemările Lui stăruitoare.
Este o mare nevoie de o astfel de pocăință sinceră și mărturisire din inimă. Aceia care nu-și umilesc sufletele înaintea lui Dumnezeu, recunoscându-și vina, n-au împlinit încă prima condiție a acceptării, a primirii. Dacă n-am experimentat, n-am trăit acea pocăință de care nu trebuie să ne pară rău și nu ne-am mărturisit păcatele cu o reală umilință a sufletului și cu zdrobire a inimii, dezgustați de nelegiuirile noastre, atunci n-am căutat niciodată cu adevărat iertarea păcatelor; și dacă n-am căutat niciodată, n-am găsit niciodată pacea lui Dumnezeu. Singurul motiv pentru care poate n-am primit iertarea păcatelor din trecut este acela că noi nu suntem dispuși să ne umilim inimile mândre și să ne supunem condițiilor Cuvântului adevărului. Există instrucțiuni explicite cu privire la această problemă. Mărturisirea păcatului, în public sau în particular, ar trebui să fie din inimă și exprimată liber. Nu trebuie să fie impusă păcătosului. Ea nu trebuie făcută într-un mod superficial și nepăsător sau forțată din partea acelora care n-au sentimentul real al caracterului respingător al păcatului. Mărturisirea care este amestecată cu lacrimi și părere de rău, care este revărsarea lăuntrică a sufletului, își găsește drumul spre Dumnezeul milei infinite. Psalmistul spune: “Domnul este aproape de cei cu inima înfrântă și mântuiește pe cei cu duhul zdrobit”.
-637-
Sunt prea multe mărturisiri ca acelea ale lui faraon, când acesta suferea din cauza judecăților lui Dumnezeu. El își recunoștea păcatul, dar numai pentru a scăpa de pedeapsă, ca aceasta să nu mai continue, dar, de îndată ce plăgile se opreau, el se reîntorcea la atitudinea lui sfidătoare împotriva cerului. Mărturisirea lui Balaam a avut un caracter asemănător. Îngrozit de îngerul care stătea în calea sa cu sabia scoasă, el și-a recunoscut vina; dacă nu, și-ar fi pierdut viața. N-a existat o adevărată pocăință pentru păcat, nici părere de rău, nici o schimbare a planului său, nici o scârbă față de ceea ce este rău și nici o virtute în mărturisirea sa. Iuda Iscarioteanul, după ce L-a vândut pe Domnul său, s-a întors la preoți, exclamând: “Am păcătuit, căci am vândut sânge nevinovat”. Dar mărturisirea sa nu a fost de un asemenea caracter care să o recomande milei lui Dumnezeu. El a fost forțat de vinovăția sufletului său printr-un simțământ teribil de condamnare și o teribilă așteptare a judecății. Consecințele care aveau să urmeze în cazul său au determinat recunoașterea marelui său păcat. El n-a simțit o durere profundă în suflet pentru că L-a dat pe Fiul lui Dumnezeu să fie batjocorit, biciuit și crucificat, că el L-a trădat pe Cel sfânt al lui Israel în mâinile oamenilor răi și fără scrupule. Mărturisirea sa a fost determinată numai de o inimă egoistă și întunecată.
După ce au mâncat din fructele pomului oprit, Adam și Eva au fost plini de un simțământ de rușine și teroare. La început, singurul lor gând a fost acela de a vedea cum să-și scuze păcatul înaintea lui Dumnezeu și să scape astfel de îngrozitoarea sentință de condamnare la moarte. Când Domnul i-a întrebat cu privire la păcatul lor, Adam a răspuns, dând vina în parte pe Dumnezeu și în parte pe tovarășa sa: “Femeia pe care mi-ai dat-o ca să fie lângă mine, ea mi-a dat din pom și am mâncat”. Femeia a aruncat vina asupra șarpelui, spunând: “Șarpele m-a amăgit și am mâncat din pom”. De ce ai făcut șarpele? De ce i-ai îngăduit să intre în Eden? Acestea erau întrebările implicate în scuzarea păcatului lor. În felul acesta, Îl acuzau pe Dumnezeu ca fiind responsabil de căderea lor. Spiritul de îndreptățire de sine își avea originea în tatăl minciunilor și a fost manifestat de toți fiii și fiicele lui Adam. Mărturisirile de felul acesta nu sunt inspirate de Spiritul divin și nu vor fi acceptate înaintea lui Dumnezeu. Adevărata pocăință va duce pe om să-și poarte vinovăția și să recunoască fără șiretenie și ipocrizie. Asemenea sărmanului vameș, fără să-și ridice ochii spre ceruri, el își va bate pieptul și va striga: “Doamne, fii milostiv mie, păcătosul”, și aceia care își recunosc vinovăția vor fi îndreptățiți pentru că Domnul Isus va pleda cu sângele Său în favoarea sufletului pocăit.
-638-
Nu este o degradare pentru om să se plece înaintea Creatorului său, să-și mărturisească păcatele și să ceară iertare prin meritele Mântuitorului crucificat și înviat. Este nobil să-ți recunoști greșeala înaintea lui Isus, pe care L-ai rănit prin nelegiuire și răzvrătire. Aceasta te înalță înaintea oamenilor și înaintea îngerilor; căci “oricine se va smeri, va fi înălțat”. Dar acela care se pleacă înaintea omului căzut și își deschide cu frică gândurile și închipuirile inimii sale se dezonorează singur prin înjosirea bărbăției sale și degradarea oricărui instinct nobil al sufletului său. În mărturisirea păcatelor vieții unui om corupt, băutor de vin și imoral, standardul caracterului său este înjosit și el este, în consecință, mărginit. Dumnezeu este degradat în gândirea sa, făcându-L asemenea omului păcătos, căci preotul stă ca un reprezentant al lui Dumnezeu. Această degradantă mărturisire a unui om, făcută unui alt om căzut, contribuie foarte mult la dezvoltarea răului care pervertește lumea și o face gata pentru distrugerea finală.
Va continua.