Continuare.
Pavel le cere efesenilor să păstreze unitatea și iubirea: “Vă sfătuiesc dar eu, cel întemnițat pentru Domnul, să vă purtați într-un chip vrednic de chemarea pe care ați primit-o, în toată smerenia, cu blândețe, cu îndelungă răbdare, îngăduiți-vă unii pe alții în dragoste și căutați să păstrați unirea Duhului, prin legătura păcii. Este un singur trup, un singur Duh, după cum și voi ați fost chemați la o singură nădejde a chemării voastre. Este un singur Domn, o singură credință, un singur botez. Este un singur Dumnezeu și Tată al tuturor, care este mai presus de toți, care lucrează prin toți și care este în toți”.
Apostolul îi îndeamnă pe frații săi să manifeste în viața lor puterea adevărului. Prin bunătate și smerenie, îndelungă răbdare și iubire, ei trebuie să exemplifice caracterul lui Hristos și binecuvântarea mântuirii Sale. Nu există decât un singur trup, un singur Duh, un singur Domn și o singură credință. Ca membri ai trupului lui Hristos, toți credincioșii sunt animați de același spirit și de aceeași nădejde. Divergențele în biserică dezonorează religia lui Hristos înaintea lumii și dau ocazie vrăjmașilor adevărului să-și îndreptățească purtarea. Sfaturile lui Pavel n-au fost scrise numai pentru biserica din timpul său. Planul, lui Dumnezeu a fost ca ele să ajungă până la noi. Ce facem noi pentru a păstra unitatea prin legătura păcii?
Când Duhul Sfânt a fost revărsat asupra primei biserici, frații se iubeau unii pe alții. “Ei … frângeau pâinea acasă, și luau hrana cu bucurie și curăție de inimă. Ei lăudau pe Dumnezeu și erau plăcuți înaintea întregului norod. Și Domnul adăuga în fiecare zi la numărul lor pe cei ce erau mântuiți”. Acei creștini ai bisericii primare erau puțini la număr, fără avere sau onoare, și cu toate acestea, au exercitat o puternică influență. Lumina lumii strălucea prin ei și prin viața lor. Oriunde era cunoscută doctrina și caracterul lor, ei erau o teroare pentru făcătorii de rele. Din cauza aceasta erau urâți de către cei răi și persecutați până la moarte.
-240-
Standardul sfințeniei este și astăzi același ca și în zilele apostolilor. Nici făgăduințele și nici cerințele lui Dumnezeu nu și-au pierdut puterea. Dar care este starea celor ce mărturisesc a fi poporul lui Dumnezeu, atunci când este comparată cu prima biserică creștină? Unde este Spiritul și puterea lui Dumnezeu care au însoțit atunci predicarea Evangheliei? Vai, “cum s-a înnegrit aurul și cum s-a schimbat aurul cel curat!”
Domnul a sădit biserica Sa ca pe o vie într-un pământ rodnic. Cu o grijă plină de gingășie, El a hrănit-o și a îngrijit-o ca să poată aduce roade ale neprihănirii. Limbajul său este: “Ce aș mai fi putut face viei Mele și nu i-am făcut”? Dar această vie sădită de Dumnezeu s-a aplecat spre pământ și și-a încâlcit cârceii în jurul sprijinitorilor omenești. Mlădițele ei se întind pretutindeni, dar ea aduce rodul unei vițe degenerate. Stăpânul viei declară: “Când Mă așteptam să facă struguri buni, ea a făcut struguri sălbatici”.
Domnul a revărsat mari binecuvântări asupra bisericii Sale. Dreptatea cere ca ea să întoarcă aceste talente cu dobândă. În măsura în care comorile adevărului ce i-au fost încredințate spre păstrare au crescut, au crescut și obligațiile ei. Dar, în loc să dezvolte aceste daruri și să le ducă la desăvârșire, ea s-a îndepărtat mult de ceea ce a realizat în prima ei experiență. Schimbarea survenită în starea ei spirituală s-a făcut în mod treptat și aproape imperceptibil. În timp ce a început să caute lauda și prietenia lumii, credința ei s-a micșorat, zelul său a slăbit, consacrarea sa caldă a dat locul unui formalism mort. Fiecare pas de înaintare făcut spre lume a fost un pas de înstrăinare față de Dumnezeu. Pe măsură ce mândria și ambiția lumească au fost nutrite, spiritul lui Hristos s-a îndepărtat și spiritul de întrecere, de ceartă, a venit să tulbure și să slăbească biserica.
-241-
Pavel le scria fraților săi din Corint: “Pentru că tot lumești sunteți. În adevăr, când între voi sunt zavistii, certuri și dezbinări, nu sunteți voi lumești și nu trăiți voi în felul celorlalți oameni?” Este imposibil pentru mințile care sunt abătute de invidie și luptă să înțeleagă profundele adevăruri spirituale ale Cuvântului lui Dumnezeu. “Omul firesc nu primește lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el, sunt o nebunie; și nici nu le poate înțelege, pentru că trebuie judecate duhovnicește”. Nu putem înțelege sau aprecia cum se cuvine descoperirea divină fără ajutorul acelui Spirit prin care a fost dat cuvântul.
Aceia care sunt numiți să păzească interesele spirituale ale bisericii trebuie să fie atenți să dea un exemplu bun, să nu dea niciodată vreo ocazie de gelozie, invidie sau suspiciune, ci să se manifeste totdeauna același spirit de iubire, respect și curtoazie pe care ei doresc să-l încurajeze la frații lor. O ascultare sârguincioasă trebuie să fie acordată sfaturilor Cuvântului lui Dumnezeu. Fiecare manifestare de neînțelegere sau lipsă de bunăvoință să fie ținută sub control; orice rădăcină de amărăciune să fie îndepărtată. Când se iscă necazuri între frați, regula Mântuitorului trebuie să fie urmată cu strictețe. Trebuie depus orice efort pentru a se realiza o împăcare; dar dacă persistă cu încăpățânare în discordie, trebuie să fie puși deoparte până când se pot armoniza.
Când încercările vin asupra bisericii, fiecare membru să-și examineze inima și să vadă dacă motivul, necazului nu este cumva înăuntrul nostru. Biserica poate fi tulburată și pacea ei sacrificată din cauza mândriei spirituale, a unei dorințe dictatoriale, ambițioase după onoruri sau poziții, din cauza lipsei controlului de sine, a satisfacerii pasiunilor sau a prejudecății, a instabilității sau lipsei de judecată,
Dificultățile sunt adesea cauzate de colportorii de bârfeli, ale căror aluzii și șoapte otrăvesc mintea celor încrezători și despart astfel pe cei mai buni prieteni. Intriganții sunt ajutați în lucrarea lor rea de mulți din cei ce stau cu urechile deschise și cu o inimă rea spun: “Spuneți … și la rândul nostru vom spune și noi!” Acest păcat nu trebuie tolerat printre urmașii lui Hristos. Nici un părinte creștin n-ar trebui să îngăduie ca bârfirea să se repete în cercul familiei sau să se facă aprecieri care îi defăimează pe membrii bisericii.
-242-
Creștinii ar trebui să considere ca o datorie religioasă să reprime orice spirit de invidie sau întrecere. Ei trebuie să se bucure de reputația deosebită sau de prosperitatea fraților lor, chiar și atunci când propriul lor caracter sau realizări par să fie lăsate în umbră. Mândria și ambiția nutrite în inima lui Lucifer au fost acelea care l-au dat afară din cer. Aceste rele sunt profund înrădăcinate în natura noastră căzută și, dacă nu vor fi smulse, vor înăbuși orice însușire bună și nobilă și vor aduce ca roade funeste invidia și cearta.
Noi trebuie să căutăm mai degrabă adevărata bunătate, decât măreția. Aceia care au gândul lui Hristos vor avea păreri smerite despre ei. Ei vor lucra pentru curăția și prosperitatea bisericii și vor fi gata mai degrabă să sacrifice propriile lor interese și dorințe decât să aducă neînțelegeri între frații lor.
Satana caută mereu să producă neîncredere, înstrăinare și răutate în mijlocul poporului lui Dumnezeu. Noi vom fi totdeauna ispitiți să considerăm că drepturile noastre sunt nesocotite, când, de fapt, nu există nici un motiv real pentru asemenea simțăminte. Cei a căror iubire de sine este mai mare decât iubirea pentru Hristos și cauza Sa vor așeza pe primul plan interesele lor și vor recurge la orice mijloc posibil pentru a le apăra și menține. Atunci când se consideră jigniți de frați, unii vor merge chiar la judecată, în loc să urmeze regula Mântuitorului. Mulți care par creștini conștiincioși sunt împiedicați, de mândrie și de o prea bună părere despre ei, să meargă personal la cei despre care ei cred că sunt greșiți, ca să discute problema în spiritul lui Hristos și să se roage unii pentru alții. Lupta, vrajba, cearta și mergerea la tribunal pentru judecată între frați sunt o dezonoare pentru cauza adevărului. Oricine ia o asemenea atitudine expune biserica la batjocura vrăjmașilor ei și face ca puterile întunericului să triumfe. Ei străpung din nou rănile Domnului Hristos și-L expun oprobriului public. Ignorând autoritatea bisericii, ei manifestă dispreț față de Dumnezeu, care a dat bisericii autoritatea.
-243-
Pavel le scrie galatenilor: “Și schilodească-se odată cei ce vă tulbură! Fraților, voi ați fost chemați la slobozenie. Numai nu faceți din slobozenie o pricină ca să trăiți pentru firea pământească, ci slujiți-vă unii altora în dragoste. Căci toată Legea se cuprinde într-o singură poruncă: ‘Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți.’ Dar dacă vă mușcați și vă mâncați unii pe alții, luați seama să nu fiți nimiciți unii de alții. Zic dar: umblați cârmuiți de Duhul, și nu împliniți poftele firii pământești”.
Învățătorii falși au adus galatenilor învățături potrivnice Evangheliei lui Hristos. Pavel a căutat să expună și să corecteze aceste rătăciri. El a dorit foarte mult ca acești învățători falși să fie înlăturați din biserică, dar influența lor afectase atât de mulți credincioși, încât era hazardant să iei vreo măsură împotriva lor. Exista primejdia să se dea loc la certuri și dezbinare, care ar fi fost dezastruoase pentru interesele spirituale ale bisericii. De aceea, el a căutat să imprime fraților săi importanța de a încerca să se ajute unul pe altul în dragoste. El a declarat că toate cuvintele Legii prezintă faptul că datoria față de aproapele nostru trebuie împlinită în dragoste, în relațiile noastre unul cu celălalt. El i-a avertizat că, dacă se complac în ură și ceartă, împărțindu-se în grupări, mușcându-se ca animalele și mâncându-se unii pe alții, ei vor aduce asupra lor nefericire acum, iar în viitor ruină. Nu există decât o singură cale pentru a preveni aceste rele teribile, și aceasta era așa cum le cerea apostolul, să umble cârmuiți de Duhul. Prin rugăciune stăruitoare să caute călăuzirea Duhului, care avea să-i conducă la iubire și unitate.
-244-
O casă dezbinată împotriva ei nu poate sta în picioare. Când creștinii se luptă între ei, Satana vine și ia totul sub controlul său. De câte ori n-a reușit el să distrugă pacea și armonia în comunități! Câte lupte violente, câtă amărăciune, câtă ură n-au pornit de la lucruri de mică importanță! Câte speranțe n-au fost distruse, câte familii n-au fost despărțite și răvășite din cauza neînțelegerilor și a luptelor!
Pavel le cere fraților săi să fie atenți ca nu cumva, încercând să corecteze greșelile altora, să comită ei înșiși păcate la fel de grele. El îi avertizează cu privire la faptul că ura, spiritul de competiție, mânia, luptele, răzvrătirile, rătăcirile și invidia sunt și ele tot fapte ale firii pământești ca și adulterul, senzualitatea, beția și crima, și în mod sigur vor închide ușa cerului înaintea celui vinovat.
Domnul Hristos declară: “Dar pentru oricine va face să păcătuiască pe unul din acești micuți, care cred în Mine, ar fi mai de folos să i se atârne de gât o piatră mare de moară, și să fie înecat în adâncul mării”. Oricine înșeală în mod premeditat sau, printr-un exemplu rău, duce pe căi greșite pe un ucenic al Domnului Hristos se face vinovat de un păcat mare. Oricine va face din el un obiect de defăimare sau batjocură insultă pe Domnul Isus Hristos. Mântuitorul nostru reține fiecare rău ce se face urmașilor Săi.
Cum au fost pedepsiți cei din vechime care și-au bătut joc de ceea ce Dumnezeu a ales ca sfânt pentru El? Belșațar și cei o mie de mai mari ai lui au profanat vasele de aur ale lui Iehova și au adus închinare idolilor Babilonului. Dar Dumnezeu, pe care el L-a sfidat, era martor al acestei scene nesfinte. În mijlocul bucuriei lor profanatoare, o mână fără viață a scris niște litere misterioase pe zidul palatului. Plin de groază, împăratul și curtenii lui și-au auzit pronunțată sentința de către slujitorul Celui Prea Înalt.
Aceia care se complac să rostească cuvinte de calomnie și neadevăruri împotriva slujitorilor Domnului să nu uite că Dumnezeu este martor al faptelor lor. Atingerea lor profanatoare nu întinează niște vase neînsuflețite, ci caracterele acelora pe care El i-a răscumpărat cu sângele Său. Mâna care a scris literele pe zidurile palatului lui Belșațar ține un raport fidel al fiecărui act de nedreptate sau persecuție făcut împotriva poporului lui Dumnezeu.
-245-
Istoria sacră prezintă exemple izbitoare ale grijii pline de gelozie a lui Dumnezeu față de cel mai slab dintre copiii Săi. În timpul călătoriei poporului Israel în pustie, cei obosiți și slabi care rămâneau în urma poporului erau atacați și uciși de amaleciții cruzi și lași. După aceea, Israel a luptat împotriva amaleciților și i-a înfrânt. “Domnul a zis lui Moise: ‘Scrie lucrul acesta în carte, și spune lui Iosua că vei șterge pomenirea lui Amalec de sub ceruri’”. Din nou a fost dată însărcinarea lui Moise, chiar înainte de moartea sa, ca să nu fie uitată de cei ce aveau să vină după el: “Adu-ți aminte ce ți-a făcut Amalec pe drum, la ieșirea voastră din Egipt; cum te-au întâlnit pe drum, și fără nici o teamă de Dumnezeu, s-a aruncat asupra ta pe dinapoi, asupra tuturor celor ce se târau la coadă, când erai obosit și sleit de puteri…. Să ștergi pomenirea lui Amalec de sub ceruri; să nu uiți lucrul acesta”.
Dacă astfel a pedepsit Dumnezeu cruzimea unei națiuni păgâne, cum va privi El pe cei care, mărturisind a fi poporul Său, fac război fraților lui care sunt lucrători istoviți și obosiți ai cauzei Sale? Satana are mare putere asupra acelora care se supun controlului său. Marii preoți și bătrânii norodului — învățătorii religioși ai poporului — au fost aceia care au incitat gloata ucigașă din sala de judecată și până la Golgota. Și astăzi, printre cei ce mărturisesc a fi urmași ai Domnului Hristos, sunt inimi inspirate de același spirit care au cerut crucificarea Mântuitorului nostru. Lucrătorii celui rău să nu uite că deasupra tuturor faptelor există un martor, un Dumnezeu sfânt care urăște păcatul. El va aduce la judecată toate faptele lor, chiar și cele mai ascunse.
“Noi, care suntem tari, suntem datori să răbdăm slăbiciunile celor slabi și să nu ne plăcem nouă înșine. Fiecare din noi să placă aproapelui, în ce este bine, în vederea zidirii altora. Căci și Hristos nu și-a plăcut Lui Însuși”. După cum Domnul a avut milă de noi și ne-a ajutat în slăbiciunile și păcătoșenia noastră, tot astfel ar trebui să avem milă și să-i ajutăm pe alții. Mulți sunt atât de deranjați, de încurcați de îndoieli, împovărați de infirmități, slabi în credință și neînstare să priceapă pe cel nevăzut; dar un prieten pe care îl pot vedea, venind la ei în locul Domnului Hristos, poate fi ca o verigă care să lege credința tremurătoare de Dumnezeu. O, aceasta este o lucrare binecuvântată! Fie ca mândria și egoismul să nu ne împiedice să facem binele pe care îl putem face, dacă vom lucra în Numele lui Hristos și cu un spirit iubitor și blând.
-246-
“Fraților, chiar dacă un om ar cădea deodată în vreo greșeală, voi care sunteți duhovnicești, să-l ridicați cu duhul blândeții. Și ia seama la tine însuți, ca să nu fii ispitit și tu. Purtați-vă sarcinile unii altora, și veți împlini astfel legea lui Hristos”. Aici ni se pune din nou, în mod clar, în față datoria pe care o avem de împlinit. Cum pot cei ce mărturisesc a fi urmași ai Domnului Hristos să privească atât de ușuratic aceste porunci inspirate? Nu demult, am primit o scrisoare în care se descria împrejurarea în care un frate a fost indiscret. Deși lucrul acesta s-a petrecut cu ani în urmă, și era o problemă foarte mică, nu merita să te mai gândești la ea, autoarea scrisorii declara că faptul acesta i-a distrus pentru totdeauna încrederea în fratele acela. Dacă viața acelei surori — atunci când o cercetezi — n-ar avea greșeli mari, ar fi într-adevăr o minune, căci natura omenească este foarte slabă. Am avut și încă am comuniune cu frați și surori care s-au făcut vinovați de păcate grele și care chiar și acum nu văd păcatele lor așa cum le vede Dumnezeu. Dacă Domnul le suportă pe aceste persoane, noi de ce n-am putea face acest lucru? Cu toate acestea, El încă face ca Spiritul Său să le miște inimile astfel încât păcatul să le apară așa cum i-a apărut lui Pavel, deosebit de urât.
Ne cunoaștem prea puțin inima și avem un simțământ slab al nevoii noastre de mila lui Dumnezeu. De aceea nutrim atât de puțin dorința după acea plăcută împreună simțire pe care Domnul Isus o manifestă față de noi și pe care și noi ar trebui s-o arătăm unul față de altul. Nu trebuie să uităm că frații noștri sunt muritori slabi și greșiți, asemenea nouă. Să presupunem că un frate, datorită nevegherii, a fost biruit de ispită și, în ciuda comportamentului său general, a făcut unele greșeli. Ce atitudine va trebui să avem față de el? Învățăm din Biblie că oameni pe care Dumnezeu i-a folosit pentru a face o lucrare mare și bună au comis păcate grave. Dumnezeu nu le-a lăsat nemustrate și nici nu i-a lepădat pe acești slujitori ai Săi. Când aceștia s-au pocăit, El, milostiv, i-a iertat și le-a descoperit prezența Sa și a lucrat prin ei. De aceea, muritorii săraci și slabi să înțeleagă cât de mare este nevoia lor de mila și îndelunga răbdare din partea lui Dumnezeu și a fraților lui. Aceștia să fie atenți cum judecă și condamnă pe alții. Noi trebuie să dăm ascultare sfatului apostolului: “Voi, care sunteți duhovnicești, să-l ridicați cu duhul blândeții. Și ia seama la tine însuți, ca să nu fii ispitit și tu”. Putem să cădem, să cedăm ispitei și să avem nevoie cu toții de răbdare, și îngăduință, pe care trebuie să le exercităm față de cel vinovat. “Cu ce judecată judecați, veți fi judecați; și cu ce măsură măsurați, vi se va măsura”.
-247-
Apostolul adaugă o avertizare pentru cel ce este independent și plin de încredere în sine: “Dacă vreunul crede că este ceva, măcar că nu este nimic, se înșeală singur … căci fiecare își va purta sarcina lui însuși”. Cel care se consideră singur superior fraților săi în judecată și experiență și disprețuiește sfatul și mustrarea lor demonstrează prin aceasta că se află într-o primejdie înșelătoare. Inima este înșelătoare. El ar trebui să-și testeze caracterul și viața prin standardul Bibliei. Cuvântul lui Dumnezeu revarsă o lumină fără greș asupra căii vieții omului. În ciuda multor influențe care se ridică pentru a abate și îndepărta mintea, cei care în mod cinstit Îl caută pe Dumnezeu pentru înțelepciune vor fi călăuziți pe drumul cel drept. Fiecare om trebuie, în final, să stea sau să cadă pentru sine, nu în funcție de opinia grupului sau partidei ce-l susține sau i se opune, nu după judecata vreunui om, ci în armonie cu caracterul său real înaintea lui Dumnezeu. Biserica poate avertiza, sfătui și mustra, dar ea nu poate obliga pe nimeni să urmeze un drum bun, drept. Oricine persistă în nesocotirea Cuvântului lui Dumnezeu trebuie să-și poarte propria sa povară, va răspunde înaintea lui Dumnezeu pentru sine și va suferi consecințele propriului său curs al vieții.
-248-
În Cuvântul Său, Domnul ne-a dat instrucțiuni categorice, infailibile, prin ascultarea cărora putem păstra unirea și armonia în biserică. Frați și surori, dați voi ascultare acestor instrucțiuni, acestor sfaturi inspirate? Vă străduiți să împliniți rugăciunea Domnului Hristos, ca urmașii Săi să fie una? “Dumnezeul răbdării și al mângâierii să vă facă să aveți aceleași simțăminte, unii față de alții, după pilda lui Hristos Isus, pentru ca toți împreună, cu o inimă și cu o gură, să slăviți pe Dumnezeu.… Încolo, fraților, fiți sănătoși; desăvârșiți, îmbărbătați-vă, fiți cu un cuget, trăiți în pace, și Dumnezeul dragostei și al păcii va fi cu voi”.