Continuare.
Dragostea “nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr”. Acela a cărui inimă este plină de dragoste simte durere față de greșelile și slăbiciunile altora; dar atunci când adevărul triumfă, atunci când norul ce întunecă bunul nume al altuia este înlăturat sau când păcatele sunt mărturisite și greșelile corectate, el se bucură.
“Acoperă totul, crede totul, nădăjduiește totul, suferă totul.” Dragostea nu numai că suportă scăderile altora, dar se supune cu bucurie oricăror suferințe sau neajunsuri pe care le implică răbdarea. Această dragoste “nu va pieri niciodată”. Ea nu-și pierde niciodată valoarea; ea este atributul cerului. Ca o comoară prețioasă, ea va fi dusă de cel ce o deține prin porțile cetății lui Dumnezeu.
Roadele Duhului sunt dragostea, bucuria, pacea. Discordia și luptele sunt lucrarea lui Satana și rodul păcatului. Dacă noi, ca popor, iubim pacea și dragostea, atunci trebuie să lăsăm deoparte păcatele; trebuie să ajungem în armonie cu Dumnezeu și atunci vom fi în armonie și unul cu altul. Fiecare să se întrebe pe sine: Am eu darul iubirii? Am învățat să fiu îndelung răbdător și bun? Talentele, învățătura și elocvența, fără acest atribut ceresc, vor fi tot atât de lipsite de importanță ca și sunetul aramei și zăngănitul chimvalului. Dar, din nefericire, această comoară prețioasă este așa de puțin prețuită și căutată de către mulți dintre cei care mărturisesc credința.
Apostolul Pavel le scrie colosenilor: “Astfel dar, ca niște aleși ai lui Dumnezeu, sfinți și prea iubiți, îmbrăcați-vă cu o inimă plină de îndurare, cu bunătate, cu smerenie, cu blândețe, cu îndelungă răbdare. Îngăduiți-vă unii pe alții, și dacă unul are pricină să se plângă de altul, iertați-vă unul pe altul. Cum v-a iertat Hristos, așa iertați-vă și voi. Dar mai pe sus de toate acestea, îmbrăcați-vă cu dragostea care este legătura desăvârșirii. Pacea lui Hristos la care ați fost chemați, ca să alcătuiți un singur trup, să stăpânească în inimile voastre, și fiți recunoscători. Și orice faceți, cu cuvântul sau cu fapta, să faceți totul în Numele Domnului Isus și mulțumiți, prin El, lui Dumnezeu Tatăl.”
-170-
Faptul că suntem sub o așa de mare obligație față de Domnul Hristos ne face să fim sub cea mai sacră obligație față de aceia pentru care El a murit ca să-i răscumpere. Noi trebuie să manifestăm față de ei aceeași simpatie, aceeași delicată împreună simțire și dragoste neegoistă, pe care a dat-o pe față Domnul Hristos față de noi. Ambiția egoistă și dorința de supremație vor muri atunci când Domnul Hristos va lua în stăpânire sentimentele noastre.
Mântuitorul nostru i-a învățat pe ucenicii Săi să se roage: “Și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri”. O mare binecuvântare este cerută aici în mod condiționat. Noi înșine suntem cei care facem să fie cunoscute aceste condiții. Noi cerem ca mila lui Dumnezeu față de noi să fie măsurată cu mila pe care noi o manifestăm față de alții. Domnul Hristos declară că aceasta este regula pe care o folosește Domnul în relațiile cu noi: “Dacă iertați oamenilor greșelile lor, și Tatăl vostru cel ceresc vă va ierta greșelile voastre”. Minunați termeni! Dar cât de puțini sunt ei înțeleși sau ascultați! Unul dintre cele mai obișnuite păcate, însoțit de cele mai vătămătoare rezultate, este îngăduirea unui spirit neiertător. Cât de mulți vor nutri un spirit de dușmănie sau răzbunare și apoi se vor pleca înaintea lui Dumnezeu și vor cere iertare așa cum iartă ei! În mod sigur, ei n-au un simțământ real al importanței acestei rugăciuni sau nu îndrăznesc să o rostească cu buzele lor. Noi suntem dependenți de mila iertătoare a lui Dumnezeu, și aceasta în fiecare zi și în fiecare ceas. Cum putem deci să mai nutrim amărăciune și răutate față de cei păcătoși ca și noi? Dacă, în legăturile lor zilnice, creștinii ar duce cu ei principiile acestei rugăciuni, ce binecuvântată schimbare ar avea loc în biserică și în lumea întreagă! Aceasta va fi cea mai convingătoare mărturie ce poate fi dată despre realitatea religiei Bibliei.
-171-
Dumnezeu cere mult mai mult de la urmașii Săi decât își pot da seama mulți. Dacă nu vrem să ne construim speranțele pentru cer pe o temelie falsă, atunci trebuie să acceptăm Biblia așa cum este ea și să credem că Domnul împlinește ceea ce spune. El nu cere ceva de la noi fără să ne dea harul sau puterea de a îndeplini. Nu vom avea nici o scuză pe care s-o prezentăm în ziua lui Dumnezeu, dacă vom da greș în a atinge standardul pus înaintea noastră în Cuvântul Său.
Suntem mustrați de către apostol: “Dragostea să fie fără prefăcătorie. Fie-vă groază de rău, și lipiți-vă tare de bine. Iubiți-vă unii pe alții cu o dragoste frățească. În cinste, fiecare să dea întâietate altora”. Pavel dorește să facem deosebirea între ceea ce este curat, iubire neegoistă, atitudine care este inspirată de Spiritul lui Hristos și pretențiile lipsite de importanță, înșelătoare, de care este plină lumea. Această josnică imitație a dus multe suflete în rătăcire. Ea a șters deosebirea dintre bine și rău, fiind de acord cu cel păcătos, în loc să-i arate cu credincioșie greșelile. O astfel de atitudine nu izvorăște niciodată dintr-o adevărată prietenie. Spiritul ce inspiră la aceasta locuiește numai în inimile firești. În timp ce creștinul va fi totdeauna bun, milos și iertător, el nu va fi niciodată în armonie cu păcatul. El va urî răul și se va prinde de ceea ce este bun, sacrificând întovărășirea sau prietenia cu cei neevlavioși. Spiritul Domnului Hristos ne va face să urâm păcatul, în timp ce suntem dispuși să facem orice sacrificiu pentru salvarea păcătosului.
“Iată dar ce vă spun și mărturisesc eu în Domnul; să nu mai trăiți cum trăiesc păgânii, în deșertăciunea gândurilor lor, având mintea întunecată, fiind străini de viața lui Dumnezeu, din pricina neștiinței în care se află în urma împietririi inimii lor. Ei și-au pierdut orice pic de simțire, s-au dedat la desfrânare și săvârșesc cu lăcomie orice fel de necurăție.” Apostolul îi mustră pe frații săi, în Numele și autoritatea Domnului Isus Hristos, pentru că după ce au făcut cunoscut în mod public Evanghelia, ei n-ar trebui să se poarte asemenea Neamurilor, ci, prin comportamentul sau umblarea lor zilnică, să arate că au fost într-adevăr convertiți.
-172-
“Cu privire la felul vostru de viață din trecut, să vă dezbrăcați de omul cel vechi care se strică după poftele înșelătoare și să vă înnoiți în duhul minții voastre și să vă îmbrăcați în omul cel nou, făcut după chipul lui Dumnezeu, de o neprihănire și o sfințenie pe care o dă adevărul.” O dată ce s-au stricat, s-au degradat și s-au robit pasiunilor păcătoase, ei au fost otrăviți de droguri lumești, orbiți, rătăciți și trădați de șiretlicurile lui Satana. Acum, că au fost învățați adevărul așa cum este el în Isus, trebuie să aibă loc o hotărâtă schimbare în viața și caracterul lor.
Pătrunderea în comunitate a membrilor care n-au fost renăscuți în inimă și transformați în viața lor este o sursă de slăbiciune pentru biserică. Acest lucru este adesea ignorat. Unii pastori și unele comunități sunt așa de dornice de a avea o creștere a numărului de membri, încât ajung să nu mai dea o mărturie credincioasă împotriva obiceiurilor și practicilor necreștinești. Aceia care acceptă adevărul nu sunt învățați că ei nu pot fi în siguranță având un comportament lumesc, în timp ce cu numele sunt creștini. Până acum, aceștia au fost supuși ai lui Satana; de aici înainte, ei trebuie să fie supuși ai Domnului Hristos. Viața trebuie să dea mărturie despre schimbarea conducătorului. Opinia publică favorizează o mărturisire a creștinismului. Este necesară puțină lepădare de sine sau sacrificiu de sine pentru a îmbrăca o formă de evlavie și pentru a avea numele scris în registrul comunității. Din această cauză, mulți se unesc cu biserica, fără ca mai întâi să fie uniți cu Hristos. Prin aceasta, Satana triumfă. Astfel de convertiți sunt cei mai eficienți agenți ai săi, fiind o cursă pentru alte suflete. Ei sunt lumini false, ducând la pieire pe cei neprevăzători. Este zadarnic să caute oamenii să facă drumul, calea creștinului largă și plăcută pentru cei lumești. Dumnezeu n-a netezit și nici n-a lărgit calea cea îngustă și aspră. Dacă vrem să intrăm în viață, noi trebuie să mergem pe aceeași cale pe care au mers Domnul Isus și ucenicii Săi, calea umilinței, a lepădării de sine și a sacrificiului.
Pastorii ar trebui să vadă dacă inimile lor sunt sfințite prin adevăr și apoi să lucreze pentru a asigura aceste rezultate pentru convertiții lor. Atât pastorii, cât și membrii au nevoie de o religie adevărată. Aceia care îndepărtează nelegiuirea din inima lor și își întind mâinile într-o rugăciune fierbinte către Dumnezeu vor avea acel ajutor pe care numai Dumnezeu li-l poate da. Pentru mântuirea oamenilor s-a plătit un preț de răscumpărare, pentru ca ei să aibă ocazia să scape din robia păcatului și să obțină iertarea, curăția și cerul.
-173-
Dumnezeu aude strigătul celui umil și cu inima plină de căință. Aceia care vin în mod frecvent înaintea tronului de har al lui Dumnezeu, înălțând rugăciuni sincere și arzătoare pentru înțelepciune și putere divină, nu vor neglija să devină slujitori activi și folositori ai Domnului Hristos. Poate că nu au talente mari, dar, cu o inimă umilită și cu o încredere neclintită în Domnul Isus, ei pot face o bună lucrare, aceea de a aduce suflete la Hristos. Ei pot să ajungă la oameni prin Dumnezeu.
Slujitorii lui Hristos ar trebui să simtă totdeauna că o lucrare sfântă le angajează sufletele; eforturile lor ar trebui să fie pentru zidirea trupului lui Hristos, și nu pentru a se înălța pe ei înșiși înaintea oamenilor. Și, în timp ce creștinii ar trebui să respecte pe slujitorii cei credincioși ai Evangheliei, ca fiind ambasadori ai Domnului Hristos, ei ar trebui să evite orice fel de laudă adusă omului.
“Urmați dar pilda lui Dumnezeu ca niște copii prea iubiți. Trăiți în dragoste, după cum și Hristos ne-a iubit și S-a dat pe Sine pentru noi, ca un prinos și ca o jertfă de bun miros lui Dumnezeu”. Oamenii, prin faptele lor rele, se înstrăinează de Dumnezeu, dar Domnul Hristos și-a dat viața ca toți aceia care vor să fie eliberați de păcat și readuși în grația Creatorului. Ceea ce L-a determinat pe Domnul Hristos să facă acest mare sacrificiu a fost anticiparea unui univers răscumpărat și sfânt. Am acceptat noi aceste privilegii ce au fost plătite cu un preț așa de mare? Suntem noi urmași ai lui Dumnezeu, asemenea unor copilași, sau suntem robii prințului întunericului? Suntem închinători sau adoratori ai lui Dumnezeu sau ai lui Baal? Ne închinăm viului Dumnezeu sau idolilor?
Poate că nu există nici un altar vizibil în exterior, poate că nu există nici un chip pe care ochiul să se oprească și, cu toate acestea, noi putem practica idolatria. Este tot așa de ușor să-ți faci un idol dintr-o idee sau un obiect care îți place, cum poți modela idoli din lemn sau piatră. Mii de oameni au o concepție greșită despre Dumnezeu și atributele Sale. Într-adevăr, ei slujesc unui dumnezeu fals, tot așa cum făceau și slujitorii lui Baal. Ne închinăm noi adevăratului Dumnezeu, așa cum este El descoperit în Cuvântul Său, în Domnul Hristos, în natură sau adorăm vreun idol filozofic, așezat în locul Lui? Dumnezeu este Dumnezeul adevărului. Dreptatea și mila sunt atributele tronului Său. El este un Dumnezeu al dragostei, al milei și al unei împreune simțiri pline de bunătate. În felul acesta, El este reprezentat în Fiul Său, Mântuitorul nostru. El este un Dumnezeu al răbdării și al îndelungii răbdări. Dacă astfel este Ființa pe care o adorăm și al cărei caracter căutăm să ni-l însușim, atunci ne închinăm adevăratului Dumnezeu și Îl adorăm.
-174-
Dacă urmăm Domnului Hristos, meritele Sale ce ne sunt acordate ajung înaintea Tatălui ca o mireasmă plăcută. Iar farmecul caracterului Mântuitorului nostru, implantat în inimile noastre, va răspândi în jurul nostru un miros plăcut. Spiritul iubirii, al blândeții, al îngăduinței predominând în viața noastră va avea puterea să înmoaie și să supună inimile împietrite și să câștige pentru Hristos pe cei mai înverșunați împotrivitori ai adevărului.
“Nu faceți nimic din duh de ceartă sau din slavă deșartă; ci în smerenie fiecare să privească pe altul mai pe sus de el însuși. Fiecare din voi să se uite nu la foloasele lui, ci și la foloasele altora…. Faceți toate lucrurile fără cârtiri și fără șovăieli, ca să fiți fără prihană și curați, copii ai lui Dumnezeu, fără vină, în mijlocul unui neam ticălos și stricat, în care străluciți ca niște lumini în lume.”
Glorie deșartă, ambiție egoistă sunt stâncile pe care multe suflete au naufragiat și multe comunități au ajuns lipsite de putere. Aceia care cunosc cel mai puțin viața de consacrare, care sunt cel mai puțin legați de Dumnezeu, sunt aceia care caută cel mai mult locurile cele mai înalte. Dacă mulți dintre tinerii noștri pastori nu vor simți puterea lui Dumnezeu ce convertește, munca, activitatea lor va fi mai degrabă o piedică decât un ajutor pentru biserică. Ei poate că au învățat doctrina lui Hristos, dar nu-L au pe Hristos. Sufletul care privește continuu la Isus va vedea iubirea Sa plină de lepădare de sine și adâncă umilință și va imita exemplul Său. Mândria, ambiția, înșelăciunea, ura, egoismul trebuie să fie îndepărtate din inima noastră. Multe din aceste trăsături rele de caracter sunt în mod parțial supuse, dar nu sunt în mod radical smulse din rădăcină din inimă. În împrejurări favorabile, ele răsar din nou și rodesc răzvrătire împotriva lui Dumnezeu. În aceasta există o mare primejdie. A cruța, a fi îngăduitor cu vreun păcat înseamnă să cultivi un vrăjmaș ce nu așteaptă decât un moment de neatenție pentru a ne duce la ruină.
-175-
“Cine dintre voi este înțelept și priceput? Să-și arate, prin purtarea lui bună, faptele făcute cu blândețea înțelepciunii.” Frații și surorile mele, cum folosiți darul vorbirii? Ați învățat să vă controlați în așa mod limba ca ea să asculte totdeauna de poruncile unei conștiințe iluminate și ale unor sentimente sfinte? Este vorbirea voastră liberă de ușurătate, de mândrie, de răutate, înșelăciune și necurăție? Sunteți fără viclenie înaintea lui Dumnezeu? Cuvintele exercită o putere grăitoare. Prin noi înșine, nu putem să controlăm un mădular nesupus. Singura noastră nădejde este harul divin.
Aceia care studiază cu mult zel cum să-și asigure întâietatea ar trebui mai degrabă să studieze cum să câștige acea înțelepciune care este “întâi curată, apoi pașnică, blândă, ușor de înduplecat, plină de îndurare și de roade bune fără părtinire, nefățarnică”. Mi-a fost arătat că mulți pastori au nevoie să aibă aceste cuvinte, imprimate pe tablele sufletelor lor. Cel care Îl are pe Hristos înăuntrul său, nădejdea slavei, va “arăta, prin purtarea lui bună, faptele făcute cu blândețea înțelepciunii”.
Petru îi îndeamnă pe credincioși: “Încolo, toți să fiți cu aceleași gânduri, simțind cu alții, iubind ca frații, miloși, smeriți. Nu întoarceți rău pentru rău, nici ocară pentru ocară; dimpotrivă, binecuvântați, căci la aceasta ați fost chemați; să moșteniți binecuvântarea, căci cine iubește viața și vrea să vadă zile bune, să-și înfrâneze limba de la rău și buzele de la cuvinte înșelătoare. Să se depărteze de rău și să facă binele, să caute pacea și s-o urmărească. Căci ochii Domnului sunt peste cei neprihăniți și urechile Lui iau aminte la rugăciunile lor. Dar fața Domnului este împotriva celor ce fac răul”.
-176-
Când drumul cel drept este așa de clar înfățișat, de ce atunci cei ce mărturisesc a fi poporul lui Dumnezeu nu umblă pe el? De ce nu studiază, nu se roagă și nu lucrează cu zel pentru a fi uniți? De ce nu caută să nutrească simțăminte de împreună simțire unii față de ceilalți, iubind ca frații, în loc să răspundă cu rău pentru rău și ocară pentru ocară? Cine nu iubește viața și nu dorește zile bune? Și cu toate acestea, cât de puțini își rețin limba de la rău și buzele de la vorbirea vicleană! Puțini sunt dispuși să urmeze exemplul Mântuitorului de blândețe și umilință. Mulți Îi cer lui Dumnezeu să-i umilească, dar nu sunt dispuși să se supună disciplinei necesare. Atunci când vin încercările sau chiar necazurile, inima se răzvrătește și limba rostește cuvinte ce sunt asemenea săgeților otrăvite sau furtunii nimicitoare.
Vorbirea de rău este un îndoit blestem, căzând mai greu asupra celui care vorbește decât a celui care aude. Cel care împrăștie sămânța neînțelegerii și a certei culege în propriul său suflet roadele ei nimicitoare. Cât de jalnică este starea bârfitorilor, a bănuitorilor de rău! El este străin de adevărata fericire.
“Ferice de făcătorii de pace.” Har și pace odihnesc asupra acelora care refuză să ia parte la lupta de cuvinte. Când vânzătorii sau cei ce promovează scandalul trec din familie în familie, cei care se tem de Dumnezeu vor fi virtuoși apărători ai căminului. Timpul, care este de atâtea ori folosit așa de rău în lenevie, frivolități și bârfă răutăcioasă, ar trebui să fie folosit pentru scopuri mai înalte și mai nobile. Dacă frații și surorile noastre ar deveni misionari pentru Dumnezeu, vizitându-i pe cei bolnavi și năpăstuiți și lucrând cu răbdare și bunătate pentru cei greșiți — pe scurt, dacă ar imita Modelul, — biserica ar prospera în toate ramurile ei.
-177-
Păcatul vorbirii de rău începe cu nutrirea gândurilor rele. Șiretenia include necurăția în toate formele ei. Un gând necurat tolerat, o dorință nesfântă nutrită și astfel sufletul este contaminat, integritatea lui compromisă. “Apoi pofta, când a zămislit, dă naștere păcatului, și păcatul o dată făptuit, aduce moartea.” Dacă vrem să nu săvârșim păcat, atunci să-l evităm chiar de la început. Fiecare sentiment și fiecare dorință trebuie s-o punem sub stăpânirea rațiunii și a conștiinței. Fiecare gând nesfânt trebuie să fie imediat respins. Mergeți în cămăruța voastră, urmași ai lui Hristos, rugați-vă cu credință și din toată inima. Satana urmărește să-ți prindă picioarele în cursă. Trebuie să fii ajutat de sus dacă vrei să scapi de șiretlicurile lui.
Prin credință și rugăciune, toți pot să îndeplinească cerințele Evangheliei. Nimeni nu poate fi forțat să păcătuiască. În primul rând trebuie să fie câștigat consimțământul său; sufletul trebuie să ia o hotărâre în legătură cu actul păcătos, mai înainte ca pasiunea să domine asupra rațiunii sau nelegiuirea să triumfe asupra conștiinței. Ispitirea, deși puternică, nu este niciodată o scuză pentru păcat. “Căci ochii Domnului sunt peste cei neprihăniți și urechile Lui iau aminte la rugăciunile lor.” Strigă la Domnul, suflet ispitit. Aruncă-te neajutorat și nevrednic la picioarele lui Isus și cere împlinirea făgăduințelor Sale. Domnul va auzi. El știe cât de puternice sunt înclinațiile inimii firești și el vă ajută de fiecare dată în ispită.
Ai păcătuit? Atunci caută-L pe Dumnezeu fără întârziere pentru milă și iertare. Când a fost convins de păcatul său, David și-a revărsat sufletul în pocăință și umilință înaintea lui Dumnezeu. El avea simțământul că putea să îndure pierderea coroanei sale, dar nu putea îndura să fie lipsit de favoarea, de grația lui Dumnezeu. Mila este încă extinsă spre păcătos. Domnul ne cheamă înapoi din rătăcirile noastre: “Întoarceți-vă, copii răzvrătiți, și vă voi ierta abaterile”. Binecuvântarea lui Dumnezeu poate fi a noastră, dacă vom asculta chemarea vocii Duhului Său. “Cum se îndură un tată de copiii lui, așa se îndură Domnul de cei ce se tem de El.”
-178-
Silința în afaceri
“Dacă vezi un om iscusit în lucrul lui, acela poate sta lângă împărați, nu lângă oamenii de rând.” “Cine lucrează cu o mână leneșă sărăcește, dar mâna celor harnici îmbogățește.” “Iubiți-vă unii pe alții cu o dragoste frățească. În cinste, fiecare să dea întâietate altuia. În sârguință, fiți fără preget. Fiți plini de râvnă cu duhul. Slujiți Domnului.”
Multe îndemnuri la silință se găsesc atât în Vechiul, cât și în Noul Testament, arătând în mod clar relația intimă ce există între obiceiurile noastre de viață și simțămintele și practicile noastre religioase. Mintea și trupul omenesc sunt astfel constituite, încât sunt necesare multe exerciții pentru o dezvoltare corectă a tuturor aptitudinilor. În timp ce mulți sunt prea mult angajați în afaceri lumești, alții merg în extrema opusă și nu lucrează suficient de mult pentru întreținerea lor sau a acelora ce depind de ei. Fratele _____ face parte din această categorie. În timp ce ocupă poziția de conducător al familiei, în realitate el nu este așa. Cele mai grele răspunderi și poveri le lasă asupra soției sale, în timp ce el se complace într-o indolență crasă sau se ocupă cu lucruri mărunte ce sunt de puțin ajutor în susținerea familiei sale. El stă ore întregi de vorbă cu copiii sau vecinii săi despre unele probleme de mică importanță. El tratează lucrurile foarte ușor și se bucură, îi face plăcere atunci când soția se ocupă de pregătirea hranei, pentru a avea ce mânca, și a hainelor, pentru a avea ce purta.
Acest frate este sărac și va fi totdeauna o povară pentru societate, afară de cazul în care va folosi privilegiul pe care i l-a dat Dumnezeu, devenind un adevărat bărbat. Oricine poate găsi ceva de făcut dacă, într-adevăr, dorește acest lucru; dar dacă este neglijent și neatent, pozițiile sau serviciile pe care ar fi putut să le obțină le va găsi ocupate de aceia care au o mai mare activitate și cu mai multă pricepere în afaceri.
Dumnezeu n-a hotărât niciodată ca tu, frate al meu, să fii sărac, așa cum ești acum. De ce ți-a dat El constituția aceasta fizică? Tu ești tot așa de răspunzător de puterile tale fizice, cum sunt frații tăi pentru mijloacele lor. Unii dintre aceștia ar fi mulțumiți astăzi, dacă și-ar putea schimba averea cu puterea ta fizică. Dar, dacă ar fi în locul tău, printr-o inteligență și o folosire silitoare a puterii intelectuale și fizice, ei ar fi în curând deasupra și n-ar mai datora nimănui nimic. Împrejurările nu îți sunt potrivnice din cauză că Dumnezeu este pornit împotriva ta, ci pentru că nu folosești puterea pe care ți-a dat-o El. Nu a fost intenția Lui ca puterile tale să ruginească din cauza inactivității, ci să se întărească prin folosire.
Va continua.