Continuare.
Mulți manifestă o sensibilitate inutilă în această privință. Ei socotesc că pășesc pe teren interzis când prezintă subiectul averii celor în vârstă sau invalizilor pentru a afla ce dispoziție testamentară intenționează să facă cu privire la ea. Dar această îndatorire este tot atât de sacră ca și datoria de a propovădui Cuvântul spre a salva suflete. Iată un om cu banii lui Dumnezeu sau averea Lui în mâinile sale. El este pe punctul de a preda isprăvnicia lui. Va pune el mijloacele pe care i le-a împrumutat Dumnezeu, spre a fi folosite în cauza Lui, în mâinile oamenilor păcătoși numai pentru că îi sunt rude? Să nu se simtă bărbații creștini interesați și doritori pentru binele viitor al acelui om, cât și pentru interesul cauzei lui Dumnezeu, astfel ca el să facă o dispoziție testamentară corectă privind banii Domnului său, talanți care i-au fost împrumutați pentru o îmbunătățire înțeleaptă? Vor sta frații lui să-l vadă pierzându-și stăpânirea asupra acestei vieți și în același timp jefuind vistieria lui Dumnezeu? Aceasta ar fi o pierdere teribilă pentru el și pentru cauză; pentru că, prin punerea talantului banilor în mâinile celor care n-au nici o considerație pentru adevărul lui Dumnezeu, el l-ar înfășura în mod practic într-un prosop și l-ar ascunde în pământ.
Domnul dorește ca urmașii Săi să se lipsească de mijloacele lor în timp ce pot s-o facă ei înșiși. Unii pot să întrebe: “Trebuie să ne deposedăm într-adevăr de tot ce se cheamă a fi al nostru?” Nouă poate să nu ni se ceară să facem aceasta acum, dar trebuie să fim dispuși să facem așa de dragul lui Hristos. Trebuie să recunoaștem că posesiunile noastre sunt în mod absolut ale Lui, folosindu-le cu generozitate oricând sunt necesari bani pentru avansarea cauzei Sale. Unii își închid urechile față de apelurile făcute pentru bani spre a fi folosiți la trimiterea misionarilor în țări străine și pentru publicarea adevărului și răspândirea lui ca frunzele toamna, peste tot în lume. Astfel ei își scuză lăcomia, spunând că au făcut aranjamente pentru a fi generoși la moarte. Ei au ținut seamă de cauza lui Dumnezeu în testamentele lor. De aceea trăiesc o viață de zgârcenie, jefuind pe Dumnezeu de zecimi și daruri, iar în testamente, Îi redau lui Dumnezeu numai o mică parte din ce le-a împrumutat El, în timp ce o foarte mare parte este luată în stăpânire de rude care n-au nici un interes pentru adevăr. Acesta este cel mai rău fel de jaf. Ei Îl jefuiesc pe Dumnezeu de ceea ce I se cuvine de drept, nu numai pe tot parcursul vieții lor, ci și la moarte.
-480-
Este o nebunie curată să se amâne pregătirile pentru viața viitoare până aproape de ultimul ceas al vieții prezente. De asemenea, este o mare greșeală a amâna să se răspundă cerințelor lui Dumnezeu de generozitate pentru cauza Sa până ce vine timpul ca să transferați isprăvnicia voastră asupra altora. Cei cărora le încredințați talanții voștri sub formă de bani pot să nu-i întrebuințeze atât de bine cum i-ați întrebuința voi. Cum îndrăznesc oamenii bogați să se expună unui risc atât de mare? Cei care așteaptă până la moarte ca să facă o dispoziție testamentară a averii lor o predau mai degrabă morții decât lui Dumnezeu. Făcând astfel, mulți acționează direct împotriva planului lui Dumnezeu, lămurit arătat în Cuvântul Său. Dacă vor să facă bine, ei trebuie să prindă momentele actuale de aur și să lucreze cu toată puterea lor, ca și cum s-ar teme că pot pierde ocazia favorită.
Cei care își neglijează datoria pe care o cunosc, nerăspunzând cerințelor lui Dumnezeu în această viață, și care își liniștesc conștiința contând pe întocmirea testamentului nu vor primi cuvinte de laudă de la Stăpânul lor și nu vor primi nici răsplată. Ei n-au practicat lepădarea de sine, ci au reținut în mod egoist mijloacele lor atâta timp cât au putut, renunțând la ele numai când i-a pretins moartea. Ceea ce mulți își propun să amâne până ce sunt gata să moară, dacă ar fi într-adevăr creștini, ar face în timpul vieții, atunci când sunt sănătoși. Ei s-ar consacra pe sine și averea lor lui Dumnezeu și, lucrând ca ispravnici ai Lui, ar avea mulțumirea că își fac datoria. Devenind propriii lor executori, pot veni ei înșiși în întâmpinarea cerințelor lui Dumnezeu, în loc să transfere răspunderea asupra altora. Noi trebuie să ne socotim ispravnici ai proprietății Domnului și pe Dumnezeu ca pe proprietarul suprem, căruia trebuie să-I restituim ceea ce este al Lui, când o va cere El. Când va veni să primească cu dobândă ceea ce este al Lui, cei lacomi vor vedea că, în loc de înmulțirea talanților încredințați lor, ei și-au atras asupra lor condamnarea pronunțată asupra slujitorului netrebnic.
-481-
Domnul socotește ca moartea slujitorilor Lui să fie privită ca o pierdere din cauza influenței spre bine pe care au exercitat-o și multelor daruri de bunăvoie pe care le-au dat spre a întreține vistieria lui Dumnezeu. Testamentele muribunzilor sunt un înlocuitor nenorocit pentru dărnicia din timpul vieții. Slujitorii lui Dumnezeu trebuie să-și facă testamentele în fiecare zi prin fapte bune și daruri generoase pentru Dumnezeu. Ei nu trebuie să îngăduie ca suma dată lui Dumnezeu să fie disproporționat de mică în comparație cu ce și-au însușit pentru folosul lor. Făcându-și zilnic testamentul, își vor aduce aminte de acele obiective și de acei prieteni de care sunt legați afectiv. Cel mai bun prieten al lor este Isus. El nu și-a cruțat propria Lui viață, ci de dragul lor a devenit sărac, pentru ca prin sărăcia Lui ei să se poată îmbogăți. El merită inima întreagă, averea, tot ceea ce sunt și au. Dar mulți care mărturisesc a fi creștini amână cerințele lui Isus cât trăiesc și-L insultă, dându-I o nimica toată la moarte. Acești oameni să-și aducă aminte că această jefuire a lui Dumnezeu nu este o acțiune impulsivă, ci un plan premeditat, pe care ei îl prefațează cu expresia: “Fiind cu mintea întreagă”. După ce au păgubit cauza lui Dumnezeu pe parcursul vieții, ei continuă s-o fraudeze și după moarte. Și aceasta are loc cu consimțământul tuturor puterilor minții. Mulți se mulțumesc să întocmească un astfel de testament pe patul morții. Testamentul este o parte a pregătirii lor pentru moarte și este în așa fel pregătit, ca averea să nu le tulbure ultimele ceasuri din viață. Pot acestea să stea cu plăcere alături de solicitarea care li se va face de a da socoteală de isprăvnicia lor?
Noi toți trebuie să fim bogați în fapte bune în această viață, dacă dorim să ne asigurăm viitorul, viața veșnică. Când se va ține judecata și cărțile vor fi deschise, fiecare va fi răsplătit după faptele lui. Multe nume sunt înregistrate în registrul comunității în dreptul cărora, în Registrul cerului, s-a înregistrat jefuire. Și dacă aceștia nu se pocăiesc și nu lucrează pentru Domnul cu bunăvoință dezinteresată, cu siguranță că vor avea parte de condamnarea ispravnicului necredincios.
-482-
Adesea se întâmplă ca un om de afaceri activ să fie doborât fără nici o avertizare prealabilă și la cercetarea afacerii lui se află a fi în cea mai încurcată situație. În efortul de a-și pune în ordine averea, onorariile avocaților consumă din avere o mare parte, dacă nu totul, în timp ce soția, copiii și cauza lui Hristos sunt jefuiți. Cei care sunt ispravnici credincioși ai mijloacelor Domnului vor ști exact care este starea afacerii lor și, ca oameni înțelepți, vor fi pregătiți pentru orice caz de urgență. Dacă timpul lor de probă se va încheia brusc, ei nu vor lăsa o încurcătură așa de mare asupra celor care sunt chemați să le aranjeze averea.
Mulți nu sunt instruiți să-și facă testamentele atâta timp cât sunt sănătoși. Dar această precauție trebuie s-o aibă frații noștri. Ei trebuie să cunoască starea lor financiară și să nu îngăduie ca afacerea lor să ajungă încurcată. Ei trebuie să-și aranjeze averea în așa fel, încât s-o poată părăsi oricând.
Testamentele să fie făcute în așa fel, încât să corespundă prevederilor legale. După ce au fost redactate, ele pot rămâne ani de zile fără să aducă nici o vătămare, dacă donațiile continuă să fie făcute din timp în timp, după cum are nevoie cauza. Moartea nu va veni cu o zi mai devreme, fraților, pentru că v-ați făcut testamentul. Lăsându-vă averea prin testament rudelor voastre, asigurați-vă că nu ați uitat cauza lui Dumnezeu. Voi sunteți agenții Săi, care dețineți averea Lui, și de cerințele Lui trebuie să țineți seamă în primul rând. Desigur că soția și copiii voștri nu trebuie lăsați să fie săraci; pentru ei trebuie făcute prevederi, dacă sunt nevoiași. Dar să nu puneți în testamentul vostru o lungă listă de rude care nu sunt nevoiașe, numai pentru simplul fapt că așa este obiceiul.
Păstrați mereu în minte faptul că actualul sistem egoist de a dispune de avere nu este planul lui Dumnezeu, ci născocirea omului. Creștinii trebuie să fie reformatori și să desființeze sistemul prezent, dând alcătuirii testamentelor un aspect cu totul nou. Fie ca ideea că averea pe care o administrăm este a Domnului să fie mereu prezentă. Voința lui Dumnezeu în această privință este lege. Dacă un om te-a făcut executor testamentar al averii lui, nu vei studia îndeaproape voința testamentului, pentru ca cea mai mică sumă să nu fie deturnată? Tatăl vostru ceresc v-a încredințat avere și v-a dat testamentul Lui pentru a ști cum să fie folosită. Dacă acest testament este studiat cu inimă altruistă, ceea ce aparține lui Dumnezeu nu va fi deturnat. Cauza Domnului a fost rușinos neglijată, în timp ce El i-a aprovizionat pe oameni cu mijloace suficiente pentru a face față oricărei urgențe, numai dacă ei ar fi recunoscători și cu inimi ascultătoare.
-483-
Cei care își fac testamentul nu trebuie să presupună că, dacă acesta este făcut, ei nu mai au nici o îndatorire, ci trebuie să fie continuu la lucru, folosind talentele încredințate lor pentru înălțarea cauzei Domnului. Dumnezeu a lăsat prin testament planuri ca fiecare să poată lucra conștient la distribuirea banilor lor. El nu-și propune să susțină lucrarea Sa prin minuni. El are câțiva ispravnici credincioși, care își economisesc și folosesc banii pentru înaintarea cauzei Sale. În loc ca lepădarea de sine și binefacerea lor să fie o excepție, ele trebuie să fie regulă. Nevoile crescânde ale cauzei lui Dumnezeu cer mijloace. În mod continuu vin apeluri atât din partea oamenilor din țara noastră, cât și din țări străine, ca mesagerii să vină la ei cu lumina adevărului. Aceasta va necesita mai mulți lucrători și mai mulți bani pentru a-i întreține.
În vistieria Domnului intră numai o mică sumă de bani spre a fi destinată pentru salvarea de suflete, și chiar și aceasta se obține cu muncă grea. Dacă ar putea fi deschiși ochii tuturor, pentru a vedea cum a împiedicat lăcomia care predomină înaintarea lucrării lui Dumnezeu și cât de mult s-ar fi putut face dacă toți ar fi acționat după planul lui Dumnezeu în aducerea de zecimi și daruri, ar fi avut loc o reformă hotărâtă din partea multora; pentru că ei n-ar mai îndrăzni să împiedice lucrarea de înaintare a cauzei lui Dumnezeu așa cum au făcut. Biserica este adormită în privința lucrării pe care o putea face dacă ar fi renunțat la totul pentru Hristos. Un adevărat spirit de sacrificiu de sine ar fi un argument pentru realitatea și puterea Evangheliei pe care lumea nu le-ar putea înțelege greșit sau contrazice, și asupra bisericii ar fi revărsate binecuvântări îmbelșugate.
-484-
Fac apel la frații noștri să înceteze cu jefuirea lui Dumnezeu. Unii trebuie să-și facă testamente. Dar, făcând acest lucru, trebuie avut în vedere să nu fie dați fiilor și fiicelor banii care trebuia să fie vărsați în vistieria lui Dumnezeu. Adesea, testamentele acestea devin subiect de ceartă și dezbinare. Spre lauda vechiului popor al lui Dumnezeu, este raportat că Lui nu I-a fost rușine să fie numit Dumnezeul lor; și motivul atribuit este că, în loc să fie egoiști, căutând și lăcomind după avere pământească sau căutându-și fericirea în plăceri lumești, ei s-au predat pe ei înșiși și tot ce aveau în mâinile lui Dumnezeu. Ei au trăit numai spre slava Lui, declarând lămurit că ei căutau o țară mai bună, chiar una cerească. De un astfel de popor, lui Dumnezeu nu I-a fost rușine. Ei nu L-au făcut de ocară în ochii lumii. Maiestatea cerului nu S-a rușinat să-i numească frați.
Sunt mulți care susțin că nu pot face mai mult pentru cauza lui Dumnezeu decât fac acum, dar ei nu dau după posibilitățile lor. Uneori Domnul deschide ochii orbiți de egoism prin simpla reducere a venitului lor la suma pe care ei sunt dispuși să o dea. Caii sunt găsiți morți pe câmp sau în grajd, case sau șoproane sunt distruse de foc sau recoltele lipsesc. În multe cazuri, Dumnezeu îl încearcă pe om prin binecuvântări, și dacă se manifestă necredincioșie în a-I preda Lui zecimile și darurile, binecuvântarea Lui este retrasă. “Cine seamănă puțin, puțin va secera.” Prin îndurările lui Hristos și bogățiile bunătății Lui și spre cinstirea adevărului și a religiei, vă implorăm pe voi, care sunteți urmași ai lui Hristos, să consacrați din nou lui Dumnezeu ființa și averea voastră. Având în vedere iubirea și mila lui Hristos, care L-au adus din curțile împărătești să sufere lepădare de sine, umilință și moarte, fiecare să se întrebe pe sine: “Cât de mult Îi datorez eu Domnului meu?” Și apoi faceți ca darurile voastre de recunoștință să fie pe măsura aprecierii marelui dar al cerului în persoana scumpului Fiu al lui Dumnezeu.
-485-
Hotărând proporția care urmează să fie dată pentru cauza lui Dumnezeu, asigurați-vă ca mai degrabă să fie mai mult decât mai puțin, din ceea ce cere datoria. Gândiți-vă pentru cine sunt făcute darurile. Amintirea aceasta va pune lăcomia pe fugă. Gândiți-vă numai la iubirea cea mare cu care ne-a iubit Hristos și bogatele noastre daruri vor părea nevrednice de acceptarea Lui. Când Hristos este obiectul afecțiunilor noastre, cei care au primit iubirea Lui iertătoare nu se vor opri să calculeze valoarea vasului de alabastru cu mirul cel scump. Aceasta o putea face Iuda cel lacom, dar primitorul darului mântuirii va regreta numai pentru că darul n-are un parfum mai bogat și o valoare mai mare. Creștinii trebuie să privească la ei înșiși numai ca la niște canale prin care îndurările și binecuvântările curg din Izvorul a toată bunătatea către semenii lor, prin convertirea cărora ei pot trimite spre cer valuri de slavă, lauda și darurile din partea celor care devin astfel părtași, împreună cu ei, la darul ceresc.
Relațiile dintre membrii comunității
Fiecare om care se străduiește să învingă va avea slăbiciunile lui cu care să se lupte; dar este cu mult mai ușor ca el să vadă greșelile fraților lui decât să le vadă pe ale sale, astfel că ar trebui să fie mult mai grijuliu și critic cu privire la el însuși decât cu privire la alții.
Toți membrii bisericii, dacă sunt fii și fiice ale lui Dumnezeu, va trebui să se supună unui proces de disciplină, înainte ca ei să poată fi lumini în lume. Dumnezeu nu-i va face pe bărbați și femei canale de lumină în timp ce sunt în întuneric și sunt mulțumiți să rămână așa, nefăcând eforturi speciale spre a face legătura cu Izvorul de lumină. Cei care-și simt propria lor nevoie și se trezesc la cea mai profundă cugetare și cea mai serioasă și stăruitoare rugăciune și acțiune vor primi ajutor divin. Pentru fiecare sunt multe de dezvățat cu privire la sine însuși, precum și multe de învățat. Vechi obiceiuri și datini trebuie să fie înlăturate și aceste erori se corectează numai prin lupte serioase și printr-o totală primire a adevărului în împlinirea principiilor lui, victoria putând fi câștigată numai prin harul lui Dumnezeu.
-486-
Aș dori să rostesc cuvinte care să ne impresioneze pe toți că singura noastră speranță, ca indivizi, este să fim în legătură cu Dumnezeu. Trebuie obținută curăția sufletului; trebuie făcută multă cercetare de inimă și învinsă multă îndărătnicie și iubire de sine, care vor cere rugăciune constantă și serioasă.
Oamenii aspri și severi adesea se scuză sau încearcă să justifice lipsa lor de politețe creștină prin faptul că unii reformatori au lucrat cu un astfel de spirit, și ei pretind că lucrarea pentru acest timp cere același spirit; dar aceasta nu este așa. Un spirit calm și sub control perfect este mai bun în orice loc, chiar și în cea mai grosolană societate. Un zel furios nu face bine nimănui. Dumnezeu nu i-a ales pe reformatori pentru că erau oameni autoritari și furioși. El i-a acceptat așa cum erau, cu toate aceste trăsături de caracter, dar El ar fi pus răspunderi de zece ori mai mari asupra lor, dacă ar fi fost smeriți cu inima, având spiritul sub controlul rațiunii. În timp ce slujitorii lui Hristos trebuie să denunțe păcatul și impietatea, necurăția și minciuna, în timp ce uneori sunt chemați să mustre nelegiuirea printre cei de sus, cât și printre cei de jos, arătându-le că asupra călcătorilor Legii va cădea indignarea lui Dumnezeu, totuși ei nu trebuie să fie autoritari sau tiranici; trebuie să arate amabilitate și iubire, un spirit de a salva mai degrabă decât de a nimici.
Îndelunga răbdare a lui Iehova îi învață pe pastori și pe membrii bisericii care aspiră să fie conlucrători cu Hristos lecții clare de răbdare și iubire. Hristos a unit cu Sine pe Iuda și pe impulsivul Petru, nu pentru că Iuda a fost lacom și Petru înfocat, ci ca să poată învăța de la El, marele lor Învățător, și să devină ca El, neegoist, blând și smerit cu inima. El a văzut în amândoi un material bun. Iuda era priceput în problemele financiare și ar fi fost valoros pentru biserică, dacă ar fi luat la inimă lecțiile pe care le dădea Hristos prin mustrarea egoismului, a fraudei și zgârceniei, chiar în micile probleme ale vieții. Lecțiile acestea au fost repetate des: “Cine este credincios în cele mai mici lucruri, este credincios și în cele mari; și cine este nedrept în cele mai mici lucruri, este nedrept și în cele mari”.
-487-
Mântuitorul nostru a căutat să imprime asupra ascultătorilor Lui faptul că un om care se avantajează pe sine prin înșelarea semenului său în cele mai mici lucruri, dacă ocazia ar fi favorabilă, l-ar înșela și în lucrurile mai mari. Cea mai mică abatere de la corectitudinea strictă doboară barierele și pregătește inima pentru a face o nedreptate mai mare. Prin poruncă și exemplu, Hristos a învățat că integritatea cea mai strictă trebuie să guverneze acțiunile noastre față de semeni. “Tot ce voiți să vă facă vouă oamenii, faceți-le și voi la fel.” Hristos a arătat continuu viața defectuoasă a fariseilor și i-a mustrat. Ei mărturiseau că sunt păzitori ai Legii lui Dumnezeu, dar prin faptele lor zilnice practicau nedreptatea. Multe văduve și mulți orfani erau jefuiți de tot puținul lor spre a satisface o dorință avară de câștig.
Iuda ar fi putut beneficia de toate învățăturile acestea dacă ar fi vrut să fie drept cu inima, dar dorința lui de acaparare l-a biruit și iubirea de bani a devenit o putere stăpânitoare. El ținea punga cu banii care trebuia să fie folosiți pentru ducerea mai departe a lucrării lui Hristos, și din când în când, sume mici erau folosite pentru propriul lui profit. Inima lui egoistă s-a opus darului vasului de alabastru cu mir făcut de Maria și a mustrat-o pentru nesocotința ei. Așadar, în loc să fie un învățăcel, el voia să fie învățător și să-L învețe pe Domnul cu privire la corectitudinea faptei ei.
Acești doi bărbați au avut aceleași ocazii și privilegii continue ale învățăturilor și exemplului lui Hristos pentru a-și corecta păcătoasele lor trăsături de caracter. În timp ce ascultau fulgerătoarele Lui mustrări și denunțări împotriva ipocriziei și a corupției, ei au văzut că cei denunțați atât de teribil erau țintele activității neobosite și pline de solicitudine pentru reformarea lor. Mântuitorul a plâns din cauza erorii și întunecimii lor. El i-a compătimit cu nemărginită compasiune și iubire, spunând Ierusalimului: “De câte ori am vrut să strâng pe copiii tăi cum strânge găina puii sub aripi, și n-ați vrut”.
-488-
Petru era prompt și zelos în acțiune, îndrăzneț și necompromițător, și Hristos a văzut în el calități care aveau să fie de mare valoare pentru biserică. De aceea, El a unit pe Petru cu Sine ca tot ce era bun și de valoare să poată fi păstrat și ca, prin învățăturile și exemplul Lui, să se poată muia tot ce era aspru în temperamentul său și netezi tot ce era gloduros în comportamentul lui. Dacă inima era schimbată într-adevăr prin harul divin, avea să se vadă o schimbare exterioară în adevărată amabilitate, simpatie și politețe. Isus n-a fost niciodată rece și de neapropiat. Cei suferinzi adesea dădeau buzna în locul Lui de retragere când avea nevoie de reîmprospătare și odihnă, dar El avea o privire amabilă și un cuvânt de încurajare pentru toți. El era Modelul adevăratei amabilități. Petru s-a lepădat de Domnul Său, dar după aceea s-a pocăit și a fost profund umilit din cauza marelui său păcat, iar Hristos a arătat că l-a iertat pe ucenicul său greșit, binevoind să-l amintească pe nume după învierea Sa.
Iuda a cedat ispitirilor lui Satana și L-a trădat pe prietenul lui cel mai bun. Petru a învățat și a profitat de învățăturile lui Hristos și a dus mai departe lucrarea de reformă care a fost lăsată ucenicilor când Domnul lor S-a înălțat la cer. Acești doi bărbați reprezintă cele două clase pe care Hristos le unește cu Sine, dându-le avantajele învățăturilor Lui și exemplul vieții Lui neegoiste și compătimitoare, ca ei să poată învăța de la El.
Cu cât privește un om mai mult la Mântuitorul lui și ajunge să fie familiarizat cu El, cu atât mai mult va deveni asemenea chipului Lui și va face lucrările lui Hristos. Epoca în care trăim cheamă la acțiune reformatoare. Lumina adevărului care strălucește asupra noastră îi cheamă pe oameni la acțiune hotărâtă și valoare morală veritabilă spre a lucra sârguincios și stăruitor pentru a salva sufletele tuturor celor care vor să audă invitația Duhului lui Dumnezeu.
Iubirea care trebuie să existe între membrii bisericii adesea dă loc la critică și învinuire; și acestea apar chiar în serviciile religioase, în blamări și grave atacuri personale. Lucrurile acestea nu trebuie să fie sprijinite de pastori, prezbiteri sau popor. Slujbele bisericii trebuie să se desfășoare având în vedere numai slava lui Dumnezeu. Când oamenii, cu particularitățile lor individuale, se adună în locașul bisericii, dacă adevărul lui Dumnezeu nu domolește și nu supune părțile ascuțite din caracter, biserica va fi afectată, iar pacea și armonia ei sacrificate pentru a îngădui aceste trăsături egoiste și nesfințite. Mulți, fiind atenți să descopere greșelile fraților lor, neglijează cercetarea propriilor inimi și curățirea propriei vieți. Aceasta atrage neplăcerea lui Dumnezeu. Membrii individuali ai bisericii trebuie să fie geloși pentru propriul lor suflet, supraveghind critic faptele lor, ca să nu fie mânați de motive egoiste și să fie cauză de poticnire pentru frații lor cei slabi.
-489-
Dumnezeu ia pe oameni așa cum sunt, cu elementul uman în caracterul lor, și apoi îi pregătește pentru serviciul Lui, dacă ei vor să fie instruiți și învățați de El. Rădăcina amărăciunii, invidiei, neîncrederii, geloziei și chiar a urii, care există în inima unor membri ai bisericii, este lucrarea lui Satana. Astfel de elemente au o influență otrăvitoare asupra bisericii. “Puțin aluat dospește toată plămădeala.” Zelul religios care se manifestă printr-un atac asupra fraților nu este un zel conform cu cunoștința. Hristos n-are nimic de-a face cu o astfel de mărturie.