Continuare.
Dumnezeu a procurat pâine pentru poporul Său din pustie printr-o minune a îndurării și El ar fi putut procura tot ce era necesar pentru slujba religioasă, dar n-a făcut-o, pentru că, în nemărginita Sa înțelepciune, a văzut că instruirea morală a poporului Său depindea de conlucrarea lor cu El, fiecare dintre ei trebuind să facă ceva. Atâta timp cât adevărul este progresiv, cerințele lui Dumnezeu apasă asupra oamenilor să dea ceea ce le-a încredințat El tocmai pentru scopul acesta. Dumnezeu, Creatorul omului, prin instituirea planului de binefacere sistematică, a făcut ca lucrarea să fie suportată în mod egal de către toți, în funcție de aptitudini. Fiecare trebuie să fie propriul său controlor și este lăsat să dea cum își propune în inima sa. Dar sunt unii vinovați de același păcat ca și Anania și Safira, crezând că, dacă rețin o parte din ceea ce cere Dumnezeu, prin sistemul zecimii, frații niciodată nu vor cunoaște acest lucru. Așa a crezut perechea vinovată al cărei exemplu ne este dat ca o avertizare. Prin acest caz, Dumnezeu dovedește că El cercetează inima. Motivele și scopurile omului nu pot fi ascunse de El. Domnul a lăsat o avertizare veșnică pentru creștinii din toate veacurile, ca să se păzească de păcatul spre care sunt înclinate continuu inimile oamenilor.
Deși acum nu se vede nici un semn al dezaprobării lui Dumnezeu, pentru repetarea păcatului comis de Anania și Safira, totuși păcatul este tot atât de hidos în fața lui Dumnezeu și aduce pedeapsa tot atât de sigur asupra păcătosului la ziua judecății; însă mulți vor simți blestemul lui Dumnezeu chiar în această viață. Când se face o făgăduință pentru cauză, aceasta este o juruință făcută lui Dumnezeu și ea trebuie ținută. În fața lui Dumnezeu nu este mai puțin decât un sacrilegiu a ne însuși pentru propriul nostru folos ceea ce a fost făgăduit o dată pentru înaintarea sfintei Sale lucrări.
-470-
Când am promis verbal sau scris, în prezența fraților noștri să dăm o sumă anumită, ei sunt martori oculari ai contractului făcut între noi și Dumnezeu. Promisiunea nu este făcută omului, ci lui Dumnezeu, și este ca o notă scrisă unui vecin. Pentru creștin, nici un angajament legal nu îl obligă pentru plata banilor mai mult decât făgăduința făcută lui Dumnezeu.
Persoanele care făgăduiesc în felul acesta semenilor lor, în general, nu se gândesc să ceară să fie eliberate de făgăduințele lor. Dar pentru o juruință făcută lui Dumnezeu, Dătătorul tuturor favorurilor, care este de o importanță și mai mare, de ce căutăm să fim eliberați? Vrea omul să considere făgăduința lui mai puțin obligatorie pentru că este făcută lui Dumnezeu? Vrea omul, care mărturisește că este mântuit prin sacrificiul fără margini al lui Isus Hristos, să-L “jefuiască pe Dumnezeu”? Juruințele și acțiunile lui nu sunt cântărite în balanța dreptății tribunalului ceresc?
Fiecare dintre noi are un proces în curs de desfășurare la tribunalul ceresc. Umblarea noastră să constituie dovada împotriva noastră? Cazul lui Anania și al Safirei a fost foarte grav. Reținând o parte din preț, ei L-au mințit pe Duhul Sfânt. O vinovăție asemănătoare apasă asupra fiecărui ins care comite astfel de păcate. Când inimile oamenilor sunt înduioșate prin prezența Duhului lui Dumnezeu, ele sunt mai sensibile la impresiile Duhului Sfânt și sunt luate hotărâri pentru a renunța la eu și a se sacrifica pentru cauza lui Dumnezeu. Când lumina divină strălucește în încăperile minții cu claritate și cu o putere neobișnuită, atunci sunt învinse simțămintele omului firesc, egoismul își pierde puterea asupra inimii și este trezită dorința de a imita Modelul, pe Isus Hristos, practicând lepădarea de sine și binefacerea.
-471-
Dispoziția omului egoist din fire devine atunci amabilă și miloasă față de păcătoșii pierduți și el Îi face lui Dumnezeu o făgăduință solemnă, cum au făcut Avraam și Iacov. La astfel de ocazii sunt prezenți îngeri cerești. Iubirea de Dumnezeu și iubirea pentru suflete triumfă peste egoism și iubirea de lume. Acesta este cazul mai ales când vorbitorul prezintă, în puterea Duhului lui Dumnezeu, planul de răscumpărare prezentat de Maiestatea cerului în jertfa crucii. Din următoarele texte biblice putem vedea cum privește Dumnezeu subiectul juruințelor:
“Moise a vorbit căpeteniilor semințiilor copiilor lui Israel, și a zis: ‘Iată ce poruncește Domnul. Când un om va face o juruință Domnului sau un jurământ prin care se va lega printr-o făgăduială, să nu-și calce cuvântul, ci să facă potrivit cu tot ce i-a ieșit din gură’.” “Nu lăsa gura ta să te bage în păcat și nu zice înaintea trimisului lui Dumnezeu: ‘M-am pripit’. Pentru ce să Se mânie Dumnezeu din pricina cuvintelor tale și să te nimicească lucrarea mâinilor tale?”. “De aceea voi merge în casa Ta cu arderi de tot, îmi voi împlini juruințele făcute ție, juruințe care mi-au ieșit de pe buze, pe care mi le-a rostit gura când eram la strâmtorare.” “Este o cursă pentru om să facă în pripă o făgăduință sfântă și abia după ce a făcut juruința să se gândească.” “Dacă faci o juruință Domnului, Dumnezeului tău, să nu pregeți s-o împlinești, căci Domnul, Dumnezeul tău, îți va cere socoteală și te vei face vinovat de un păcat. Dacă te ferești să faci o juruință, nu faci un păcat. Dar să păzești și să împlinești ce-ți va ieși de pe buze, și anume juruințele pe care le vei face de bunăvoie Domnului, Dumnezeului tău și pe care le vei rosti cu gura ta.”
“Faceți juruințe Domnului, Dumnezeului vostru, și împliniți-le! Toți cei ce-L înconjoară să aducă daruri Dumnezeului celui înfricoșat.” “Dar voi îl pângăriți, prin faptul că ziceți: ‘Masa Domnului este spurcată și ce aduce ea este o mâncare de disprețuit!’ Voi ziceți: ‘Ce mai osteneală!’ și o disprețuiți, zice Domnul oștirilor; și aduceți ce este furat, șchiop sau beteag: ‘Iată darurile de mâncare pe care le aduceți! Pot Eu să le primesc din mâinile voastre?’ zice Domnul. Nu! Blestemat să fie înșelătorul, care are în turma lui o vită de parte bărbătească și totuși juruiește și jertfește Domnului o vită beteagă! Căci Eu sunt un Împărat mare, zice Domnul oștirilor, și Numele Meu este înfricoșat printre neamuri.”
-472-
“Dacă ai făcut o juruință lui Dumnezeu, nu zăbovi s-o împlinești, căci Lui nu-I plac cei fără minte, de aceea împlinește juruința pe care ai făcut-o. Mai bine să nu faci nici o juruință, decât să faci o juruință și să n-o împlinești.” (Eclesiastul 5, 4.5.)
Dumnezeu a dat omului o parte de făcut în realizarea mântuirii semenilor săi. El poate lucra în legătură cu Hristos, făcând fapte de îndurare și de binefacere. Dar el nu-i poate mântui, nefiind în stare să satisfacă cerințele dreptății insultate. Aceasta o poate face numai Fiul lui Dumnezeu, lăsând la o parte onoarea și slava, îmbrăcând natura Sa divină cu natură omenească și venind pe pământ spre a Se umili și a vărsa sângele Său în favoarea neamului omenesc.
Însărcinându-i pe ucenicii Săi să meargă “în toată lumea să predice Evanghelia la orice făptură”, Hristos le-a încredințat oamenilor lucrarea de răspândire a Evangheliei. Dar, în timp ce unii merg să propovăduiască, El îi cheamă pe alții să răspundă cerințelor Sale asupra lor pentru zecimi și daruri, cu care să sprijine lucrarea de slujire și să răspândească adevărul tipărit peste tot în țară. Acestea sunt mijloacele lui Dumnezeu de înălțare a omului. Este tocmai lucrarea de care are El nevoie, pentru că ea va stârni cele mai profunde simpatii ale inimii și va pune în exercițiu cele mai înalte aptitudini ale minții.
Orice lucru bun de pe pământ a fost pus aici de mâna darnică a lui Dumnezeu, ca expresie a iubirii Sale pentru om. Cei săraci sunt ai Lui și cauza religiei este tot a Lui. El a pus mijloace în mâinile oamenilor, ca darurile Sale divine să se poată scurge prin canale umane, pentru a face lucrarea hotărâtă nouă pentru salvarea semenilor noștri. Fiecare are lucrarea lui hotărâtă în marele câmp. Și totuși, nimeni să nu creadă că Dumnezeu este dependent de om. El putea rosti cuvântul, și fiecare fiu al sărăciei avea să fie făcut bogat. Într-o clipită de timp, El putea să vindece neamul omenesc de toate bolile lui. El putea să se lipsească de pastori cu desăvârșire și să-i facă pe îngeri ambasadori ai adevărului Său. El putea să scrie adevărul pe firmament, sau să-l tipărească pe frunzele pomilor și pe florile câmpului, sau, printr-un glas audibil, putea să-l proclame din cer. Dar Tatăl cel atotînțelept n-a ales nici una dintre aceste căi. El știa că omul trebuia să facă ceva pentru ca viața să poată fi o binecuvântare pentru el. Aurul și argintul sunt ale Domnului și, dacă alegea, El putea să le plouă din cer; dar, în loc de aceasta, El l-a făcut pe om ispravnic al Lui, încredințându-i mijloace, nu să fie acumulate, ci să fie folosite pentru binele altora. În felul acesta, omul devine mijlocul prin care El Își împarte binecuvântările pe pământ. Dumnezeu a făcut planul sistemului de binefacere pentru ca omul să poată deveni asemenea Creatorului său, binevoitor și neegoist în caracter, în cele din urmă părtaș cu El la slăvita răsplată veșnică.
-473-
Dumnezeu lucrează prin unelte omenești și oricine va trezi conștiința oamenilor, provocându-i pentru fapte bune și pentru un interes adevărat în înaintarea cauzei adevărului, nu face aceasta de le sine, ci prin Duhul lui Dumnezeu care lucrează în el. Făgăduințele făcute în astfel de împrejurări au un caracter sacru, fiind roade ale lucrării Duhului lui Dumnezeu. Când făgăduințele acestea sunt îndeplinite, Cerul acceptă jertfa și acești lucrători generoși sunt creditați cu o astfel de comoară investită în banca cerului. Unii ca aceștia pun o bună temelie pentru timpul care vine, ca să poată apuca viața veșnică.
Dar când prezența imediată a Duhului lui Dumnezeu nu este așa de viu simțită și mintea ajunge antrenată în îngrijorările vremelnice ale vieții, ei sunt atunci ispitiți să pună la îndoială forța obligației pe care și-au asumat-o de bunăvoie și, cedând sugestiilor lui Satana, ei raționează că asupra lor a fost făcută o presiune exagerată și că au acționat sub excitarea ocaziei; că cererea de mijloace spre a fi folosite pentru cauza lui Dumnezeu a fost exagerată și că ei au fost convinși să făgăduiască sub pretexte false, fără să înțeleagă pe deplin subiectul, și de aceea doresc să fie eliberați. Au pastorii puterea să le accepte scuzele și să spună: “Voi nu mai sunteți obligați față de făgăduința voastră; sunteți dezlegați de juruința voastră”? Dacă îndrăznesc să facă aceasta, ei devin părtași la păcatul de care se face vinovat cel care își retrage făgăduința.
-474-
Prima alocare din tot venitul nostru s-o facem pentru Dumnezeu. În sistemul de binefacere prescris pentru iudei li se cerea ori să aducă Domnului primele roade din toate darurile Sale, fie din turmele și cirezile lor, fie din produsele țarinilor, livezilor sau viei, ori să le răscumpere printr-un echivalent. Cum s-a schimbat ordinea lucrurilor în zilele noastre! Cerințele și pretențiile Domnului, dacă li se va da vreo atenție, sunt lăsate tocmai la urmă. Totuși, lucrarea noastră are nevoie de mijloace de zece ori mai multe acum decât au avut nevoie iudeii. Însărcinarea cea mare dată apostolilor a fost să meargă în toată lumea și să propovăduiască Evanghelia. Aceasta arată întinderea lucrării și creșterea răspunderii care apasă asupra urmașilor lui Hristos din zilele noastre. Dacă legea cerea zecimi și daruri cu mii de ani în urmă, cu cât sunt ele mult mai importante acum! Dacă bogații și săracii trebuia să dea o sumă proporțională cu averea lor în economia iudaică, acum ea este de două ori mai importantă.
Majoritatea celor care mărturisesc a fi creștini își împart mijloacele cu mare silă. Mulți dintre ei nu dau lui Dumnezeu a douăzecea parte din venitul lor, iar mulți dau cu mult mai puțin decât atât; în același timp, este o mare grupă care jefuiește pe Dumnezeu de zecimea cea mică și alții care vor să dea numai zecimea. Dacă toată zecimea s-ar vărsa în tezaurul Domnului așa cum ar trebui, s-ar primi astfel de binecuvântări, încât darurile și jertfele pentru scopuri sacre s-ar înmulți de zece ori și astfel ar fi păstrată deschisă calea între Dumnezeu și om. Urmașii lui Hristos să nu aștepte apeluri mișcătoare pentru a-i trezi la acțiune. Dacă sunt treziți spiritual, ei vor auzi în venitul fiecărei săptămâni, mare sau mic, glasul lui Dumnezeu și al conștiinței cerând cu autoritate zecimile și darurile datorate Domnului.
-475-
Lucrarea și darurile urmașilor Lui nu sunt numai dorite, ci, într-un sens, ele sunt absolut necesare. Cerul întreg este interesat în salvarea omului și așteaptă ca oamenii să devină interesați de propria lor mântuire și de aceea a semenilor lor. Toate lucrurile sunt gata, dar biserica este aparent pe terenul fermecat. Când se vor trezi și vor depune la picioarele lui Isus rugăciunile, averea și toate energiile și resursele lor, cauza adevărului va triumfa. Îngerii sunt uimiți văzând cum creștinii fac atât de puțin, când Isus le-a dat un astfel de exemplu, neretrăgându-Se nici de la moarte, și încă o moarte rușinoasă. Este o mirare pentru ei faptul că, atunci când mărturisitorii vin în contact cu egoismul lumii, ei pot să revină la vederile lor strâmte și la motive egoiste.
Două dintre cele mai mari păcate din lumea creștină de astăzi sunt prefăcătoria și lăcomia în cele care au de-a face cu Dumnezeu. Există o creștere a nepăsării din partea multora în ce privește împlinirea făgăduințelor lor față de diferitele instituții și întreprinderi religioase. Mulți privesc la actul făgăduinței ca și când acesta nu le-ar impune nici o obligație de îndeplinit. Dacă socotesc că banii lor le vor aduce un profit considerabil, fiind investiți în acțiunile de bancă sau în negustorie, sau dacă sunt indivizi în legătură cu instituția pe care au făgăduit s-o ajute, care fac excepție de la această acțiune de susținere, ei se simt perfect liberi să-și folosească banii după cum le place. Această lipsă de integritate este existentă în mare măsură printre cei care mărturisesc că păzesc poruncile lui Dumnezeu și privesc spre arătarea pe curând a Domnului și Mântuitorului lor.
Planul dăruirii benevole a fost orânduit de Dumnezeu, dar îndeplinirea fidelă a cerințelor lui Dumnezeu adesea este refuzată ori amânată, ca și când făgăduințele solemne n-ar avea nici o semnificație. Din cauza faptului că membrii bisericii neglijează plata zecimii și împlinirea făgăduințelor, instituțiile noastre nu sunt scutite de lipsuri financiare. Dacă cu toții, bogați și săraci, ar aduce zecimea la vistierie, ar fi provizii suficiente de mijloace pentru a scoate cauza din criza financiară și ar duce înainte în mod remarcabil lucrarea misionară din diferitele ei departamente. Dumnezeu apelează la cei care cred adevărul să-I predea lucrurile care sunt ale Sale. Cei care au crezut că a reține de la Dumnezeu este un câștig vor experimenta, în cele din urmă, blestemul Lui ca rezultat al jefuirii Sale de către ei. Nimic altceva decât incapacitatea totală de a plăti poate scuza pe cineva de neglijarea de a împlini prompt obligațiile sale față de Domnul. Nepăsarea față de problema aceasta dovedește că te afli în starea de orbire și înșelăciune și că nu ești vrednic de numele de creștin.
-476-
O comunitate este răspunzătoare pentru făgăduințele membrilor ei individuali. Dacă văd că este un frate care neglijează să-și împlinească juruințele, ei trebuie să lucreze cu el amabil, dar lămurit. Dacă nu se află în împrejurări care să-i dea posibilitatea să-și plătească juruința și este un membru merituos și cu inimă binevoitoare, atunci comunitatea să-l ajute în mod compătimitor. Astfel, ei pot trece dificultatea și pot primi ei înșiși o binecuvântare.
Dumnezeu dorește ca membrii bisericii Sale să considere obligațiile lor față de El tot așa de stricte ca și îndatoririle lor față de comerciant sau față de piață. Fiecare să-și revizuiască viața din trecut, să vadă dacă au fost neglijate făgăduințele neplăcute sau nerăscumpărate, și apoi să facă eforturi în plus spre a plăti “ultimul bănuț”; pentru că toți trebuie să fim confruntați și să așteptăm rezultatul final al unui tribunal unde nimic nu va rămâne în picioare la test, decât integritatea și adevărul.
Testamente și moșteniri
“Nu vă strângeți comori pe pământ, unde le mănâncă moliile și rugina, și unde le sapă și le fură hoții; ci strângeți-vă comori în cer, unde nu le mănâncă moliile și rugina, și unde hoții nu le sapă, nici nu le fură.” Egoismul este un păcat care distruge sufletul. Sub acest titlu vine lăcomia, care este idolatrie. Toate lucrurile aparțin lui Dumnezeu. Toată prosperitatea de care ne bucurăm este rezultatul binefacerii divine. Dumnezeu este marele Dătător. Dacă El cere o parte din generoasa alocație pe care ne-a dat-o, nu o face ca să Se îmbogățească prin darurile noastre, pentru că El n-are nevoie de nimic din mâna noastră; dar o face pentru ca noi să avem ocazia să exercităm lepădare de sine, iubire și simpatie pentru semenii noștri și astfel să devenim cu mult mai buni. În fiecare dispensațiune de la Adam până în zilele noastre, Dumnezeu a pretins proprietatea omului, spunând: Eu sunt adevăratul proprietar al Universului, de aceea consacră-Mi Mie primele tale roade, adu un tribut de credincioșie, predă-Mi Mie ce este al Meu, recunoscând astfel suveranitatea Mea, și tu vei fi liber să reții și să te bucuri de darurile Mele, și binecuvântările Mele te vor însoți. “Cinstește pe Domnul cu averile tale, și cu cele dintâi roade din tot venitul tău.”
-477-
În primul rând vin cerințele lui Dumnezeu. Noi nu facem voia Lui dacă Îi consacrăm ceea ce a rămas din venitul nostru după ce au fost îndeplinite toate lipsurile noastre imaginare. Înainte de a fi consumat vreo parte din veniturile noastre, trebuie să luăm și să-I prezentăm Lui acea parte pe care o cere El. În vechea dispensațiune, pe altar ardea continuu o jertfă de mulțumire, care arăta astfel nesfârșita obligație a omului față de Dumnezeu. Dacă avem prosperitate în ocupația noastră vremelnică, se datorează faptului că Dumnezeu ne binecuvântează. O parte din acest venit trebuie consacrat pentru săraci și o mare parte să fie dedicată cauzei lui Dumnezeu. Când este predat lui Dumnezeu ceea ce pretinde El, restul va fi sfințit și binecuvântat pentru folosul nostru propriu. Dar când un om jefuiește pe Dumnezeu prin reținerea a ceea ce cere El, blestemul Lui rămâne asupra întregului.
Dumnezeu i-a făcut pe oameni canale prin care să curgă darurile Sale pentru a susține lucrarea care vrea să fie dusă înainte în lume. El le-a dat proprietăți ca să fie folosite cu înțelepciune, și nu îngrămădite în mod egoist sau cheltuite extravagant în lux și satisfacere egoistă, nici pentru îmbrăcăminte sau împodobirea caselor lor. El le-a încredințat mijloace cu care să-i sprijine pe slujitorii Săi în lucrarea lor ca propovăduitori și misionari și pentru a susține instituțiile pe care El le-a rânduit în mijlocul nostru. Cei care se bucură de prețioasa lumină a adevărului ar trebui să simtă o dorință arzătoare spre a fi trimisă peste tot. Sunt câțiva purtători de steaguri credincioși care niciodată nu se dau înapoi de la datorie sau să se eschiveze de la răspunderi. Inimile și pungile lor sunt totdeauna deschise la fiecare apel pentru mijloace spre înaintarea cauzei lui Dumnezeu. Într-adevăr, se pare că unii sunt gata să depășească datoria lor, ca și când se tem că vor pierde ocazia de a-și investi partea în banca cerului. Alții vor să facă cât mai puțin posibil. Ei își strâng comoara sau risipesc bani pentru ei înșiși, dând fără plăcere o nimica toată pentru susținerea cauzei lui Dumnezeu. Dacă fac o promisiune sau o juruință lui Dumnezeu, după aceea o regretă și vor să evite plata ei atâta timp cât pot, dacă nu întru totul. Ei fac ca zecimea lor să fie cât mai mică cu putință, ca și când s-ar teme că ceea ce redă lui Dumnezeu este pierdut. Diferitele noastre instituții se pot afla în criză de bani, dar această categorie acționează ca și când pentru ei nu contează dacă ele progresează sau nu. Și totuși, acestea sunt uneltele lui Dumnezeu cu care să se lumineze lumea.
-478-
Aceste instituții n-au primit donații sau moșteniri, ca alte instituții de același fel. Și totuși Dumnezeu le-a făcut să progreseze, le-a binecuvântat și le-a făcut mijloace pentru binele multora. Printre noi se află oameni în vârstă, care se apropie de încheierea timpului de probă; dar, din lipsă de bărbați prudenți care să procure pentru cauza lui Dumnezeu mijloacele din posesia lor, acestea trec în mâinile celor care îi slujesc lui Satana. Aceste mijloace nu le-au fost date decât cu împrumut, spre a le returna Lui; dar, în nouă cazuri din zece, frații aceștia, când coboară de pe scena de acțiune, destinează proprietatea lui Dumnezeu în așa fel, încât nu poate fi spre slava Lui, pentru că din ea nici un dolar nu va ajunge vreodată în vistieria Domnului. În unele cazuri, acești frați aparent buni au avut sfetnici neconsacrați, care au sfătuit din punctul lor de vedere și nu după gândul lui Dumnezeu. Adesea, averea este lăsată prin testament copiilor și nepoților numai spre paguba lor. Ei nu-L iubesc pe Dumnezeu și nici adevărul și de aceea aceste mijloace, care sunt toate ale Domnului, trec în rândurile lui Satana, spre a fi controlate de el. Satana este mult mai vigilent, mai ager și mai dibaci în a născoci să-și asigure mijloace decât sunt frații noștri pregătiți să asigure ce este al Domnului pentru lucrarea Sa. Unele testamente sunt făcute atât de confuz, încât ele nu pot corespunde exigențelor legii și în felul acesta au fost pierduți mii de dolari pentru cauză. Frații noștri ar trebui să simtă că asupra lor apasă responsabilitatea, ca slujbași credincioși în cauza lui Dumnezeu, să exerseze intelectul lor față de această problemă și să asigure Domnului ceea ce este al Lui.
Va continua.