Mărturii pentru Comunitate Vol. 4 pp. 459-468 Ziua 244

Continuare.  

Toți lucrătorii din instituțiile noastre trebuie să ia poziția cea mai favorabilă pentru formarea de obiceiuri bune și corecte. De câteva ori în fiecare zi, prețioase momente de aur să fie consacrate rugăciunii și studiului Scripturilor, chiar dacă este vorba numai de memorarea unui text, pentru ca în suflet să existe viață spirituală. Diferitele interese ale lucrării ne procură hrană pentru meditație și inspirație pentru rugăciunile noastre. Părtășia cu Dumnezeu este foarte importantă pentru sănătatea spirituală și numai aici pot fi obținute acea înțelepciune și acea judecată corectă atât de necesare pentru îndeplinirea datoriei de fiecare zi. 

Puterea obținută în rugăciune către Dumnezeu, unită cu efort individual în educarea minții pentru solicitudine și purtare de grijă, pregătește persoana pentru îndatoririle zilnice și păstrează spiritul de pace în toate împrejurările, oricât de critice ar fi. Ispitele la care suntem expuși zilnic fac din rugăciune o necesitate. Ca să putem fi păziți de puterea lui Dumnezeu prin credință, dorințele sufletului să urce continuu în rugăciune tăcută pentru ajutor, pentru lumină, pentru putere, pentru cunoștință. Dar gândul și rugăciunea nu pot lua locul folosirii serioase și credincioase a timpului. Atât lucrarea, cât și rugăciunea sunt necesare pentru perfectarea caracterului creștin. 

Noi trebuie să trăim o viață dublă — o viață de meditație și una de acțiune, de rugăciune tainică, dar și de lucrare serioasă. Toți cei care au primit lumina adevărului trebuie să simtă că au datoria să reverse raze de lumină pe cărarea celor nepocăiți. Ei trebuie să fie martori pentru Hristos tot atât de adevărați la serviciu, ca și în comunitate. Dumnezeu cere de la noi să fim epistole vii, cunoscute și citite de toți oamenii. Sufletul care se întoarce la Dumnezeu pentru puterea și sprijinul lui, prin serioasă rugăciune zilnică, va avea aspirații nobile, o percepere clară a adevărului și datoriei, înalte scopuri de acțiune și o continuă foame și sete după dreptate. Prin menținerea legăturii cu Dumnezeu, noi putem fi în măsură să răspândim pentru alții, prin asocierea noastră cu ei, lumină, pace, seninătate, care stăpânesc în inima noastră, și să punem în fața lor o pildă de fidelitate neșovăitoare pentru interesele lucrării în care suntem angajați. 

-460- 

Multor lucrători din instituțiile noastre le lipsesc aproape complet iubirea și temerea de Dumnezeu. Eul conduce, eul stăpânește, și Dumnezeu și cerul de-abia dacă mai au loc în minte. Dacă persoanele acestea ar putea să vadă că se află chiar la hotarul lumii veșnice și că interesele lor viitoare vor fi hotărâte de acțiunea lor prezentă, ar avea loc o schimbare însemnată în fiecare lucrător angajat în aceste instituții. 

Dar mulți care sunt angajați în sfânta lucrare a lui Dumnezeu sunt paralizați de înșelăciunile lui Satana. Ei sunt adormiți pe terenul fermecat. Trec zile și luni, și ei rămân nepăsători și indiferenți ca și când n-ar exista Dumnezeu, nici viitor, nici cer, nici pedeapsă pentru neglijarea datoriei sau evitarea răspunderilor. Dar se apropie repede ziua când cazul fiecăruia va fi hotărât după faptele lui. Mulți au un raport grozav de pătat în registrul cerului. 

Când lucrătorii aceștia se vor trezi, înțelegând propria lor răspundere, când își vor aduce sufletele murdare înaintea lui Dumnezeu exact așa cum sunt și când în rugăciunea lor serioasă se vor apuca de puterea Lui, atunci vor afla ei înșiși că Dumnezeu aude și răspunde la rugăciune. Și când se trezesc, vor vedea ce-au pierdut prin indiferența și necredincioșia lor. Atunci vor descoperi că se află la un nivel inferior, pe când, dacă și-ar fi cultivat și folosit mintea și capacitățile pentru Dumnezeu, ei ar fi putut avea o experiență bogată și ar fi putut fi unelte pentru salvarea semenilor lor. Și chiar dacă până la urmă vor fi mântuiți, ei își vor da seama pe parcursul întregii veșnicii de pierderea ocaziilor irosite în timpul de probă. 

-461- 

Privilegiile religioase au fost prea mult neglijate de cei angajați în instituțiile noastre. Nici unul nu trebuie să fie angajat în lucrarea lui Dumnezeu dacă tratează cu indiferență aceste privilegii, pentru că unii ca aceștia sunt în legătură cu îngerii răi și sunt un nor de întuneric și o piedică pentru alții. Pentru ca lucrarea să aibă succes, fiecare departament din aceste instituții trebuie să aibă prezența îngerilor cerești. Când Duhul lui Dumnezeu va lucra asupra inimii, curățind templul sufletului de pângărirea lumească și de iubirea de plăceri, toți vor fi văzuți la adunarea pentru rugăciune, făcându-și cu credincioșie datoria, fiind zeloși și doritori să recolteze tot beneficiul pe care-l pot câștiga. Lucrătorul credincios pentru Stăpânul lui va folosi orice ocazie să se așeze direct sub razele de lumină de la tronul lui Dumnezeu, și această lumină va fi reflectată asupra altora. 

Și nu doar adunarea de rugăciune să fie frecventată cu credincioșie, ci, o dată pe săptămână, să se țină o adunare de laudă. La aceasta să se stăruie asupra bunătății și multiplelor îndurări ale lui Dumnezeu. Dacă am fi tot așa de degajați să ne exprimăm mulțumirea pentru îndurările primite precum suntem să vorbim despre nemulțumiri, îndoieli și necredință, am putea aduce bucurie pentru inimile altora, în loc să aruncăm o întunecime de descurajare asupra lor. Cei care se plâng și murmură, care totdeauna văd descurajări în calea lor și vorbesc despre necazuri și greutăți, ar trebui să privească la jertfa infinită pe care a adus-o Hristos în favoarea lor. Atunci vor prețui toate binecuvântările în lumina crucii. În timp ce privim la Isus, Căpetenia și Desăvârșitorul credinței noastre, pe care L-au străpuns păcatele și L-au apăsat durerile noastre, vom vedea un motiv de recunoștință și laudă, și gândurile și dorințele noastre vor fi aduse în supunere față de voința lui Hristos. 

În milostivele binecuvântări pe care ni le-a acordat Tatăl nostru ceresc, putem discerne nenumărate dovezi ale iubirii nemărginite și milă afectuoasă, care întrec iubirea fierbinte a mamei pentru copilul ei capricios. Când studiem caracterul divin în lumina crucii, vedem îndurare, afecțiune și iertare, împletite cu echitate și dreptate. Asemenea lui Ioan, exclamăm: “Vedeți ce dragoste ne-a arătat Tatăl, să ne numim copii ai lui Dumnezeu”. Noi vedem în mijlocul tronului pe Unul care poartă în mâinile, în picioarele și coasta Sa semnele suferinței îndurate pentru a împăca pe om cu Dumnezeu și pe Dumnezeu cu omul. Incomparabila îndurare ne descoperă un Tată nemărginit, care locuiește într-o lumină de neapropiat și care totuși ne primește la Sine, prin meritele Fiului Său. Norul răzbunării care a prevestit numai mizerie și disperare, în lumina reflectată de la cruce, descoperă despre cele scrise de Dumnezeu: Trăiește, păcătosule, trăiește! Sufletelor pocăite și cei care credeți, trăiți! Eu am plătit răscumpărarea! 

-462- 

Noi trebuie să ne adunăm în jurul crucii. Hristos, și El răstignit, trebuie să fie subiectul contemplației, al conversației și al celei mai mari emoții de bucurie. Noi trebuie să avem aceste întâlniri speciale în scopul de a păstra proaspete în gândul nostru tot ce am primit de la Dumnezeu și pentru a ne exprima recunoștința pentru iubirea Lui cea mare și a consimți să ne încredințăm totul în mâna care a fost pironită pe cruce pentru noi. Noi trebuie să învățăm aici să vorbim în limba Canaanului, să cântăm cântările Sionului. Prin taina și slava crucii putem prețui valoarea omului și apoi vom vedea și vom simți importanța de a lucra pentru semenii noștri, ca ei să poată fi înălțați la tronul lui Dumnezeu. 

Sfințenia juruințelor 

Istorisirea scurtă, dar teribilă, despre Anania și Safira este scrisă de pana inspirată pentru folosul tuturor celor care mărturisesc că sunt urmașii lui Hristos. Această lecție importantă n-a apăsat cu destulă greutate asupra minții poporului nostru. Va fi folositor pentru toți să reflecteze cu atenție asupra naturii acestui păcat, pentru care vinovații aceștia au fost dați ca exemplu. Această dovadă însemnată a judecății de pedepsire este înfricoșătoare și ar trebui să-i facă pe toți să le fie frică și să tremure să repete păcate care au adus o astfel de pedeapsă. Egoismul a fost marele păcat care a încețoșat caracterele acestei perechi vinovate. 

-463- 

Împreună cu alții, Anania și Safira au avut privilegiul de a auzi Evanghelia predicată de apostoli. Cuvântul vorbit a fost însoțit de puterea lui Dumnezeu și asupra tuturor celor prezenți plana o convingere adâncă. Influența înduioșătoare a harului lui Dumnezeu a avut ca efect eliberarea inimii lor de deținerea egoistă a averilor pământești. În timp ce se aflau sub influența directă a Duhului lui Dumnezeu, ei au făcut o juruință să dea Domnului o anumită țarină, dar când n-au mai fost sub această influență cerească, impresia a fost mai puțin convingătoare și au început să se îndoiască și să se retragă de la împlinirea juruinței pe care au făcut-o. Ei au socotit că s-au grăbit și au dorit să reconsidere problema. În felul acesta, a fost deschisă o ușă prin care Satana a intrat de îndată și a pus stăpânire pe mintea lor. 

Cazul acesta ar trebui să fie o avertizare pentru toți spre a se păzi împotriva primei apropieri a lui Satana. Mai întâi, a fost nutrită lăcomia, apoi, fiindu-le rușine ca frații lor să știe că sufletele lor egoiste au râvnit la ceea ce dedicaseră și făgăduiseră în mod solemn lui Dumnezeu, a fost practicată minciuna. Ei au discutat problema împreună și în mod deliberat au hotărât să rețină o parte din prețul moșioarei. Când au fost condamnați pentru minciună, pedeapsa lor instantanee a fost moartea. Ei știau că Domnul, pe care L-au înșelat, i-a descoperit, pentru că Petru a spus: “Pentru ce ți-a umplut Satana inima ca să minți pe Duhul Sfânt, și să ascunzi o parte din prețul moșioarei? Dacă n-o vindeai, nu rămânea ea a ta? Și după ce ai vândut-o, nu puteai să faci ce vroiai cu prețul ei? Cum s-a putut naște un astfel de gând în inima ta? N-ai mințit pe oameni, ci pe Dumnezeu”. 

A fost necesar un exemplu special pentru a apăra tânăra biserică să nu devină coruptă, pentru că numărul lor creștea rapid. Astfel a fost dată o avertizare în acel timp tuturor celor care Îl mărturiseau pe Hristos și tuturor celor care aveau să mărturisească Numele Lui după aceea, că Dumnezeu cere credincioșie în aducerea la îndeplinire a juruințelor. Dar cu tot semnalul acesta de pedepsire a înșelăciunii și minciunii, aceleași păcate au fost adesea repetate în biserica creștină și sunt mult răspândite în zilele noastre. Mi-a fost arătat că Dumnezeu a dat acest exemplu ca avertizare pentru toți cei care aveau să fie ispitiți într-un fel asemănător. În biserică se practică zilnic egoismul și frauda, reținând ceea ce El reclamă, jefuindu-L în felul acesta și venind în conflict cu planurile Sale de a răspândi lumina și cunoașterea adevărului peste tot, în lungul și în latul țării. 

-464- 

În planurile Sale înțelepte, Dumnezeu a făcut ca înaintarea cauzei Lui să fie dependentă de eforturile personale ale poporului Său și de darurile lor de bunăvoie. Acceptând conlucrarea omului în marele plan de răscumpărare, El i-a acordat o mare cinste. Pastorul nu poate predica dacă nu este trimis. Lucrarea de a răspândi lumină nu apasă numai asupra pastorului. Fiecare ins, devenind membru al bisericii, se angajează solemn să fie un reprezentant al lui Hristos, trăind adevărul pe care-l mărturisește. Urmașii lui Hristos trebuie să ducă mai departe lucrarea pe care El le-a încredințat-o, când S-a înălțat la cer. 

Instituțiile, care sunt unelte ale lui Dumnezeu de a continua lucrarea de pe pământ, trebuie să fie sprijinite. Trebuie clădite case de rugăciune, întemeiate școli și case de editură prevăzute cu condiții favorabile, pentru a face o lucrare mare de publicare a adevărului în toată părțile lumii. Instituțiile acestea au fost rânduite de Dumnezeu și trebuie susținute prin zecimi și daruri de bunăvoie. Pe măsură ce lucrarea crește, vor fi necesare mijloace spre a o duce înainte cu toate ramurile ei. Cei care au fost convertiți la adevăr și au fost făcuți părtași ai harului Său pot deveni conlucrători cu Hristos, făcând sacrificii voluntare și aducând daruri de bunăvoie. Iar când membrii bisericii doresc în inima lor să nu mai fie făcute apeluri pentru bani, ei spun în realitate să sunt mulțumiți ca lucrarea lui Dumnezeu să nu mai progreseze. 

“Iacov a făcut o juruință și a zis: ‘Dacă va fi Dumnezeu cu mine și mă va păzi în timpul călătoriei pe care o fac, dacă-mi va da pâine să mănânc și haine să mă îmbrac, și dacă mă voi întoarce în pace în casa tatălui meu, atunci Domnul va fi Dumnezeul meu; piatra aceasta, pe care am pus-o ca stâlp de aducere aminte, va fi casa lui Dumnezeu și Îți voi da a zecea parte din tot ce-mi vei da’.” Împrejurările care l-au îndemnat pe Iacov să facă Domnului o juruință erau asemănătoare cu cele care îi îndeamnă pe bărbați și femei să facă Domnului juruințe în zilele noastre. Printr-o faptă păcătoasă, el a obținut binecuvântarea care știa că i-a fost promisă prin cuvântul sigur al lui Dumnezeu. Făcând aceasta, el a dovedit o mare lipsă de credință în puterea lui Dumnezeu de a-și aduce la îndeplinire scopurile, oricât ar părea de descurajatoare aparențele actuale. În loc să ocupe poziția pe care a râvnit-o, el a fost obligat să fugă ca să-și scape viața de mânia lui Esau. Având numai un toiag în mână, a trebuit să călătorească sute de kilometri printr-o regiune pustie. I-a pierit curajul, era copleșit de remușcare și frică și căuta să evite oamenii, ca să nu fie urmărit de fratele său mâniat. El n-avea pacea lui Dumnezeu care să-l mângâie, pentru că era hărțuit de gândul că a pierdut ocrotirea divină. 

-465- 

A două zi a călătoriei lui se apropia de sfârșit. El este obosit, flămând, fără adăpost și simte că este părăsit de Dumnezeu. Știe că propria-i purtare a adus acest necaz asupra lui. Se îngrămădesc nori întunecoși de disperare și simte că este un exilat. Inima lui este plină de o groază de nedescris și cu greu îndrăznește să se roage. Dar este atât de singuratic, încât simte, ca niciodată mai înainte, că are nevoie de ocrotirea lui Dumnezeu. Plânge și-și mărturisește păcatele înaintea lui Dumnezeu, implorând stăruitor o dovadă că El nu l-a părăsit de tot. Dar inima lui împovărată nu găsește ușurare. Și-a pierdut încrederea în sine și se teme că Dumnezeul părinților lui l-a lepădat. Dar lui Dumnezeu, Dumnezeului celui îndurător, Îi este milă de omul părăsit, lovit de durere, care adună pietre ca pernă și are numai bolta cerului ca învelitoare. 

Într-un vis, vede o scară misterioasă, cu partea de jos rezemată de pământ și al cărei vârf ajungea dincolo de oștirea stelelor, până la cerurile înalte. Îngerii urcau și coborau pe această scară de o strălucire luminoasă, care-i arăta comunicarea dintre pământ și cer. 

-466- 

Este auzit un glas care reînnoiește făgăduința de îndurare, de ocrotire și de binecuvântări viitoare. Când s-a trezit din vis, Iacov a spus: “Cu adevărat Domnul este în locul acesta, și eu n-am știut”. El a privit în jurul lui ca și când se aștepta să vadă mesagerii cerești; dar privirea lui uimită și serioasă n-a întâlnit decât contururile obiectelor pământești și cerurile de sus, cu strălucitoare mărgăritare de lumină. Scara și mesagerii strălucitori au dispărut, iar glorioasa Maiestate de deasupra ei putea s-o vadă numai în închipuire. 

Iacov a fost inspirat cu venerație de liniștea adâncă a nopții și avea impresia că se află în imediata prezență a lui Dumnezeu. Inima lui era plină de recunoștință pentru că n-a fost nimicit. În acea noapte n-a mai avut somn; sufletul i s-a umplut de recunoștință adâncă și fierbinte, amestecată cu bucurie sfântă. “Și Iacov s-a sculat dis-de-dimineață, a luat piatra pe care o pusese căpătâi, a pus-o ca stâlp de aducere aminte și a turnat untdelemn pe vârful ei.” Și aici a făcut el juruința lui solemnă față de Dumnezeu. 

Iacov a făcut juruința în timp ce a fost reînviorat de roua harului și întărit de prezența și asigurarea lui Dumnezeu. După ce slava divină a dispărut, el a fost ispitit ca și oamenii din zilele noastre, dar a rămas credincios față de juruința lui și nu avea să se răzgândească în privința aceasta. El putea să raționeze, cum fac oamenii acum, că această descoperire n-a fost decât un vis, că a fost excesiv de excitat când a făcut juruința și că, prin urmare, nu trebuie să fie ținută. Dar el n-a făcut așa. 

Au trecut mulți ani înainte ca Iacov să îndrăznească să se întoarcă în țara lui, dar când s-a întors, el s-a achitat cu credincioșie de datoria sa față de Domnul. Devenise un om bogat și foarte multe bunuri din averile lui au trecut în tezaurul Domnului. 

Mulți din zilele noastre nu reușesc acolo unde Iacov a avut succes. Cei cărora Dumnezeu le-a dat cel mai mult au o puternică înclinație de a reține ceea ce au, pentru că ei trebuie să dea o sumă proporțională cu averea lor. Iacov a dat zecime din tot ce avea, apoi a calculat folosirea zecimii și a dat Domnului beneficiul a ceea ce folosise pentru interesele lui în timpul când era într-o țară păgână, unde nu putea plăti ceea ce făgăduise. Aceasta a fost o cantitate mare, dar el n-a ezitat; ceea ce a făgăduit solemn lui Dumnezeu n-a socotit ca fiind al lui, ci al lui Dumnezeu. 

-467- 

În conformitate cu cantitatea atribuită, va fi și cantitatea solicitată. Cu cât este mai mare capitalul încredințat, cu atât mai valoros este darul pe care-l cere Dumnezeu să-I fie retrocedat. Dacă un creștin are zece sau douăzeci de mii de dolari, cerințele lui Dumnezeu sunt obligatorii pentru el nu numai în a da partea sa proporțională după sistemul zecimii, ci să prezinte lui Dumnezeu și jertfa sa pentru păcat și jertfa sa de mulțumire. Dispensațiunea levitică s-a evidențiat într-o manieră remarcabilă, prin sfințirea proprietății. Când vorbim despre zecime, ca standard al contribuțiilor iudaice pentru scopuri religioase, noi nu vorbim în mod înțelept. Domnul și-a păstrat pretențiile Sale înalte și prin fiecare produs, lor li se amintea de Dătător, cerându-li-se să I se facă restituiri. Li se cerea să plătească o răscumpărare pentru fiul lor întâi născut, pentru primele roade ale turmelor lor și pentru primul cules al recoltelor. Tot ceea ce cădea la cules era lăsat pentru săraci și, o dată la fiecare șapte ani, țarinile erau lăsate să producă de la sine pentru cei nevoiași. Apoi erau jertfele de ispășire, jertfele pentru vină, jertfele pentru păcat și scutirea de toate datoriile la fiecare al șaptelea an. Mai erau și numeroase cheltuieli pentru ospitalitate și daruri pentru săraci și erau și impozite asupra proprietăților lor. 

La perioade stabilite, pentru a păstra integritatea legii, oamenii erau chestionați dacă și-au îndeplinit juruințele cu credincioșie sau nu. O minoritate conștiincioasă a restituit lui Dumnezeu cam o treime din tot venitul pentru folosul intereselor religioase și pentru cei săraci. Aceste lucruri nu erau cerute din partea unei anumite clase de oameni, ci de la toți, cerința fiind proporțională cu cantitatea avută. În afară de toate aceste donații sistematice și regulate, mai erau și scopuri speciale care apelau la daruri de bunăvoie, precum clădirea cortului întâlnirii din pustie și templul construit la Ierusalim. Proiectele acestea au fost făcute de Dumnezeu și puse asupra poporului spre binele lor, precum și spre a susține lucrarea Lui. 

-468- 

În privința aceasta trebuie să aibă loc printre noi, ca popor, o trezire. Sunt puțini oameni care simt mustrări de conștiință dacă și-au neglijat datoria privind facerea de bine. Numai puțini simt remușcări pentru că Îl jefuiesc zilnic pe Dumnezeu. Dacă un creștin îl plătește pe semenul său insuficient în mod deliberat sau accidental sau refuză să se achite de o datorie adevărată, conștiința lui, dacă nu este veștejită, îl va tulbura; el nu se poate odihni, deși nu mai știe nimeni în afară de el. Sunt multe juruințe neglijate și făgăduieli neplătite și totuși cât de puțini își tulbură mintea cu această problemă; cât de puțini simt vinovăția acestei încălcări a datoriei! Asupra acestui subiect trebuie să avem convingeri noi și mai profunde. Conștiința trebuie să fie trezită și problemei trebuie să i se dea o atenție serioasă, pentru că în ziua de apoi trebuie să se dea socoteală lui Dumnezeu și cerințele Lui trebuie să fie satisfăcute. 

Responsabilitățile omului de afaceri, oricât de mare sau de mic este capitalul lui, vor fi în proporție exactă cu darurile primite de la Dumnezeu. Înșelăciunea bogățiilor a ruinat mii și zeci de mii. Acești oameni bogați uită că sunt ispravnici și că se apropie cu grăbire ziua când li se va spune: “Dă-mi socoteală de isprăvnicia ta”. Așa cum este arătat în pilda talanților, fiecare om este răspunzător pentru înțeleapta folosire a darurilor acordate. Omul sărman, din pildă, fiindcă a avut darul cel mai mic, a simțit responsabilitatea cea mai mică și n-a folosit talantul care i-a fost încredințat; de aceea a fost aruncat în întunericul de afară. 

Hristos a spus: “Cât de anevoie vor intra în Împărăția lui Dumnezeu cei ce au avuții”. Și ucenicii Lui s-au mirat de învățătura Lui. Când un slujbaș, care a lucrat cu succes în aducerea de suflete la Isus Hristos, părăsește lucrarea sacră pentru a obține un câștig vremelnic, el se cheamă un apostat și va fi făcut răspunzător față de Dumnezeu pentru talentele care au fost întrebuințate greșit. Când oameni de afaceri, fermieri, meseriași, negustori, avocați etc. devin membri ai bisericii, ei devin slujbași ai lui Hristos, și cu toate că talentele lor pot fi complet diferite, responsabilitatea lor de a face să înainteze cauza lui Dumnezeu, prin efort personal și cu mijloace proprii, nu este mai mică decât cea care apasă asupra pastorului. Vaiul care va cădea asupra pastorului, dacă nu predică Evanghelia, va cădea tot atât de sigur asupra omului de afaceri dacă, cu diferiții lui talanți, nu vrea să fie conlucrător cu Hristos în realizarea acelorași rezultate. Când li se explică acest lucru, unii vor spune: “Aceasta este o vorbă prea tare”; cu toate acestea, ea este adevărată, deși este continuu contrazisă de practica oamenilor care mărturisesc că sunt urmași ai lui Hristos. 

Va continua. 

Posted in

Redeșteptare

Leave a Comment