Continuare.
-509-
Hristos este exemplul nostru. Sunt slujitorii lui Hristos ispitiți și loviți cu furie de Satana? Tot așa a fost și El, care n-a cunoscut păcat. În aceste ceasuri de suferință El S-a întors spre Tatăl Său. El a venit pe pământ, ca să poată oferi o cale pe care noi să putem găsi har și putere spre a-i ajuta în orice vreme pe cei în nevoie, urmând exemplul Lui în rugăciune serioasă. Dacă slujitorii lui Hristos vor să imite acest model, ei vor fi umpluți cu Duhul Lui, și îngerii le vor sluji.
Îngerii I-au slujit lui Isus, totuși, prezența lor n-a făcut ca viața Lui să fie o viață comodă, eliberată de conflicte severe și de ispitiri feroce. El a fost ispitit în toate privințele cum suntem și noi, dar fără păcat. Dacă pastorii, în timp ce sunt angajați în lucrarea pe care El a hotărât-o ca ei s-o facă, au necazuri, încurcături și ispitiri, să fie oare descurajați când știu că este Unul care a îndurat toate acestea înainte de ei? Să părăsească ei încrederea, pentru că nu realizează tot ceea ce așteaptă de la munca lor? Hristos a lucrat cu zel pentru poporul Lui; dar eforturile Lui au fost disprețuite chiar de către cei pe care a venit să-i salveze și ei L-au dat la moarte pe El, care venise să le dea viață.
Există un mare număr de pastori, dar o mare lipsă de lucrători. Lucrătorii, conlucrătorii cu Dumnezeu, au un simțământ al sfințeniei lucrării și al severelor conflicte cu care trebuie să se confrunte, pentru ca să o ducă mai departe cu succes. Lucrătorii nu vor slăbi și nu se vor descuraja, având în vedere lucrarea, oricât de grea ar putea fi. În epistola către Romani, Pavel spune: “Deci fiindcă suntem socotiți neprihăniți prin credință, avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Hristos. Lui îi datorăm faptul că, prin credință, am intrat în această stare de har în care suntem; și ne bucurăm în nădejdea slavei lui Dumnezeu. Ba mai mult, ne bucurăm chiar și în necazurile noastre, căci știm că necazul aduce răbdare, răbdarea aduce biruință în încercare, iar biruința aceasta aduce nădejdea. Însă nădejdea aceasta nu înșeală, pentru că dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt, care ne-a fost dat.” (Romani 5, 1-5.) În El sunt toate comorile, înțelepciunea și cunoștința. Noi n-avem scuză, dacă nu ne folosim de bogatele provizii făcute pentru noi, ca să nu ducem lipsă de nimic. Darea înapoi de la greutăți, văicăreala în suferință îi face pe slujitorii lui Dumnezeu să fie slabi și fără eficiență în purtarea răspunderilor și a poverilor.
-510-
Toți cei care stau neclintiți în fruntea bătăliei trebuie să simtă lupta specială a lui Satana dusă împotriva lor. Când își dau seama de atacurile lui, ei vor fugi la Fortăreață. Ei simt nevoia de o putere specială de la Dumnezeu și muncesc în puterea Lui; de aceea, biruințele pe care le câștigă nu-i înalță pe ei, ci îi conduc prin credință să se sprijine și mai sigur pe Cel Puternic. În inimile lor, este trezită o adâncă și înflăcărată recunoștință față de Dumnezeu, și ei se bucură în suferința pe care o experimentează când sunt apăsați de vrăjmaș. Acești slujitori binevoitori câștigă o experiență și formează un caracter care va onora cauza lui Dumnezeu.
Timpul de față este un timp de privilegiu solemn și răspundere sacră pentru slujitorii lui Dumnezeu. Dacă aceste răspunderi sunt respectate cu credincioșie, mare va fi răsplata slujitorului credincios când Stăpânul va spune: “Dă-ți socoteală de isprăvnicia ta”. Truda zeloasă, lucrarea neegoistă, efortul răbdător și stăruitor îi vor fi răsplătite din belșug; Isus va zice: “De acum încolo nu vă mai numesc servi, ci prieteni, oaspeți.” Aprobarea Stăpânului nu este dată pentru mărimea lucrării îndeplinite, pentru că au fost câștigate multe lucruri, ci din cauza credincioșiei chiar în puține lucruri. Nu rezultatele mari pe care le obținem, ci motivele din care acționăm au valoare înaintea lui Dumnezeu. El prețuiește bunătatea și credincioșia mai mult decât mărimea lucrării îndeplinite.
-511-
Mi-a fost arătat că mulți sunt în cel mai mare pericol de a nu reuși să-și desăvârșească sfințirea în temere de Domnul. Pastorii sunt în pericol de a-și pierde propriile lor suflete. Unii dintre cei care au predicat altora vor fi respinși, pentru că nu și-au desăvârșit un caracter creștin. În lucrarea lor, ei n-au salvat suflete, și nici chiar pe ale lor n-au reușit să le salveze. Ei nu văd importanța cunoașterii de sine și a stăpânirii de sine. Ei nu veghează și nu se roagă, ca să nu cadă în ispită. Dacă ar veghea, ei ar ajunge să-și cunoască punctele slabe în care sunt atacați, cel mai probabil, de ispită. Prin priveghere și rugăciune, punctele lor cele mai slabe pot să fie în așa fel păzite, încât să devină cele mai puternice, și ei pot să întâmpine ispita fără să fie biruiți. Fiecare urmaș al lui Hristos trebuie să se cerceteze zilnic, pentru ca să ajungă să-și cunoască perfect propria lui purtare. Aproape la toți există o neglijare a cercetării de sine. Această neglijare este extrem de periculoasă pentru cel care mărturisește a fi purtătorul de cuvânt al lui Dumnezeu, care ocupă înfricoșata poziție de răspundere ca primitor al cuvintelor lui Dumnezeu spre a le prezenta poporului Său. Conduita zilnică a unei astfel de persoane are mare influență asupra altora. Dacă n-are nici un succes în muncă, el îi aduce pe convertiți la propriul lui nivel inferior, și rar se-ntâmplă ca ei să se ridice mai sus. Căile pastorului lor, cuvintele lui, gesturile și manierele lui, credința lui, evlavia lui sunt considerate ca model de către toți adventiștii, păzitori ai Sabatului, și, dacă ei îl imită pe el, care i-a învățat adevărul, cred că își fac toată datoria.
Există multe în conduita unui pastor pe care el le poate îmbunătăți. Mulți văd și simt lipsa lor, totuși par să nu-și dea seama de influența pe care o exercită. Ei sunt conștienți de acțiunile lor când le aduc la îndeplinire, dar îngăduie ca ele să dispară din memorie, și de aceea nu se schimbă. Dacă pastorii ar face din acțiunile fiecărei zile un subiect de atentă cugetare și verificare deliberată, cu scopul de a face cunoștință cu obiceiurile vieții lor, ei s-ar cunoaște pe ei înșiși mai bine. Printr-o examinare amănunțită a vieții lor zilnice în toate împrejurările, ei ar cunoaște motivele lor și principiile care îi pun în mișcare. Această revizuire zilnică a faptelor noastre, spre a vedea dacă conștiința le aprobă sau le condamnă, este necesară pentru toți care doresc să ajungă la desăvârșirea caracterului creștin. Multe fapte care trec drept fapte bune, chiar fapte de binefacere, când sunt cercetate îndeaproape, se constată că au fost sugerate de motive greșite. Mulți primesc aplauze pentru virtuți pe care nu le au. Cercetătorul de inimi examinează motivele și, adesea, faptele care sunt mult aplaudate de oameni sunt înregistrate de El, ca izvorând din motive egoiste și ipocrizie josnică. Fiecare faptă din viața noastră, fie că este excelentă și vrednică de laudă, sau merită dezaprobare, este judecată de cercetătorul inimilor după motivele care au pus-o în mișcare.
-512-
Chiar unii pastori care apără Legea lui Dumnezeu se cunosc doar puțin pe ei înșiși. Ei nu meditează și nu-și cercetează motivele. Ei nu-și văd greșelile și păcatele, pentru că nu au o privire serioasă și hotărâtă asupra vieții, faptelor și caracterului lor, separat și ca întreg, spre a le compara cu sfânta Lege a lui Dumnezeu. Cerințele Legii, în realitate, nu sunt înțelese de ei, și trăiesc zilnic călcând spiritul acelei Legi pe care ei mărturisesc că o respectă. “Prin Lege”, zice Pavel, “vine cunoștința deplină a păcatului.” “Păcatul nu l-am cunoscut decât prin Lege. De pildă, n-aș fi cunoscut pofta, dacă Legea nu mi-ar fi spus: ‘Să nu poftești’.” (Romani 3, 20.7.27.) Unii dintre cei care lucrează prin cuvânt și învățătură n-au o înțelegere practică a Legii lui Dumnezeu și a sfintelor ei cerințe, sau a ispășirii lui Hristos. Înainte ca ei să-i poată converti pe păcătoși, trebuie ca ei înșiși să se convertească.
Oglinda credincioasă, care ar descoperi defectele de caracter, este neglijată; de aceea există meteahnă și păcat și sunt evidente pentru alții, chiar dacă nu sunt înțelese de către cei care sunt greșiți. Păcatul odios al egoismului există în mare măsură, chiar și la unii care mărturisesc a fi devotați lucrării lui Dumnezeu. Dacă ei ar compara caracterul lor cu cerințele Lui, mai ales cu standardul cel mare, Legea Lui cea sfântă, dreaptă și bună, ei ar constata, dacă sunt cercetători drepți și cinstiți, că au lipsuri enorme. Dar unii nu sunt dispuși să privească prea departe, sau destul de adânc, spre a vedea stricăciunea inimilor lor. Ei au lipsuri în foarte multe privințe; totuși, rămân în voită ignoranță față de vina lor, și sunt atât de absorbiți de purtarea de grijă a propriilor lor interese, încât lui Dumnezeu nu-I mai dau nici o atenție.
-513-
Unii nu sunt evlavioși din fire, și de aceea ar trebui încurajat și cultivat obiceiul examinării îndeaproape a vieții și motivelor lor, și mai ales obiceiul de a nutri iubire pentru exerciții religioase și pentru iubirea în taină. Adesea, ei sunt auziți vorbind despre îndoieli și necredință și stăruind asupra extraordinarelor lupte pe care le-au avut cu simțăminte infidele. Ei stăruie asupra influențelor descurajatoare, care afectează în așa fel credința, speranța și curajul lor, privind adevărul și succesul final al lucrării și cauzei în care sunt angajați, ca și când ar face o virtute specială, ca să fie găsiți de partea celor care se îndoiesc. Uneori, par a se bucura, într-adevăr, învârtindu-se în jurul poziției celor necredincioși și întărind necredința lor cu fiecare împrejurare pe care o pot aduna ca o scuză pentru întunecimea lor. Acestora le-aș spune: Ar fi mai bine să coborâți de îndată și să părăsiți zidurile Sionului, până ce veți deveni bărbați convertiți și creștini buni. Înainte să vă luați răspunderea de a deveni pastori, vouă vi se cere, din partea lui Dumnezeu, să vă despărțiți de iubirea de lume. Răsplata celor care continuă în această poziție de îndoială va fi cea dată fricoșilor și necredincioșilor.
Dar care este motivul acestor îndoieli, acestei întunecimi și necredințe? Răspund: Oamenii aceștia nu stau bine cu Dumnezeu. Ei nu-și tratează cinstit și sincer sufletele. Nu s-au despărțit de tot egoismul, de păcat și de păcătoși. N-au ajuns să studieze viața de lepădare de sine, de sacrificiu de sine a Domnului nostru să imite exemplul Lui de curățire, devoțiune și sacrificiu de sine. Păcatul care înfășoară așa de ușor a fost întărit prin satisfacerea lui. Prin propria lor neglijență și păcat, ei s-au despărțit de societatea divinului Învățător, și El Se află înaintea lor la distanța unei călătorii de o zi. Ei îi au în societatea lor pe cei indolenți, leneși, decăzuți, necredincioși, nerespectuoși, nerecunoscători, nesfinți și pe însoțitorii lor, îngerii cei răi. Este de mirare că aceștia sunt în întuneric sau că au îndoieli privind învățătura? “Dacă vrea cineva să facă voia Lui, va ajunge să cunoască … învățătura.” (Ioan 7, 17.) El va ajunge să cunoască cu siguranță tot ce se spune în legătură cu acest subiect. Această făgăduință ar trebui să alunge toate îndoielile și întrebările. Ceea ce aduce îndoieli este despărțirea de Hristos. El este urmat de cei serioși, cinstiți, sinceri, credincioși, umili, blânzi, iluminați, curățiți și păziți: pentru că sunt legați de cer.
-514-
Nu trebuie să se ceară o mai mare dovadă că o persoană este la mare depărtare de Isus și trăiește cu neglijarea rugăciunii în taină, neglijând evlavia personală, decât faptul că discută astfel îndoielile și necredința, pentru că mediul lui înconjurător nu-i este favorabil. Astfel de persoane n-au religia curată, neîntinată, a lui Hristos. Ei au un material fals, pe care procesul de curățire îl va mistui cu desăvârșire, ca rugină. De îndată ce Dumnezeu îi încearcă și pune la probă credința lor, ei se îndoiesc, slăbesc, mergând când pe o cale, când pe alta. Ei nu au adevăratul material, avut de Pavel, care se putea bucura în suferință, pentru că “necazul aduce răbdare, răbdarea aduce biruință în încercare, iar biruința aceasta aduce nădejdea. Însă nădejdea aceasta nu înșeală, pentru că dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre prin Dumnezeul Sfânt, care ne-a fost dat.” (Romani 5, 3-5.) Ei au o religie de circumstanță. Dacă toți din jurul lor sunt tari în curaj și credința în succesul final al soliei îngerului al treilea, și împotriva lor nu este adusă nici o influență specială, atunci se pare că ei au ceva credință. Dar de îndată ce adversitatea începe să se abată asupra cauzei și lucrarea merge greu, fiind nevoie de ajutorul fiecăruia, aceste suflete sărmane, cu toate că pot să mărturisească a fi slujbași ai Evangheliei, așteaptă ca totul să se prăbușească.
-515-
Dacă apare apostazia, și se manifestă răzvrătire, nu-i veți auzi spunând, în alese cuvinte de încurajare și înviorare: Fraților, nu vă pierdeți curajul; aveți curaj. “Totuși temelia cea tare a lui Dumnezeu stă nezguduită, având pecetea aceasta: ‘Domnul cunoaște pe cei ce sunt ai Lui’.” (2 Timotei 2, 19.) Bărbații care sunt afectați în felul acesta de împrejurări trebuie să rămână la casele lor și să folosească puterea lor fizică și mentală în poziții de mai mică răspundere, unde nu vor fi expuși să întâmpine o opoziție atât de puternică. Dacă totul merge bine, ei pot fi socotiți bărbați foarte buni și consacrați. Dar aceștia nu sunt cei pe care Stăpânul vrea să-i trimită în lucrarea Sa, pentru că acestora li se împotrivesc cei care sunt trimișii lui Satana, iar Satana și oștirea îngerilor lui cei răi va fi angajată împotriva lor. Dumnezeu a luat măsuri pentru cei pe care i-a chemat El să facă lucrarea Lui, pentru ca ei să iasă biruitori din orice luptă.
Domnul, vorbind prin Pavel (Efeseni 6, 10-18), ne spune cum să ne înarmăm împotriva lui Satana și a trimișilor lui: “Încolo, fraților, întăriți-vă în Domnul și în puterea tăriei Lui. Îmbrăcați-vă cu toată armătura lui Dumnezeu, ca să puteți ține piept uneltirilor diavolului. Căci noi n-avem de luptat împotriva cărnii și a sângelui, ci împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutății, care sunt în locurile cerești. De aceea, luați toată armătura lui Dumnezeu, ca să vă puteți împotrivi în ziua cea rea, și să rămâneți în picioare, după ce veți fi biruit totul. Stați gata, dar având mijlocul încins cu adevărul, îmbrăcați cu platoșa neprihănirii, având picioarele încălțate cu râvna Evangheliei păcii. Pe deasupra tuturor acestora, luați scutul credinței, cu care veți putea stinge toate săgețile arzătoare ale celui rău. Luați și coiful mântuirii și sabia Duhului, care este Cuvântul lui Dumnezeu. Faceți în toată vremea, prin Duhul, tot felul de rugăciuni și cereri. Vegheați la acestea, cu toată stăruința, și rugăciune pentru toți sfinții.”
-516-
Noi suntem angajați într-o lucrare înaltă și sacră. Cei care mărturisesc că sunt chemați să-i învețe adevărul pe cei ce stau în întuneric nu trebuie să fie ei înșiși oameni ai necredinței și întunericului. Ei trebuie să trăiască alături de Dumnezeu, unde pot fi lumină în Domnul. Motivul pentru care nu sunt așa ceva este că ei înșiși nu ascultă de Cuvântul lui Dumnezeu; de aceea sunt exprimate îndoieli și descurajări când ar trebui să se audă numai cuvinte de credință și bucurie sfântă.
Religia este cea care ajută la nevoie; o convorbire zilnică cu Dumnezeu, un interes neîmpărțit și neegoist în lucrarea Lui. Trebuie să aibă loc o umilire de sine, să fie îndurată orice gelozie, bănuială rea, invidie, ură, răutate și necredință. Este nevoie de o schimbare totală. Unii au pierdut din vedere modelul nostru, Omul suferind de pe Golgota. În slujba Lui, nu trebuie să ne așteptăm la comoditate, cinste sau măreție în această viață; pentru că El, Maiestatea cerului, nu le-a primit. “Disprețuit și părăsit de oameni, om al durerii și obișnuit cu suferința.” “El era străpuns pentru fărădelegile noastre, zdrobit pentru păcatele noastre. Pedeapsa care ne dă pacea a căzut peste El, și, prin rănile lui, suntem tămăduiți.” (Isaia 53, 3.5.) Cu acest exemplu în fața noastră, vom alege oare să evităm crucea și să fim legănați încoace și încolo de împrejurări? Să fie oare aprins zelul nostru și înflăcărarea noastră numai când suntem înconjurați de cei care sunt treji și zeloși în lucrarea și cauza lui Dumnezeu?
-517-
Nu putem sta cu credință în Dumnezeu, fie oricât de neplăcute și descurajatoare toate cele ce ne înconjoară? “Deci, ce vom zice noi în fața tuturor acestor lucruri? Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine va fi împotriva noastră? Cine va ridica pâră împotriva aleșilor lui Dumnezeu? Dumnezeu este Acela care-i socotește neprihăniți! Cine-i va osândi? Hristos a murit! Ba mai mult, el a și înviat, stă la dreapta lui Dumnezeu, și mijlocește pentru noi! Cine ne va despărți pe noi de dragostea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigonirea, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia? După cum este scris: Din pricina ta suntem dați morții toată ziua; suntem socotiți ca niște oi de tăiat. Totuși, în toate aceste lucruri, noi suntem mai mult decât biruitori, prin Acela care ne-a iubit. Căci sunt bine încredințat că nici moartea, nici viața, nici îngerii, nici stăpânirile, nici lucrurile de acum, nici cele viitoare, nici înălțimea, nici adâncimea, nici o altă făptură, nu vor fi în stare să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, care este în Isus Hristos, Domnul nostru.”(Romani 8, 31-39.)
Mulți pastori n-au un interes neîmpărțit în lucrarea lui Dumnezeu. Ei au investit numai puțin în cauza Lui, și pentru că au acumulat atât de puțin în înaintarea adevărului, sunt ispitiți ușor să privească și să înainteze spre cauza lui Dumnezeu. Nu sunt stabili, întăriți, consolidați. Cel care își cunoaște bine caracterul, care are cunoștință de păcatul pe care îl înfășoară așa de lesne, și ispitele care, cel mai probabil, îl vor birui, nu trebuie să se expună fără a fi nevoie și să invite ispita, așezându-se pe terenul dușmanului. Dacă îl cheamă datoria acolo unde împrejurările nu sunt favorabile, el va avea ajutor special de la Dumnezeu, și astfel va merge complet echipat pentru lupta cu vrăjmașul. Cunoașterea de sine îi va salva pe mulți de căderea în ispite cumplite și îi ocolește pe mulți de o înfrângere rușinoasă. Pentru ca să ajungem să ne cunoaștem, este important ca, în mod fidel, să cercetăm motivele și principiile comportamentului nostru, comparând acțiunile noastre cu standardul datoriei descoperit în Cuvântul lui Dumnezeu. Pastorii trebuie să încurajeze și să cultive binefacerea.
-518-
Mi-a fost arătat că unii, care au fost angajați la serviciul nostru de publicații, la Institutul nostru de Sănătate sau în pastorație, au lucrat numai pentru salariu. Sunt și excepții; nu sunt toți vinovați în această privință, dar numai puțini se pare că au înțeles că ei trebuie să dea socoteală de isprăvnicia lor. Mijloace care au fost consacrate lui Dumnezeu pentru înaintarea cauzei Sale au fost risipite. Familii sărace, care au experimentat influența simțitoare a adevărului și care de aceea îl prețuiesc și au fost recunoscători față de Dumnezeu pentru el, au socotit că puteau și trebuia să se lipsească chiar și de cele necesare vieții pentru a aduce darurile lor pentru tezaurul Domnului. Unii s-au lipsit de piese de îmbrăcăminte, de care aveau într-adevăr nevoie spre a se simți bine. Alții au vândut singura lor vacă și banii astfel primiți i-au consacrat lui Dumnezeu. În sinceritatea sufletelor lor, cu multe lacrimi de recunoștință, pentru că a fost privilegiul lor să facă acest lucru pentru cauza lui Dumnezeu, ei s-au plecat înaintea Domnului cu darurile lor și au invocat binecuvântarea Sa asupra lor, când le-au trimis, rugându-se ca ele să poată fi mijloacele de ducere a cunoștinței adevărului sufletelor din întuneric. Mijloacele consacrate în felul acesta n-au fost întotdeauna folosite așa cum le-au destinat donatorii jertfitori de sine. Oameni lacomi, egoiști, neavând spiritul tăgăduirii de sine sau al jertfei de sine, au mânuit cu necredincioșie banii astfel aduși în trezorerie; și ei au jefuit tezaurul lui Dumnezeu, primind bani pe care nu i-au câștigat prin muncă corectă. Administrarea lor neconsacrată și nesăbuită a cheltuit și a risipit bani care I-au fost consacrați lui Dumnezeu, cu rugăciuni și lacrimi.
Mi-a fost arătat că îngerul raportor face o înregistrare fidelă a fiecărui dar dedicat lui Dumnezeu și pus în trezorerie, precum și a rezultatului final al mijloacelor astfel date. Dumnezeu ia cunoștință de fiecare bănuț consacrat cauzei Sale și de bunăvoința sau repulsia dătătorului. Motivul dăruirii este înregistrat de asemenea. Cei jertfitori de sine și consacrați, care Îi redau lui Dumnezeu lucrurile care sunt ale Lui, când El le cere de la ei, vor fi răsplătiți după faptele lor. Chiar dacă mijloacele consacrate astfel vor fi greșit folosite, astfel încât ele nu îndeplinesc scopul avut în vedere de dăruitor — spre slava lui Dumnezeu și salvarea de suflete — cei care au făcut sacrificiile cu sinceritate de suflet, vizând numai slava lui Dumnezeu, nu-și vor pierde răsplata.
Va continua.