Continuare.
-499-
Unii nu studiază îndeaproape Biblia. Ei nu simt înclinația să se apuce să studieze cu stăruință Cuvântul lui Dumnezeu. Ca urmare a acestei neglijențe, ei au muncit cu un mare dezavantaj și, în eforturile lor de slujire, n-au realizat nici o zecime din lucrarea pe care ar fi putut s-o facă, dacă ar fi văzut necesitatea unei consacrări a minții lor pentru studierea Cuvântului. Ei puteau să devină atât de obișnuiți cu Scripturile, atât de întăriți în argumente biblice, încât i-ar fi putut întâmpina pe oponenți și astfel să prezinte motivele credinței noastre, ca adevărul să triumfe, și opoziția să fie redusă la tăcere.
Aceia care slujesc Cuvântul trebuie să aibă o atât de completă cunoaștere a acelui Cuvânt cât este posibil pentru ei să obțină. Ei trebuie să cerceteze, să se roage și să învețe continuu, altfel poporul lui Dumnezeu va avansa în cunoașterea Cuvântului și a voinței Sale, și îi va lăsa pe acești pretinși învățători mult în urmă. Cine îi va mai învăța pe oameni când ei sunt înaintea învățătorilor lor? Toate eforturile unor astfel de pastori sunt fără rod. Este nevoie ca ei să fie învățați mai profund, din Cuvântul lui Dumnezeu, înainte să fie capabili să-i instruiască pe alții.
Unii ar fi putut să fie acum lucrători conștiincioși, dacă ar fi folosit bine timpul, simțind că aveau să dea socoteală lui Dumnezeu de timpul lor risipit. Ei L-au nemulțumit pe Dumnezeu, pentru că n-au fost harnici. Mulțumirea de sine, iubirea de sine și iubirea egoistă de comoditate i-au reținut pe unii de la bine, i-au abătut de la obținerea cunoașterii Scripturilor, ca să poată fi cu totul destoinici pentru orice lucrări bune. Unii nu apreciază valoarea timpului și au lenevit în pat în ceasurile pe care le-ar fi putut întrebuința pentru studierea Bibliei. Sunt câteva subiecte asupra cărora ei au stăruit cel mai mult, cu care s-au obișnuit, și despre care pot vorbi acceptabil; dar, în mare măsură, ei au rămas aici. Ei nu s-au simțit întru totul mulțumiți cu ei înșiși și, uneori, și-au dat seama de deficiențele lor, totuși n-au fost destul de treziți față de păcatul neglijenței spre a deveni obișnuiți cu Cuvântul lui Dumnezeu, pe care ei mărturisesc că îl fac cunoscut altora. Din cauza ignoranței lor, poporul este dezamăgit; el nu primește cunoștințele pe care le-ar fi putut obține de la ei și pe care se așteaptă să le obțină de la slujitorii lui Hristos.
-500-
Sculându-se devreme și economisind timpul, pastorii pot găsi timp pentru o îndeaproape cercetare a Scripturilor. Ei trebuie să aibă stăruință și să nu fie împiedicați în obiectivul lor, ci, în mod persistent, să-și folosească timpul în studierea Cuvântului, aducând în ajutorul lor adevărurile pe care alte minți, prin muncă obositoare, le-au adunat pentru ei și, cu efort harnic și stăruitor, le-au pregătit, punându-le la îndemâna lor. Sunt pastori care muncesc de ani de zile, învățându-i adevărul pe alții, în timp ce ei înșiși nu sunt buni cunoscători ai puternicelor puncte ale poziției noastre. Pe aceștia îi rog să o termine cu lenevia. Ea este pentru ei un blestem continuu. Dumnezeu le cere să facă fiecare moment roditor pentru ei sau pentru alții. “În sârguință, fiți fără preget. Fiți plini de râvnă cu Duhul. Slujiți Domnului.” “Cine se lenevește în lucrul lui, este frate cu cel ce nimicește.” (Romani 12, 11; Proverbe 18, 9.)
Este important pentru slujitorii lui Hristos să înțeleagă necesitatea autocreșterii, pentru ca să înfrumusețeze mărturia lor și să mențină o demnitate care le stă bine. Fără educație mintală ei vor da greș cu siguranță în tot ceea ce întreprind. Mi s-a arătat că există o hotărâtă lipsă la unii care predică Cuvântul. Dumnezeu nu este mulțumit cu căile și ideile lor. Maniera lor de a cita la întâmplare Scriptura este o rușine pentru ocupația lor. Ei pretind a fi învățători ai Cuvântului, și totuși, nu reușesc să repete corect Scriptura. Aceia care se predau întru totul predicării Cuvântului nu trebuie să se facă vinovați de citarea incorectă a textului. Dumnezeu cere desăvârșire de la toți slujitorii Săi.
-501-
Religia lui Hristos va fi exemplificată de posesorul ei în viață, în conversație, în fapte. Principiile ei puternice se vor dovedi o ancoră. Cei care sunt învățători ai Cuvântului trebuie să fie modele de pietate, exemple pentru turmă. Exemplul lor trebuie să mustre lenevia, nepăsarea, lipsa de hărnicie și de economie. Principiile religiei pretind hărnicie, sârguință, economie și onestitate. “Dă-ți socoteală de isprăvnicia ta.” (Luca 16, 2), va fi în curând auzit de către toți. Fraților, ce socoteală ați putea da Stăpânului, dacă ar apărea acum? Voi sunteți nepregătiți. Voi ați fi tot atât de sigur numărați împreună cu servii cei leneși, cât este de sigur că ei există. Pentru voi a mai rămas încă timp prețios. Eu vă rog fierbinte să răscumpărați vremea.
Pavel l-a îndemnat pe Timotei: “Caută să te înfățișezi înaintea lui Dumnezeu ca un om încercat, ca un lucrător care n-are de ce să-i fie rușine, și care împarte drept Cuvântul adevărului. Ferește-te de întrebările nebune, și nefolositoare, căci știi că dau naștere la certuri. și robul Domnului nu trebuie să se certe; ci să fie blând cu toți, în stare să-i învețe pe toți, plin de îngăduință răbdătoare, să-i îndrepte cu blândețe pe potrivnici, în nădejdea că Dumnezeu le va da pocăință, ca să ajungă la cunoștința adevărului; și, venindu-și în fire, să se desprindă din cursa diavolului, de care au fost prinși ca să-i facă voia.” (2 Timotei 2, 15.23-26.)
Pentru ca să aducă la îndeplinire lucrarea pe care o cere Dumnezeu de la ei, pastorii trebuie să fie calificați pentru poziția lor. Apostolul Pavel, în epistola sa către Coloseni, vorbește astfel cu privire la slujirea lui: “Slujitorul ei am fost făcut eu, după isprăvnicia pe care a dat-o Dumnezeu pentru voi, ca să întregesc Cuvântul lui Dumnezeu. Vreau să zic: taina ținută ascunsă din veșnicii și în toate veacurile, dar descoperită acum sfinților Lui, cărora Dumnezeu a voit să le facă cunoscut care este bogăția slavei tainei acesteia între neamuri și anume: Hristos în voi, nădejdea slavei. Pe El Îl propovăduim noi, și sfătuim pe orice om și învățăm pe orice om în toată înțelepciunea, ca să înfățișăm pe orice om desăvârșit în Hristos Isus. Iată la ce lucrez eu, și mă lupt după lucrarea puterii Lui, care lucrează cu tărie în mine.” (Coloseni 1, 25-29.)
-502-
Dumnezeu nu cere de la slujitorii Săi, care trăiesc atât de aproape de sfârșitul tuturor lucrurilor, o apreciere mai puțin sacră și mai puțină consacrare față de lucrarea de slujire. El nu poate accepta activitatea lucrătorilor, dacă nu realizează în propriile lor inimi viața și puterea adevărului pe care ei îl prezintă altora. El nu va accepta nimic mai puțin decât o lucrare serioasă, activă, făcută din inimă zeloasă. Pentru această mare lucrare se cere vigilență și rod bogat. Dumnezeu dorește lucrători altruiști dintre aceia care vor să muncească cu bunăvoință dezinteresată și să-i acorde lucrării tot interesul lor.
Fraților, vouă vă lipsește devoțiunea și consacrarea față de lucrare. Inimile voastre sunt egoiste. Deficiențele din voi trebuie să fie înlocuite, altfel peste scurt timp veți avea o dezamăgire fatală — veți pierde cerul. Dumnezeu nu trece cu vederea neglijența îndeplinirii cu credincioșie a lucrării pe care El a lăsat s-o facă slujitorii Lui. La mulți dintre cei care lucrează în pastorație le lipsește o energie durabilă, precum și o constantă încredere în Dumnezeu. Rezultatul acestei lipse aduce grele poveri asupra celor puțini, care posedă aceste calități, și ei sunt nevoiți să repare lipsurile atât de vădite la cei care ar putea fi muncitori capabili, dacă ar dori să ajungă așa ceva. Sunt puțini cei care lucrează zi și noapte, lipsindu-se pe sine de odihnă și bucuriile sociale, împovărând creierul la maximum, fiecare îndeplinind munca pentru trei oameni, epuizând viața lor prețioasă spre a face lucrarea pe care puteau s-o facă alții, dar neglijată. Unii sunt prea leneși, spre a-și face partea lor; mulți pastori se cruță cu grijă, evitând poverile, rămânând într-o stare de ineficiență și nefăcând aproape nimic. De aceea, cei care își dau seama de valoarea sufletelor, care apreciază sfințenia lucrării și simt că ea trebuie să înainteze fac muncă în plus, depunând eforturi supraomenești și folosesc la maximum puterea creierului lor pentru a menține lucrarea în mișcare. Dacă interesul pentru lucrare și consacrarea față de ea ar fi împărțite în mod egal, dacă toți care mărturisesc a fi pastori și-ar devota cu hărnicie cauzei întregul lor interes, nu cruțându-se pe sine, puținii lucrători zeloși și temători de Dumnezeu, care-și epuizează repede viața, ar fi ușurați de această mare apăsare de deasupra lor, și puterea lor ar putea fi păstrată astfel încât, solicitată fiind într-adevăr, aceasta va avea efectul unei duble puteri și va produce rezultate cu mult mai mari decât pot fi văzute în timp ce se află sub copleșitoarea apăsare de grijă și neliniște. Domnul nu este mulțumit cu această inegalitate.
-503-
Mulți dintre cei ce mărturisesc a fi chemați de Dumnezeu să slujească prin cuvânt și doctrină nu simt că n-au nici un drept să pretindă a fi învățători, dacă nu sunt pregătiți, prin studierea serioasă și stăruitoare a Cuvântului lui Dumnezeu. Unii au neglijat să obțină o cunoaștere a simplelor ramuri ale educației. Unii nu pot nici măcar să citească corect; unii citează greșit Scripturile, iar unii, prin vădita lor lipsă de calificare pentru lucrarea pe care încearcă s-o facă, păgubesc cauza lui Dumnezeu și pun adevărul într-o lumină proastă. Aceștia nu simt nevoie de a-și cultiva intelectul, de a încuraja în mod special perfecționarea fără prefăcătorie, și de a căuta adevărata ridicare a caracterului creștin. Mijlocul efectiv și sigur al atingerii acestuia este predarea sufletului față de Dumnezeu. El va îndruma intelectul și afecțiunile în așa fel, încât ele se vor concentra asupra celor divine și veșnice, și atunci ei vor poseda energie chibzuită, pentru că toate puterile minții și ale ființei întregi vor fi înălțate, curățate și îndreptate pe calea cea mai nobilă și sfântă. De pe buzele Învățătorului ceresc au fost auzite cuvintele: “Să iubești pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toate inima ta, cu tot sufletul tău, cu tot cugetul tău, și cu toată inima ta.” (Marcu 12, 30.) Când are loc această supunere față de Dumnezeu, fiecare acțiune va fi binecuvântată cu umilință adevărată, în timp ce, în același timp, cei care sunt în felul acesta aliați cu Dumnezeu și îngerii Lui cerești vor poseda o demnitate potrivită cu mireasma cerească.
-504-
Domnul cere de la slujitorii Săi să fie activi. Lui nu-i place să-i vadă nepăsători și leneși. Ei pretind că au dovada că Dumnezeu i-a ales în mod deosebit să-l învețe pe popor calea vieții; totuși, conversația lor adesea nu este folositoare și dovedesc că nu au sarcina lucrării asupra lor. Propriile lor suflete nu sunt înviorate de puternicele adevăruri pe care le prezintă altora. Unii propovăduiesc aceste atât de interesante adevăruri într-o manieră așa de nepăsătoare, încât ele nu pot influența poporul. “Tot ce găsește mâna ta să facă, fă cu toată puterea ta!” (Eclesiastul 9, 10.) Bărbații pe care i-a chemat trebuie să fie învățați să depună efort, să lucreze în mod serios, cu zel neobosit pentru El, să scoată suflete din foc. Când pastorii simt puterea adevărului în propriile lor suflete, mișcând puternic ființa lor, atunci vor poseda putere să influențeze inimile și să arate că ei cred în mod hotărât adevărurile pe care le predică altora. Ei trebuie să păstreze în minte valoarea sufletelor și adâncimile fără egal ale iubirii Mântuitorului. Aceasta va trezi sufletul în așa fel, încât, împreună cu David, ei pot să spună: “Îmi ardea inima în mine, un foc lăuntric mă mistuia.” (Psalmii 39, 3.)
Pavel l-a îndemnat pe Timotei: “Nimeni să nu-ți disprețuiască tinerețea; ci fii o pildă pentru credincioși, în vorbire, în purtare, în dragoste, în credință, în curăție. Pune-ți pe inimă aceste lucruri, îndeletnicește-te în totul cu ele, pentru ca înaintarea ta să fie văzută de toți. Fii cu luare aminte asupra ta însuți și asupra învățăturii pe care o dai altora; stăruiește în aceste lucruri, căci, dacă vei face așa, te vei mântui pe tine însuți și pe cei ce te ascultă.” (1 Timotei 4, 12.15.16.) Ce importanță însemnată este atribuită aici vieții creștine a slujitorului lui Dumnezeu! Ce nevoie este de studierea cu credincioșie a Cuvântului, pentru ca el însuși să fie sfințit prin adevăr și să poată fi calificat să-i învețe pe alții.
-505-
Fraților, vouă vi se cere să exemplificați adevărul în viața voastră. Dar cei care cred că au o lucrare de făcut, aceea de a-i învăța pe alții adevărul, nu sunt toți convertiți și sfințiți prin adevăr. Unii au idei greșite despre ce este un creștin și despre mijloacele prin care se poate obține o experiență religioasă fermă; cu atât mai puțin înțeleg ei calitățile pe care Dumnezeu le cere slujitorilor Săi. Bărbații aceștia sunt nesfințiți. Ocazional ei au un simțământ fugar, care le dă impresia că sunt într-adevăr copii ai lui Dumnezeu. Această dependență de impresii este una dintre înșelăciunile speciale ale lui Satana. Cei care sunt instruiți în felul acesta fac din religia lor o problemă de circumstanțe. Principiul ferm lipsește. Nimeni nu este un creștin viu, dacă nu are o zilnică experiență cu lucrurile lui Dumnezeu și o zilnică practicare a lepădării de sine, purtând cu bucurie crucea și urmându-l pe Hristos. Fiecare creștin viu va progresa zilnic în viața spirituală. În timp ce avansează spre desăvârșire, el experimentează în fiecare zi o convertire față de Dumnezeu; și convertirea lui nu este completată, până ce nu ajunge la perfecțiunea caracterului creștin, o totală pregătire pentru atingerea finală a nemuririi.
Dumnezeu trebuie să fie subiectul cel mai de seamă al cugetelor noastre. Meditând asupra Lui, și invocându-L, sufletul va fi înălțat și sentimentele stimulate. Neglijarea meditației și a rugăciunii va avea ca rezultat sigur un declin al interesului pentru cele religioase. Se va vedea nepăsare și lenevie. Religia nu este doar o emoție, un simțământ. Ea este un principiu care este întrețesut cu toate îndatoririle zilnice și tranzacțiile vieții. Nimic nu va fi susținut, nu se va intra în nici o afacere care va împiedica prezența acestui principiu. Pentru a menține religia curată și nepătată, este necesar a fi lucrători care stăruiesc în a face efort. Trebuie să facem noi înșine ceva. Nimeni altul nu poate face lucrarea noastră. Nimeni, în afară de noi, nu poate realiza mântuirea noastră cu frică și cutremur. Aceasta este exact acea lucrare pe care Domnul a lăsat-o pe seama noastră s-o facem.
-506-
Unii pastori, care pretind a fi chemați de Dumnezeu, au sângele sufletelor pe hainele lor. Ei sunt înconjurați de persoane căzute și de păcătoși și totuși nu simt nici o povară pentru sufletele lor; ei dau pe față o indiferență în legătură cu mântuirea lor. Unii sunt atât de aproape de adormire, încât se pare că n-au nici un simț al lucrării unui pastor evanghelic. Ei nu socotesc că, în calitate de medici spirituali, li se cere să aibă dibăcie în tratarea sufletelor bolnave de păcat. Lucrarea de avertizare a păcătoșilor, de a plânge și a se ruga cu ei, a fost neglijată până ce, pentru multe suflete, orice tratament era tardiv. Unii au murit în păcatele lor, și la judecată vor înfrunta cu mustrările vinovăției lor pe cei care i-ar fi putut salva, dar care nu i-au salvat. Pastori necredincioși, ce pedeapsă vă așteaptă!
Slujitorii lui Hristos au nevoie de o nouă ungere, pentru ca ei să poată discerne mai clar lucrurile sacre și să aibă concepții mai clare despre caracterul sfânt și fără pată, pe care ei înșiși trebuie să și-l formeze spre a fi pilde pentru turmă. Nimic din ceea ce putem face noi înșine nu ne va urca la nivelul la care Dumnezeu ne poate accepta ca ambasadori ai Lui. Numai o fermă încredere în Dumnezeu și o credință puternică și activă va împlini lucrarea pe care o cere El să fie făcută în noi. Dumnezeu chemă bărbați care lucrează. Continuarea în facerea de bine este ceea ce va forma caractere pentru cer. Cu claritate, credincioșie și iubire, trebuie să apelăm la oameni să se pregătească pentru ziua lui Dumnezeu. Unii va trebui să fie rugați stăruitor, cu seriozitate, înainte ca ei să fie mișcați. Fie ca lucrătorul să se caracterizeze prin blândețe, umilință și printr-o seriozitate care îi va face să înțeleagă că lucrurile acesta sunt o realitate, și ei au de ales între viață sau moarte. Comportamentul celui care lucrează pentru Dumnezeu trebuie să fie serios și caracterizat prin simplitate și politețe creștină, totuși, el trebuie să fie extrem de serios în lucrarea pe care i-a lăsat-o Stăpânul s-o facă. Perseverența hotărâtă pe calea dreptății și disciplinarea minții prin exerciții religioase, pentru a iubi devoțiunea și lucrurile cerești, vor aduce cea mai mare fericire.
-507-
Dacă ne punem încrederea în Dumnezeu, avem putere să stăpânim mintea în privința acelor lucruri. Prin exercițiu continuu, ea va deveni puternică spre a se lupta cu vrăjmașii lăuntrici și a supune eul, până când are loc o schimbare completă, iar pasiunile, apetitul și voința sunt aduse în supunere perfectă. Atunci va fi o evlavie zilnică în cămin și în afară, și când ne angajăm la lucru pentru suflete, eforturile noastre vor fi însoțite de o putere. Creștinul smerit va avea timpul lui de devoțiune, care nu este spasmodică, convulsivă sau superstițioasă, ci calmă, liniștită, profundă, constantă și serioasă. Iubirea față de Dumnezeu, practicarea sfințirii vor fi plăcute când există o predare perfectă față de Dumnezeu.
Motivul pentru care slujitorii lui Hristos nu mai au succes în lucrările lor se datorează faptului că nu sunt devotați lucrării în mod neegoist. Interesul unora este împărțit; ei sunt nehotărâți. Grijile acestei vieți preocupă atenția lor, și nu-și dau seama cât de sacră este lucrarea pastorului. Unii ca aceștia se pot plânge de întuneric, de necredință mare, de infidelitate. Motivul pentru acestea este că ei nu stau bine înaintea lui Dumnezeu; ei nu văd importanța de a face o deplină și completă consacrare față de El. Ei Îi slujesc puțin lui Dumnezeu, iar lor mai mult. Ei se roagă doar puțin.
-508-
Maiestatea cerului, în timp ce a fost angajat în lucrarea Sa pământească, S-a rugat mult Tatălui Său. Adesea era plecat în rugăciune toată noaptea. Duhul Lui era adesea întristat când simțea puterile întunericului acestei lumi, și părăsea orașul aglomerat și mulțimea gălăgioasă, și căuta un loc retras să-și facă rugăciunile. Muntele Măslinilor era locul favorit pentru rugăciunea Fiului lui Dumnezeu. Adesea, după ce mulțimea Îl părăsea pentru a se retrage peste noapte, El nu Se odihnea, deși era obosit de lucrările de peste zi. În Evanghelia după Ioan, citim: “și s-a întors fiecare acasă. Isus S-a dus la Muntele Măslinilor.” (Ioan 7, 53; 8, 1.) În timp ce orașul era cuprins de liniște, iar ucenicii s-au întors la casele lor, pentru o reîmprospătare în somn, Isus nu dormea. Rugăciunile Lui sfinte se înălțau spre Tatăl Său, de pe Muntele Măslinilor, pentru ca ucenici Lui să poată fi păziți de influențele pe care aveau să le întâmpine zilnic în lume, și ca propriul Lui suflet să poată fi întărit și sprijinit pentru sarcinile și încercările zilei următoare. Toată noaptea, în timp ce ucenicii Lui dormeau, divinul lor Învățător Se ruga. Roua și frigul nopții cădeau asupra capului Său plecat în rugăciune. Exemplul Lui a fost lăsat pentru urmașii Lui.
Maiestatea cerului, în timp ce era angajat în lucrarea Lui, Se afla adesea în rugăciune serioasă. El nu mergea totdeauna pe Muntele Măslinilor, pentru că ucenicii Lui aflaseră locul Lui favorit, și adesea Îl urmau. El a ales liniștea nopții, când n-avea să fie întrerupt. Isus putea să-i vindece pe bolnavi și să-i învie pe morți. El Însuși era un izvor de binecuvântare și tărie. El a poruncit chiar și furtunilor, și acestea au ascultat de El. N-a fost întinat de stricăciune, era străin față de păcat; totuși, S-a rugat, și încă des și cu strigăte puternice și lacrimi. S-a rugat pentru ucenicii Săi și pentru Sine, identificându-Se astfel cu nevoile noastre, cu slăbiciunile noastre și cu neajunsurile noastre, care sunt atât de obișnuite la oameni. El a fost un mare petiționar, neavând pasiunile firii noastre căzute, dar înconjurat de infirmități asemănătoare, ispitit în toate privințele, cum suntem și noi. Isus a îndurat chinul care necesita ajutor și sprijin de la Tatăl Său.
Va continua.