Continuare.
-209-
A existat oare vreodată o suferință sau o durere ca cea îndurată de Mântuitorul nostru! Ceea ce a făcut să fie paharul Lui atât de amar a fost simțământul neplăcerii Tatălui Său. Nu suferința trupească a fost cea care a pus capăt atât de repede vieții lui Hristos pe cruce, ci greutatea zdrobitoare a păcatelor lumii și simțământul mâniei Tatălui Său. Slava Tatălui și prezența susținătoare a Tatălui Său L-au părăsit, iar disperarea a apăsat asupra Lui cu greutatea zdrobitoare a întunericului și a stors de pe buzele Lui palide și tremurânde strigătul chinuit: “Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” (Matei 27, 46.)
Isus Se unise cu Tatăl la facerea lumii. În mijlocul suferințelor chinuitoare ale Fiului lui Dumnezeu, numai robii și cei înșelați au rămas fără milă. Preoții cei mai de seamă și bătrânii Îl înjurau pe scumpul Fiu al lui Dumnezeu, în timp ce agonia Lui era pe sfârșite. Totuși, natura neînsuflețită gemea în simpatia ei pentru însângeratul ei Autor, care era pe moarte. Pământul se cutremură. Soarele refuză să privească scena. Pe cer se adună întunericul. Îngerii au fost martori la scena suferinței până ce n-au mai putut privi și și-au ascuns fețele de la priveliștea oribilă. Hristos să moară! El este disperat! Zâmbetul de aprobare al Tatălui s-a îndepărtat și îngerilor nu li se îngăduie să lumineze întunecimea groaznicului ceas. Ei pot doar să privească uimiți la iubitul lor Comandant, Maiestatea cerului, suferind pedeapsa pentru călcarea de către om a Legii Tatălui.
Chiar și îndoielile L-au asaltat pe muribundul Fiu al lui Dumnezeu. El nu putea să vadă prin porțile mormântului. Speranța cea minunată nu-I putea prezenta ieșirea din mormânt ca biruitor și acceptarea de către Tatăl a sacrificiului Său. Păcatul lumii, cu toată grozăvia lui, a fost simțit de Fiul lui Dumnezeu până la cea mai profundă adâncime a lui. Neplăcerea Tatălui pentru păcat și pedeapsa lui, care este moartea, a fost tot ceea ce a putut El să înțeleagă prin acest uluitor întuneric. Isus a fost ispitit să Se teamă că păcatul era atât de jignitor înaintea Tatălui Său, încât Acesta nu Se putea împăca cu Fiul Său. Cumplita ispită, că Tatăl Său L-a părăsit pentru totdeauna, a pricinuit acel strigăt străpungător de pe cruce: “Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” (Matei 27, 46.)
-210-
Hristos a simțit profund așa cum vor simți păcătoșii când va fi vărsată mânia lui Dumnezeu asupra lor. Disperarea neagră, ca lințoliul morții, se va aduna în jurul sufletelor lor vinovate și atunci își vor da seama de întinderea deplină a păcătoșeniei păcatului. Mântuirea a fost cumpărată pentru ei prin suferința și moartea Fiului lui Dumnezeu. Ea putea să fie a lor, dacă ar fi acceptat-o de bună voie și cu bucurie; dar nimeni nu este silit să dea ascultare Legii lui Dumnezeu. Dacă refuză binefacerea cerească și aleg plăcerile și înșelăciunea păcatului, ei pot să aleagă și, la sfârșit, își primesc plata, care este mânia lui Dumnezeu și moartea veșnică. Ei sunt despărțiți pentru totdeauna de prezența lui Isus, a cărui jertfă au disprețuit-o. Ei au pierdut o viață de fericire și au sacrificat o slavă veșnică pentru plăcerile trecătoare ale păcatului.
Credința și speranța au tremurat în chinurile de moarte ale lui Hristos, pentru că Dumnezeu îndepărtase asigurarea pe care o dăduse mai înainte iubitului Său Fiu, cu privire la aprobarea și acceptarea Sa. Răscumpărătorul lumii S-a bazat atunci pe dovezile care L-au întărit până aici, că Tatăl Său a acceptat lucrările Sale și era mulțumit de munca Lui. În chinul Lui de moarte, când Își dădea prețioasa viață, S-a încrezut pe deplin în Cel care totdeauna a fost bucuria și care Îl asculta. El nu este încurajat de raze de speranță clare și luminoase, nici din dreapta, nici din stânga. Totul este înfășurat în întuneric apăsător. În mijlocul cumplitului întuneric, care este simțit de natura compătimitoare, Răscumpărătorul bea paharul cel tainic până la fund. Lipsit fiind chiar și de strălucita speranță și încredere în triumful care în viitor va fi al Lui, Isus strigă cu glas tare: “Tată, în mâinile Tale Îmi încredințez duhul.” (Luca 23, 46.) El cunoaște caracterul Tatălui Său, cu dreptatea, îndurarea și iubirea Lui cea mare, și, în supunere, Se aruncă în brațele Lui. În mijlocul convulsiilor naturii sunt auzite de către spectatorii uluiți cuvintele muribunde ale Omului de pe Golgota.
-211-
Natura a simțit cu Autorul ei, suferind. Pământul, care umflă stâncile despicate, a proclamat că Cel care a murit a fost Fiul lui Dumnezeu. A avut loc și un mare cutremur. Perdeaua din Templu s-a rupt în două. Pe executor și pe spectatori i-a cuprins groaza când au văzut soarele învăluit de întuneric. Au simțit pământul de sub ei că se cutremură și au văzut și auzit despicarea stâncilor. Bătaia de joc și zeflemeaua preoților celor mai de seamă și a bătrânilor au încetat când Hristos și-a predat duhul în mâinile Tatălui Său. Gloata uimită a început să se retragă și au orbecăit prin întuneric pe drum spre cetate. Se băteau în piept și mergeau cuprinși de groază, vorbind ceva mai tare decât în șoaptă: “Cel care a fost omorât este un om nevinovat. Ce se întâmplă dacă El este, în adevăr, ceea ce spunea că este, Fiul lui Dumnezeu?”
Isus nu și-a dat viața până ce nu și-a îndeplinit lucrarea pe care a venit s-o facă, și a exclamat o dată cu plecarea suflării Sale: “S-a sfârșit.” (Ioan 19, 30.) Satana a fost atunci învins. El știa că împărăția lui era pierdută. Când au fost pronunțate cuvintele “S-a sfârșit”, îngerii s-au bucurat. Marele plan de mântuire, care depindea de moartea lui Hristos, a fost astfel categoric adus la îndeplinire. și în cer a fost bucurie, pentru că astfel fiii lui Adam puteau, prin viața de ascultare, să fie, în cele din urmă, ridicați la tronul lui Dumnezeu. O, ce iubire! Ce iubire minunată, care L-a adus pe Fiul lui Dumnezeu pe pământ spre a fi făcut păcat pentru noi, ca noi să putem fi împăcați cu Dumnezeu și înălțați la viață împreună cu El în locașurile Lui de slavă! O, ce este omul, ca să fie plătit pentru răscumpărarea lui un astfel de preț!
-212-
Când bărbații și femeile pot înțelege mai pe deplin mărimea marelui sacrificiu care a fost făcut de Maiestatea cerului, murind în locul omului, atunci planul mântuirii va fi preamărit și meditații asupra Golgotei vor trezi în inima creștinilor emoții afectuoase, sacre și însuflețitoare. În inimile și pe buzele lor, vor fi laude pentru Dumnezeu și pentru Miel. Mândria și prețuirea de sine nu pot înflori în inimile care păstrează proaspete în memorie scenele Golgotei. Lumea aceasta va apărea numai de mică valoare celor care apreciază marele preț de răscumpărate al omului, prețiosul sânge al Fiului lui Dumnezeu. Toate bogățiile lumii nu au valoare suficientă spre a răscumpăra un suflet care piere. Cine poate să măsoare iubirea pe care a simțit-o Hristos pentru o lume pierdută, când era pe cruce, suferind pentru păcatele oamenilor vinovați? Iubirea aceasta era de nemăsurat, fără margini.
Hristos a dovedit că iubirea Sa a fost mai puternică decât moartea. El aducea la îndeplinire mântuirea omului; și, deși El a avut de dus cea mai fioroasă luptă cu puterile întunericului, totuși, în mijlocul lor, iubirea Lui a fost din ce în ce mai puternică. El a îndurat ascunderea feței Tatălui Său, până ce a fost adus să exclame în amărăciunea sufletului Său: “Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” (Matei 27, 46.) Brațul Lui a adus mântuire. Prețul a fost plătit spre a cumpăra răscumpărarea omului, când, în ultima luptă a sufletului Său, au fost pronunțate binecuvântatele cuvinte care s-a părut că răsună prin Creațiune: “S-a sfârșit”.
Mulți dintre cei care mărturisesc a fi creștini sunt foarte interesați cu privire la planuri lumești, și interesul lor este trezit pentru distracții noi și excitante, în timp ce au o inimă rece, și apar ca înghețați pentru cauza lui Dumnezeu. Iată un subiect, sărmane formalist, care este de o suficientă importanță spre a te stimula. Sunt implicate interesele veșnice. Asupra acestui subiect păcatul este cel care trebuie să fie calm și nepătimaș. Scenele Golgotei cheamă la cea mai adâncă emoție. Dacă vei manifesta entuziasm cu privire la acest subiect, va fi scuzabil. Cugetul și imaginația noastră nu vor putea niciodată cuprinde înălțimea și adâncimea unei astfel de iubiri uimitoare, care a făcut ca Hristos Cel atât de minunat să sufere o astfel de moarte dureroasă, purtând greutatea păcatelor lumii. Contemplarea adâncimilor de neegalat ale iubirii Mântuitorului ar trebui să umple mintea, să atingă și să miște sufletul, să curețe și să înalțe simțămintele și să transforme complet caracterul întreg. Vorbirea apostolului este: “Căci n-am avut de gând să știu între voi altceva decât pe Isus Hristos și pe El răstignit.” (1 Corinteni 2, 12.) Noi, de asemenea, putem privi spre Golgota și să exclamăm: “În ce mă privește, departe de mine să mă laud cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Isus Hristos, prin care lumea este răstignită față de mine, și eu față de lume!” (Galateni 6, 14.)
-213-
Având în vedere cu ce preț enorm a fost cumpărată mântuirea noastră, care va fi soarta celor care neglijează o mântuire atât de mare? Care va fi pedeapsa pentru cei care mărturisesc a fi urmași ai lui Hristos, și totuși, nu ajung să se plece în umilă ascultare față de cerințele Mântuitorului lor, care nu-și iau crucea, ca ucenici smeriți ai lui Hristos, și să-L urmeze de la iesle la Golgota? “Cine nu strânge cu Mine”, zice Hristos, “risipește”. (Matei 12, 30.)
Unii au vederi mărginite despre ispășire. Ei cred că Hristos a suferit numai o mică parte din pedeapsa Legii lui Dumnezeu; ei presupun că, în timp ce mânia lui Dumnezeu era asupra iubitului Său Fiu, Isus, pe parcursul tuturor suferințelor Sale dureroase, avea dovada iubirii Tatălui Său și acceptarea Lui; că porțile mormântului erau luminate în fața Lui de speranță strălucitoare, și că El avea o dovadă statornică a slavei Sale viitoare. Aici este o mare greșeală. Chinul cel mai acut al lui Hristos a fost neplăcerea Tatălui Său. Din cauza aceasta, agonia Lui mintală a fost atât de intensă, încât omul poate să aibă o slabă idee despre ea.
-214-
Multora, istoria bunăvoinței, a umilinței și sacrificiului divinului nostru Domn nu le trezește un interes mai adânc, nu le sensibilizează sufletul și nu le afectează viața mai mult decât istoria morții martirilor lui Isus. Mulți au suferit moartea prin chinuri încete; alții au suferit moartea prin răstignire. Prin ce se deosebește moartea scumpului Fiu al lui Dumnezeu de aceștia? Este adevărat că El a murit pe cruce de cea mai crudă moarte; dar alții, de dragul Lui, au suferit la fel, în măsura în care este vorba de chin trupesc. Atunci de ce a fost suferința lui Hristos mai îngrozitoare decât ale celorlalte persoane care și-au dat viața de dragul Lui? Dacă suferințele lui Hristos au constat numai în durere fizică, atunci moartea Lui n-a fost mai dureroasă decât a unora dintre martiri.
Dar durerea trupească n-a fost decât o mică parte din chinul Fiului lui Dumnezeu. Asupra Lui erau păcatele lumii, și simțământul mâniei Tatălui Său, când suferea pedeapsa Legii călcate. Acestea au fost ceea ce a zdrobit sufletul Său divin. A fost ascunderea feței Tatălui Său — simțământul că și Tatăl Lui Îl părăsise — ceea ce a adus disperarea. Despărțirea pe care o produce păcatul între Dumnezeu și om a fost pe deplin înțeleasă și profund simțită de Omul nevinovat și suferind al Golgotei. El a fost apăsat de puterile întunericului. N-a avut nici o rază de lumină care să lumineze viitorul. și Se lupta cu puterea lui Satana, care declarase că Îl are pe Hristos în puterea sa, că Îi era superior în putere Fiului lui Dumnezeu, că Tatăl L-a dezmoștenit și că nu Se bucura de mai multă trecere înaintea lui Dumnezeu decât el însuși. Dacă mai era în grația lui Dumnezeu, de ce trebuia să moară? Dumnezeu Îl putea salva de la moarte.
Hristos n-a cedat nici în cea mai mică măsură vrăjmașului care-L chinuia, nici chiar în cea mai amară agonie a Lui. Legiuni de îngeri răi se aflau peste tot în jurul Fiului lui Dumnezeu, cu toate acestea, îngerilor sfinți le-a fost interzis să rupă rândurile spre a se angaja în luptă cu vrăjmașul batjocoritor și insultător. Îngerilor cerești nu le-a fost îngăduit să slujească duhului chinuit al Fiului lui Dumnezeu. Acesta a fost ceasul de întuneric grozav, în care fața Tatălui Său a fost ascunsă, legiuni de îngeri răi L-au înconjurat, păcatele lumii fiind asupra Lui, ceas în care I-au fost smulse de pe buze cuvintele: “Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” (Matei 27, 46.)
-215-
Moartea martirilor nu poate suferi comparație cu chinul îndurat de Fiul lui Dumnezeu. Ar trebui să avem vederi mai largi și mai adânci cu privire la viața, suferințele și moartea iubitului Fiu al lui Dumnezeu. Când ispășirea este privită în mod corect, mântuirea sufletelor va fi simțită că este de o valoare nemărginită. În comparație cu lucrarea pentru viața veșnică, toate celelalte cad în desuetudine. Dar cât au fost de disprețuite sfaturile acestui iubit Mântuitor! Inimile au fost devotate față de lume, și interese egoiste au închis ușa în fața Fiului lui Dumnezeu. Ipocrizie amăgitoare și mândrie, egoism și câștig, invidie, răutate și patimă au umplut atât de mult inimile multora, încât Hristos nu mai poate avea loc.
El a fost din veșnicie bogat, totuși, de dragul nostru, a ajuns sărac, ca noi, prin sărăcia Lui, să ne putem îmbogăți. El era îmbrăcat cu lumină și slavă și înconjurat de oștile îngerilor cerești, care așteptau să împlinească poruncile Lui. Totuși, El a luat firea noastră și a venit să locuiască printre muritorii păcătoși. Iată o iubire pe care nici o limbă n-o poate exprima. Ea depășește cunoștința. Mare este taina evlaviei! Sufletele noastre ar trebui să fie însuflețite, înălțate și încântate de subiectul iubirii Tatălui și a Fiului omului. Urmașii lui Hristos ar trebui să învețe să reflecteze, în oarecare măsură, acea tainică iubire pregătitoare pentru unirea tuturor celor răscumpărați, care atribuie “binecuvântarea și cinstea, și slava și puterea Celui care șade pe scaunul de domnie și Mielului, în vecii vecilor.” (Apocalipsa 5, 13.)
Avertizări pentru biserică
Iubiți frați din _____,
Voi nu vă aflați în lumină, așa cum ar dori Dumnezeu să fiți. Atenția mi-a fost îndreptată înapoi, la recolta de suflete de la _____, din primăvara trecută, și mi s-a arătat că mintea voastră nu era pregătită pentru acea lucrare. Nu v-ați așteptat, nici n-ați crezut că avea să fie adusă la îndeplinire o astfel de lucrare printre noi. Dar lucrarea a fost continuată cu toată necredința voastră, și fără conlucrarea multora dintre voi.
Când ați avut astfel de dovezi, că Dumnezeu aștepta să fie îndurător față de poporul Său, că glasul milei îi invita pe păcătoși și apostaziați la crucea lui Hristos, de ce nu v-ați unit cu cei care purtau povara lucrării asupra lor? De ce n-ați venit să-I ajutați Domnului? Unii dintre voi păreau amorțiți, consternați, uimiți și erau nepregătiți să participe din plin la lucrare. Mulți au fost de acord cu ea, dar inimile lor nu erau în ea. Aceasta a fost o puternică dovadă despre starea călduță a bisericii.
Spiritul vostru lumesc nu era înclinat spre a vă face să deschideți larg ușa inimii voastre, împietrite la apelul lui Isus, care căuta să intre acolo. Domnul slavei, care v-a răscumpărat prin sângele Său, a așteptat la ușa voastră, dar voi n-ați deschis-o larg, ca să-L poftiți să intre. Unii au deschis ușa puțintel și au îngăduit să intre puțină lumină de la prezența lui Isus, dar n-au urat bun venit Vizitatorului ceresc. Nu exista loc pentru Isus. Locul care ar fi trebuit să fie rezervat pentru El, era ocupat cu alte lucruri. Isus a stăruit pe lângă voi: “Dacă aude cineva glasul Meu și deschide ușa, voi intra la el, voi cina cu el, și el cu Mine.” (Apocalipsa 3, 20.) Voi aveați o lucrare de făcut, să deschideți ușa. Pentru un timp, ați fost tentați să ascultați și să deschideți ușa; dar chiar și aceasta s-a depărtat și n-ați reușit să vă asigurați legătura cu Oaspetele ceresc, deși era privilegiul vostru să-L aveți ca oaspete. Totuși, unii au deschis ușa și au urat un sincer bun venit Mântuitorului lor.
-217-
Isus nu va forța deschiderea ușii. Voi înșivă trebuie s-o deschideți și să arătați că doriți prezența Lui, prin a-I ura un sincer bun venit. Dacă toți ați fi făcut o lucrare completă, prin îndepărtarea gunoiului lumii și pregătirea unui loc pentru Isus, El ar fi intrat, ar fi locuit cu voi și ar fi făcut prin voi o mare lucrare de salvare a altora. Dar, deși voi ați fost nepregătiți pentru lucrare, ea a început printre voi cu mare putere. Cei abătuți s-au îndreptat, păcătoșii s-au convertit și știrea s-a răspândit peste tot, în regiune. Localitatea a fost mișcată. Dacă biserica s-ar fi ridicat să-L ajute pe Domnul și dacă ar fi fost întru totul deschisă calea pentru o muncă în continuare, lucrarea ar fi fost îndeplinită în _____ și _____ și peste tot în regiune, așa cum n-ați mai văzut niciodată. Dar mintea fraților n-a fost trezită, și ei au fost în mare măsură nepăsători față de situație. Unii, care întotdeauna căutau propriile lor interese, nu puteau să conceapă ca mintea să le fie îndepărtată de interesele lor, cu această ocazie, deși în joc putea să fie mântuirea sufletelor.
Domnul a pus sarcina asupra noastră. Noi eram dispuși să vă dăm totul pentru un timp, dacă ați fi venit cu noi în ajutorul Domnului. Dar, în această privință, a fost o greșeală hotărâtă. S-a arătat o mare nerecunoștință pentru manifestările puterii lui Dumnezeu în mijlocul vostru. Dacă ați fi primit semnele îndurării, ale bunătății iubitoare a lui Dumnezeu, așa cum ar fi trebuit, cu inimi mulțumitoare, și dacă ați fi unit interesul vostru spre a lucra cu Duhul lui Dumnezeu, n-ați fi în situația prezentă. Dar, de când a fost făcută acea lucrare în mijlocul vostru, scădeți și vă ofiliți spiritual.
-218-
N-ați înțeles încă pilda cu oaia pierdută. N-ați învățat lecția pe care divinul Învățător a intenționat s-o învățați. Voi ați fost elevi slabi. Citiți parabola din Luca 15: “Care om dintre voi, dacă are o sută de oi, și pierde pe una dintre ele, nu lasă pe celelalte nouăzeci și nouă pe izlaz, și se duce după cea pierdută, până când o găsește? După ce a găsit-o, o pune cu bucurie pe umeri, și, când se întoarce acasă, îi cheamă pe prietenii și vecinii săi, și le zice: ‘Bucurați-vă împreună cu mine, căci mi-am găsit oaia, care era pierdută’..” (Vers. 4-6.)
Aici se află cazurile multora dintre cei apostaziați, care erau în întuneric și care s-au rătăcit de turmă. Dar relevant este mai ales cazul fratelui A. N-au fost făcute toate eforturile care trebuia făcute cu înțelepciune, spre a preveni rătăcirea lui de turmă; și după ce s-a rătăcit, nu s-au depus eforturi stăruitoare spre a-l aduce înapoi. A fost mai multă clevetire asupra cazului lui decât sinceră îndurerare pentru el. Toate lucrurile acestea l-au ținut departe de turmă și au făcut ca inima lui să fie despărțită din ce în ce mai mult de cea a fraților lui, făcând ca salvarea să fie și mai dificilă. Cât de diferită a fost această cale de cea urmată de păstorul din parabolă, care a mers în căutarea oii pierdute. Toate cele nouăzeci și nouă au fost lăsate în pustie să se îngrijească singure, expuse la pericole; totuși oaia singuratică era în și mai mare pericol, și pentru a o ocroti pe ea, cele nouăzeci și nouă au fost părăsite.
Unii din comunitate n-au nici o dorință fierbinte ca fratele A. să se întoarcă. Ei nu s-au preocupat îndeajuns să se desfacă de rangul și mândria lor și să facă eforturi deosebite, ca să-l ajute să vină la lumină. Din cauza amorului lor propriu, au zis: “Noi nu ne vom duce după el, să vină el la noi.” Văzând simțămintele fraților lui față de el, i-a fost imposibil să facă acest lucru. Dacă ar fi ținut seamă de lecția predată de Hristos, ei ar fi fost dispuși să renunțe la rangul și mândria lor și ar fi mers după cei rătăciți. Ar fi plâns și s-ar fi rugat pentru ei, i-ar fi implorat să fie credincioși față de Dumnezeu și față de adevăr, și să rămână în comunitate. Dar simțământul multora a fost: “Dacă vrea să plece, lasă-l să plece.”
Va continua.