Continuare.
-19-
Am descoperit că nu puteam face nimic pentru oile risipite de lângă noi, până ce n-am îndreptat mai întâi relele din mulți membri ai bisericii. Ei au lăsat aceste suflete să rătăcească. Nu simțeau nici o povară pentru ele. De fapt, se părea că s-au închis în ei înșiși și mureau de o moarte spirituală, din lipsă de exercițiu spiritual. Ei mai iubeau totuși cauza generală și erau gata să ajute la sprijinirea ei. Aveau să se îngrijească bine de slujitorii lui Dumnezeu. Dar exista o hotărâtă lipsă de îngrijire față de văduve, orfani și cei slabi din turmă. În afara unui oarecare interes pentru cauză, în general, exista numai un mic interes, aparent pentru altcineva decât pentru familiile lor. Cu o religie atât de mărginită, ei mureau de o moarte spirituală.
Erau unii care păzeau Sabatul, luau parte la adunare și plăteau pentru binefacerea sistematică, și, cu toate acestea, erau afară din biserică. și este adevărat că nu erau potriviți să aparțină nici unei biserici. Dar, în timp ce membrii din conducerea bisericii se aflau pe poziție, așa cum au făcut unii dintre ei, dându-le puțină sau nici o încurajare, era aproape imposibil pentru ei să se ridice în puterea lui Dumnezeu și să facă mai bine. Când am început să lucrăm cu biserica și să-i învățăm că trebuia să aibă un duh de a lucra cu cei greșiți, multe dintre cele ce văzusem în legătură cu cauza în acel loc mi-au apărut în față și am scris mărturii aspre nu numai pentru cei care au greșit mult și se aflau în afara bisericii, ci și pentru acei membri din biserică ce au greșit mult, prin faptul că n-au mers să caute oile pierdute. Și niciodată n-am fost mai dezamăgită de felul în care au fost primite aceste mărturii. Când cei care greșiseră mult au fost mustrați prin cele mai aspre mărturii citite în public, ei le-au primit și au mărturisit plângând. Dar unii dintre cei din biserică, care susțineau a fi prieteni credincioși ai cauzei și mărturiilor, puteau cu greu să creadă că era posibil ca ei să fi fost atât de greșiți, precum îi declarau mărturiile că sunt. Când li s-a spus că nu le păsa decât de ei, că sunt închiși în ei înșiși și în familii; că au greșit, neîngrijindu-se de alții, că erau exclusiviști și că au lăsat ca sufletele prețioase să piară; că se aflau în pericol de a fi autoritari și cu îndreptățire de sine, au ajuns într-o stare de mare agitație și tulburare.
-20-
Dar această experiență a fost exact ceea ce aveau nevoie spre a-i învăța răbdarea față de alții, în situații de încercare asemănătoare. Sunt mulți care se cred siguri că nu vor avea nici o încercare cu privire la Mărturii, și continuă să creadă astfel până sunt puși la probă. Ei consideră ca fiind ceva ciudat faptul că cineva se poate îndoi. Sunt severi față de cei care manifestă îndoieli, taie și critică aspru spre a-și arăta zelul față de Mărturii, manifestând mai mult îndreptățire de sine decât umilință. Dar când Domnul îi mustră pentru greșelile lor, ei descoperă că sunt tot atât de slabi ca ceilalți. Atunci cu greu pot să îndure încercarea. Lucrurile acestea ar trebui să-i învețe umilința și modestia, afecțiunea și iubire nestinsă pentru cei greșiți.
Mie mi se pare că Domnul face o chemare specială, ca cei greșiți, cei slabi și temători, și chiar și cei care au căzut de la adevăr, să vină la staul. Dar în bisericile noastre sunt numai câțiva care socotesc că așa trebuie. Și sunt și mai puțini cei care se află acolo unde pot să ajute astfel. Sunt mai mulți însă care stau direct în calea acestor suflete sărmane. Foarte mulți au un spirit exigent. Ei le cer să vină numai în cutare și cutare condiții, mai înainte ca să le fie întinsă o mână de ajutor. În felul acesta, ei îi țin la distanță, în condiții neprielnice. Ei n-au învățat că au o datorie specială de a merge să caute aceste oi pierdute. Ei nu trebuie să aștepte ca ele să vină la ei. Citește mișcătoarea parabolă a oii pierdute din Luca 15, 1-7: “Toți vameșii și păcătoșii se apropiau de Isus ca să-L asculte. Și fariseii și cărturarii cârteau și ziceau: ‘Omul acesta primește pe păcătoși, și mănâncă cu ei.’ Dar El le-a spus pilda aceasta: ‘Care dintre voi, dacă are o sută de oi, și pierde pe una dintre ele, nu lasă pe cele nouăzeci și nouă pe islaz, și se duce după cea pierdută, până când o găsește? După ce a găsit-o, o pune cu bucurie pe umeri; și când se întoarce acasă, cheamă pe prietenii și vecinii săi, și le zice: “Bucurați-vă împreună cu mine, căci mi-am găsit oaia care era pierdută.” Tot așa, vă spun că va fi mai multă bucurie în cer pentru un singur păcătos care se pocăiește, decât pentru nouăzeci și nouă de oameni neprihăniți, care n-au nevoie de pocăință.’”
-21-
Fariseii au murmurat, pentru că Isus i-a primit pe vameși și pe păcătoșii de rând, și a mâncat împreună cu ei. În îndreptățirea lor de sine, ei îi disprețuiau pe acești păcătoși sărmani, care ascultau bucuroși la cuvintele lui Isus. Pentru a mustra acest duh al cărturarilor și fariseilor, și spre a da o lecție impresionantă pentru toți, Domnul a dat această parabolă a oii pierdute. Observă, în deosebi, următoarele puncte:
Cele nouăzeci și nouă de oi sunt lăsate și are loc o căutare zeloasă a celei pierdute. Întregul efort este făcut pentru această oaie nefericită. Tot așa trebuie să fie îndreptat și efortul bisericii în favoarea acelor membri care rătăcesc din staulul lui Hristos. și dacă ei s-au rătăcit departe, nu așteptați să se întoarcă înainte să încercați să-i ajutați, ci duceți-vă în căutarea lor.
-22-
Când oaia pierdută a fost găsită, ea a fost adusă acasă cu bucurie, urmată de o bucurie și mai mare. Aceasta ilustrează lucrarea plină de bucurie a muncii pentru cei rătăciți. Comunitatea care se angajează cu succes în această lucrare este o comunitate fericită. Acel bărbat sau acea femeie al cărei suflet este atras de împreuna simțire și iubire pentru cei greșiți, și care lucrează să-i aducă în staulul Marelui Păstor, este angajat într-o lucrare binecuvântată. Și, ah, ce mare încântare sufletească este aceea că, atunci când un păcătos este astfel recâștigat, în ceruri este mai mare bucurie decât pentru cele nouăzeci și nouă de persoane neprihănite! Sufletele egoiste, exclusiviste și exigente, care par a se teme să-i ajute pe cei greșiți, ca și când făcând astfel s-ar pângări, nu gustă din plăcerile acestei lucrări misionare; ei nu simt acea fericire care umple cerul de bucurie în legătură cu salvarea unuia care s-a rătăcit. Ei sunt închiși în vederi și simțăminte strâmte, și ajung tot atât de uscați și fără rod ca și muntele Ghilboa, pe care nu există nici rouă, nici ploaie. Îndepărtați un bărbat puternic de la muncă și el ajunge slab. Acea biserică sau acele persoane care nu poartă poveri pentru alții, care se închid în ei înșiși, în curând vor suferi de slăbiciune spirituală. Munca este cea care-l păstrează puternic pe bărbatul cel tare. Iar lucrarea spirituală, munca grea și purtarea de poveri, sunt ceea ce va da putere bisericii lui Hristos.
În Sabat și duminică, 18 și 19 aprilie, ne-am bucurat de un timp plăcut împreună cu ai noștri din Greenville. Frații A. și B. au fost împreună cu noi. Soțul meu a botezat opt persoane. În 25 și 26 aprilie, am fost împreună cu biserica din Wright. Întotdeauna membrii cei dragi sunt gata să ne primească cu bucurie. Aici, soțul meu a botezat opt persoane.
La 2 mai, ne-am întâlnit cu o comunitate mare, în casa de rugăciune de la Monterey. Soțul meu a vorbit cu claritate și forță despre parabola oii pierdute. Cuvântul a fost binecuvântat pentru popor. Unii care se rătăciseră se aflau în afara bisericii și nu exista spiritul de lucrare spre a-i ajuta. De fapt, poziția rigidă, severă, insensibilă a unora din biserică, era calculată spre a împiedica întoarcerea lor, dacă ar fi fost dispuși să facă acest lucru. Subiectul a atins inimile tuturor și toți și-au manifestat dorința să se îndrepte. În prima zi, am vorbit de trei ori unor bune comunități din Allegan. Pe data de 9 mai, urma să aibă loc întâlnirea noastră cu biserica din Battle Creek, dar am socotit că lucrarea noastră din Monterey era doar la început și de aceea am hotărât să ne întoarcem la Monterey și să lucrăm cu biserica încă o săptămână. Lucrarea cea bună mergea înainte, întrecând așteptările noastre. Casa a fost plină și niciodată mai înainte n-am fost martori la o astfel de lucrare în Monterey, într-un timp atât de scurt. În prima zi, au venit în față cincizeci de persoane pentru rugăciuni. Frații au simțit profund împreună cu oile pierdute, și-au mărturisit răceala și nepăsarea, și au luat o poziție bună. Frații G. H. Lay și S. Rummery au depus bune mărturii, care au fost primite cu bucurie de frații lor. Au fost botezați paisprezece, dintre care un bărbat de vârstă mijlocie, care se opusese adevărului. Lucrarea a continuat cu mărturisiri solemne, care au fost urmate de plânset mult. Astfel s-au încheiat lucrările istovitoare ale anului Conferinței, și încă tot simțeam că lucrarea cea bună din Monterey nu era terminată. Am făcut aranjamente să ne întoarcem și să petrecem mai multe săptămâni în districtul Allegan.
-23-
Conferința, care tocmai trecuse, a fost un timp de cel mai profund interes. Soțul meu a avut foarte mult de lucru în timpul numeroaselor sesiuni și avea nevoie de odihnă. Lucrarea noastră de anul trecut este privită favorabil de poporul nostru și la Conferință s-a fost manifestat simpatie, afectuoasă purtare de grijă și dragoste frățească pentru noi. Împreună cu ei, ne-am bucurat de mare libertate de acțiune și am plecat, bucurându-ne, de asemenea, de încredere și iubire reciprocă.
-24-
Lucrând pentru Hristos
Din cele ce mi s-a arătat, păzitorii Sabatului cresc din ce în ce mai mult în egoism, pe măsură ce cresc în bogății. Iubirea pentru Hristos și poporul Lui descrește. Ei nu văd nevoile celor în lipsă, nici nu simt cu suferințele și durerile lor. Ei nu înțeleg că, neglijându-i pe cei săraci și suferinzi, Îl neglijează pe Hristos și că, ușurând lipsurile și suferințele celor săraci, în măsura în care este posibil, Îi slujesc lui Isus.
“Hristos spune poporului Său răscumpărat: ‘Veniți binecuvântații Tatălui Meu de moșteniți Împărăția care v-a fost pregătită de la întemeierea lumii. Căci am fost flămând, și Mi-ați dat de mâncat, Mi-a fost sete, și Mi-ați dat de băut, am fost străin, și M-ați primit; am fost gol, și M-ați îmbrăcat; am fost bolnav și ați venit să Mă vedeți; am fost în temniță, și ați venit la Mine.’
Atunci cei neprihăniți Îi vor răspunde: ‘Doamne, când Te-am văzut noi flămând și ți-am dat să mănânci? Sau când ți-a fost sete, și ți-am dat de ai băut? Când Te-am văzut noi străin, și Te-am primit? Sau gol și Te-am îmbrăcat? Când Te-am văzut noi bolnav sau în temniță și am venit la Tine?’ Drept răspuns Împăratul le va zice: ‘Adevărat că spun că, ori de câte ori ați făcut aceste lucruri unuia dintre acești foarte neînsemnați frați ai Mei, Mie mi le-ați făcut.’”
A deveni un muncitor, a continua cu răbdare în facerea de bine, care cere muncă cu dăruire de sine, este o lucrare măreață, de care cerul se bucură. Lucrarea făcută cu credincioșie este mai acceptată de Dumnezeu decât închinarea aparentă cea mai zeloasă și mai sfântă. Adevărata închinare este aceea de a lucra împreună cu Hristos. Rugăciunile, îndemnul și conversația sunt roade ieftine, care adesea sunt asociate; dar roadele care sunt arătate prin fapte bune, în purtarea de grijă pentru cei nevoiași, orfani și văduve, sunt adevăratele roade, care cresc în mod natural într-un pom bun.
-25-
“Religiunea curată și neîntinată înaintea lui Dumnezeu, Tatăl nostru, este: să cercetăm pe orfani și pe văduve în necazurile lor, și să ne păzim neîntinați de lume.” Roadele pe care Hristos le cere să le aducem sunt faptele bune: cuvinte amabile, fapte de binefacere, grijă afectuoasă pentru cei săraci, cei nevoiași și cei îndurerați. Când inimi simpatizează cu inimi împovărate de descurajare și necaz, când mâna dă celor în nevoie, când cei goi sunt îmbrăcați, când străinii sunt bineveniți să ocupe un scaun în salonul tău și un loc în inima ta, îngerii vin foarte aproape, și în cer vibrează o coardă corespunzătoare. Fiecare faptă de dreptate, de milă și de binefacere produce în cer o melodie. Tatăl de pe tronul Său îi vede pe cei care fac aceste fapte de îndurare și-i socotește printre cele mai prețioase comori ale Lui. “Ei vor fi ai Mei, zice Domnul oștirilor, Îmi vor fi o comoară deosebită în ziua pe care o pregătesc Eu.” (Maleahi 3, 17.) Fiecare faptă de milă față de cei nevoiași, de cei care suferă, este privită ca și cum e făcută pentru Isus. Când îi ajuți pe cei săraci, simpatizezi cu cei îndurerați și asupriți, și te împrietenești cu cei orfani, te afli într-o mai strânsă legătură cu Isus.
“Apoi va zice celor de la stânga Lui: ‘Duceți-vă de la Mine, blestemaților, în focul cel veșnic, care a fost pregătit Diavolului și îngerilor lui! Căci am fost flămând, și nu Mi-ați dat să mănânc; Mi-a fost sete, și nu Mi-ați dat să beau; am fost străin, și nu M-ați primit; am fost gol, și nu M-ați îmbrăcat; am fost bolnav și în temniță, și n-ați venit pe la Mine.’ Atunci Îi vor răspunde și ei: ‘Doamne, când te-am văzut noi flămând sau fiindu-ți sete, sau străin, sau gol, sau bolnav, sau în temniță și nu ți-am slujit?’ și El, drept răspuns, le va zice: ‘Adevărat vă spun că, ori de câte ori n-ați făcut aceste lucruri unuia dintre acești foarte neînsemnați frați ai Mei, Mie nu Mi le-ați făcut.’ și aceștia vor merge în pedeapsa veșnică, iar cei neprihăniți vor merge în viața veșnică.” (Matei 25, 41-46.)
Aici, Isus se identifică pe Sine cu oamenii care suferă: “Eu am fost Cel care eram flămând și însetat. Eu am fost Cel care era străin. Eu am fost Cel care era gol. Eu am fost Cel care era bolnav. Eu am fost Cel care era în temniță. Când voi vă bucurați de hrana de pe îmbelșugatele voastre mese întinse, Eu flămânzeam în cocioabă sau pe stradă, nu departe de voi. Când ați închis ușa în fața Mea, în timp ce camerele voastre bine mobilate erau neocupate, Eu n-aveam unde să-Mi plec capul. șifonierele voastre erau pline cu costume de schimb, bogate, pe care au fost cheltuiți inutil banii, pe care i-ați fi putut da pentru cei nevoiași, Mie Îmi lipsea îmbrăcămintea comodă. Când voi vă bucurați de sănătate, Eu eram bolnav. Nenorocirea M-a aruncat la închisoare și M-a legat cu cătușe, scăzându-Mi moralul, lipsindu-Mă de libertate și speranță, în timp ce voi hoinăreați liberi.” Ce identitate exprimă aici Isus, ca existând între El Însuși și ucenicii Lui, care suferă! El face din cazul lor propriul Lui caz. El Se identifică pe Sine ca fiind în persoana celui care suferă. Ia seama, creștin egoist: orice neglijență față de sărmanii nevoiași și față de orfani, este o neglijență față de Isus, în persoana lor.
-26-
Am cunoscut persoane care fac mare caz de mărturisirea lor, ale căror inimi sunt așa de ambalate în iubire de sine și egoism, încât nu pot aprecia ceea ce scriu eu. Toată viața lor s-au gândit și au trăit numai pentru ei înșiși. A te sacrifica spre a face bine altora sau a te lipsi pe tine spre a-i ajuta pe alții — nici vorbă de așa ceva la ei. N-au nici cea mai mică idee că Dumnezeu cere aceasta de la ei. Idolul lor este eul. În veșnicie trec săptămâni, luni și ani, dar ei n-au nici un raport în ceruri despre fapte binefăcătoare, de sacrificiu pentru binele altora, de hrănirea celor flămânzi, de îmbrăcare a celor goi, sau de primirea în casă a celor străini. Această primire de străini, ca oaspeți, nu este agreabilă. Dacă ei ar ști că toți cei care au căutat să facă și altora parte de dărnicia lor sunt vrednici de laudă, atunci ar putea fi convinși să facă ceva în privința aceasta. Dar este o virtute în a risca ceva. Poate că am putea să-i primim ca oaspeți pe îngeri.
-27-
Sunt orfani cărora ar trebui să li se poarte de grijă, dar unii nu vor să se aventureze să întreprindă așa ceva, pentru că aceasta le-ar da de lucru mai mult decât sunt dispuși să facă, lăsându-le doar puțin timp pentru propria lor plăcere. Dar când Împăratul va face cercetarea, aceste suflete care nu fac nimic, lipsite de generozitate și egoiste, vor afla că cerul este pentru cei care au fost lucrători, care s-au lepădat de sine, de dragul lui Hristos. N-au fost făcute prevederi pentru cei care întotdeauna au avut o astfel de grijă specială pentru ei înșiși. Pedeapsa teribilă cu care îi amenință Împăratul pe cei de la stânga Lui, în acest caz, nu este din cauza marilor lor nelegiuiri. Ei nu sunt condamnați pentru lucruri pe care le-au făcut, ci pentru ceea ce n-au făcut. Voi n-ați făcut acele lucruri pe care cerul le-a stabilit să le faceți. Voi v-ați plăcut vouă înșivă și puteți să vă luați partea împreună cu iubitorii de sine.
Surorilor mele le-aș spune: Fiți fiice ale binefacerii. Fiul omului a venit să caute și să mântuiască ceea ce a fost pierdut. Poate că ați gândit că, dacă ați putea găsi un copil fără cusur, l-ați lua și v-ați îngriji de el; dar a vă încurca sufletul cu un copil cu lipsuri, pentru a-l dezvăța de multe lucruri și a-l învăța din nou, a-l învăța stăpânirea de sine, este o lucrare pe care refuzați s-o preluați. A-i învăța pe cei neștiutori, a avea milă și a-i corecta pe cei care întotdeauna au învățat cele rele, nu este o sarcină ușoară, dar cerul tocmai așa ceva v-a pus în față. Aceasta este o binecuvântare care părea nenorocire.
Cu ani în urmă, mi s-a arătat că poporul lui Dumnezeu avea să fie pus la probă în a găsi cămin pentru cei fără cămin; că vor fi mulți fără cămin, ca urmare a faptului că vor crede adevărul. Când opoziția și persecuția îi deposedau pe credincioși de căminul lor, era de datoria celor care aveau cămin să deschidă larg ușa pentru cei care nu aveau. Mi s-a arătat mai de curând că Dumnezeu avea să pună la probă, în această direcție, în mod special, pe poporul care mărturisește a fi al Lui. De dragul nostru, Hristos S-a făcut sărac, ca, prin sărăcia Lui, noi să ne putem îmbogăți. El S-a jertfit, pentru ca să poată procura un cămin pentru peregrinii și străinii din lume, care caută o patrie mai bună, chiar una cerească. Cei care sunt subiecte ale harului Său, care așteaptă să fie moștenitori ai nemuririi, să refuze oare, sau chiar să simtă repulsie să împartă căminul lor cu cei fără cămin și nevoiași? Noi, care suntem ucenicii lui Isus, ar trebui să-i refuzăm pe străini să intre în casele noastre?
-28-
Porunca apostolului nu are nici o putere în acest veac: “Să nu dați uitării primirea de oaspeți, căci unii, prin ea, au găzduit, fără să știe, pe îngeri.” (Evrei 13, 2.) Eu sunt zilnic îndurerată de manifestările de egoism din mijlocul poporului nostru. Există o alarmantă lipsă de iubire și grijă față de cei care sunt îndreptățiți la ea. Tatăl nostru cel ceresc pune binecuvântări ascunse în calea noastră, dar unii nu vor să se atingă de ele, de teamă că îi vor sustrage de la plăcerile lor. Îngerii așteaptă să vadă dacă folosim ocaziile care se ivesc în calea noastră de a face bine — așteptând să vadă dacă noi vom binecuvânta pe alții, ca, la rândul lor, și ei să ne poată binecuvânta pe noi. Însuși Domnul ne-a făcut să ne deosebim — unii săraci, unii bogați, unii îndurerați — pentru ca toți să aibă ocazia să-și dezvolte caracterul. Cei săraci sunt înadins lăsați de Dumnezeu să fie astfel, pentru ca noi să putem fi puși la încercare și să dovedim și să descoperim ce este în inima noastră.
I-am auzit pe mulți scuzându-se că nu-i invită în căminul lor pe sfinții lui Dumnezeu: “Păi, eu n-am nimic pregătit, n-am fiert nimic; ei trebuie să meargă în alt loc.” și în acel loc pot fi inventate alte scuze pentru a nu primi pe cei care au nevoie de ospitalitatea celor care mărturisesc a fi frați și surori. Dacă n-ai pâine, soro, imită cazul prezentat în Biblie. Du-te la vecinul tău și spune-i: “Prietene, împrumută-mi trei pâini, căci a venit la mine de pe drum un prieten al meu, și n-am ce-i pune înainte.” (Luca 11, 5.6.) Nu avem nici un exemplu despre această lipsă de pâine care să fi fost adus vreodată spre a refuza intrarea celui care cere. Când Ilie a venit la văduva din Sarepta, ea a împărțit puținul ei cu profetul lui Dumnezeu, iar el a înfăptuit o minune și a făcut ca, prin acea faptă de a oferi un cămin pentru slujitorul Lui și de a împărți puținul ei cu el, ea însăși să fie susținută și viața ei și a fiului ei să fie păstrate. La fel se va dovedi în cazul multora, dacă fac aceasta cu voioșie, spre slava lui Dumnezeu.
Va continua.