Mărturia 13
Introducere
Simt din nou că este de datoria mea să vorbesc poporului lui Dumnezeu cu toată claritatea. Este umilitor pentru mine să scot în evidență greșelile și răzvrătirea acelora care ne cunosc de mult, și pe noi, și lucrarea pe care o facem. Fac acest lucru pentru a corecta afirmații greșite care s-au zvonit și au circulat cu privire la soțul meu și la mine, cu scopul de a aduce prejudicii cauzei și ca o avertizare pentru alții. Dacă doar noi am fi cei care suferă, aș tăcea; însă, pentru că lucrarea este în primejdia de a suferi batjocură și a fi afectată, eu trebuie să vorbesc, oricât ar fi de umilitor. Fariseii cei mândri îi vor disprețui pe frații noștri pentru că sunt atât de umili, încât își mărturisesc păcatele. Dumnezeu își iubește copiii care păzesc poruncile și nu îi mustră pentru că sunt cei mai răi, ci pentru că sunt cei mai buni oameni din lume. “Eu mustru și pedepsesc”, spune Isus, “pe toți aceia pe care îi iubesc.” (Apocalipsa 3, 19.)
Aș atrage în mod special atenția asupra viziunilor remarcabile date cu privire la această mică lucrare, totul fiind în armonie și ilustrând cu exactitate aceleași lucruri. Mulțimea visurilor se nasc din lucrurile obișnuite ale vieții, cu care Duhul lui Dumnezeu nu are nimic de a face. Există, de asemenea, și vise false, ca și viziuni false, care sunt inspirate de spiritul lui Satana. Însă visurile care vin de la Domnul sunt denumite în Cuvântul lui Dumnezeu ca fiind viziuni și sunt cu adevărat roadele Spiritului Profeției. Astfel de visuri, luând în considerație și persoanele care le au, și circumstanțele în care au fost date, conțin în ele însele dovada autenticității lor.
-570-
Fie ca binecuvântarea lui Dumnezeu să ia în stăpânire această lucrare mică.
Capitolul 102 — Fragment de experiență
De la 19 decembrie 1866 până la 25 aprilie 1867
Fiind pe deplin convinsă că soțul meu nu își va reveni după boala prelungită, rămânând într-o stare de inactivitate și fiind la data aceea timpul să plec și să-mi aduc mărturia în fața poporului, am hotărât, împotriva judecății și sfatului bisericii de la Battle Creek, ai cărei membri eram la data aceea, să mă aventurez într-un tur în partea de nord a statului Michigan, împreună cu soțul meu, în starea lui extrem de slăbită, pe cel mai aspru frig al iernii. Nu a fost nevoie de puțin curaj moral și credință în Dumnezeu ca să pot lua decizia de a risca atât de mult, în special pentru că eram singură, iar cei cu influență în biserică, inclusiv cei de la conducerea lucrării din Battle Creek, erau împotriva mea.
Însă eu știam că am o lucrare de făcut și se părea că Satana era hotărât să mă împiedice să o fac. Am așteptat mult ca problemele noastre să fie rezolvate și mă temeam că suflete prețioase vor fi pierdute dacă voi mai sta mult timp departe de lucrare. A mai sta departe de câmp mi se părea ceva mai rău decât moartea și simțeam că, dacă nu vom acționa, nu se va întâmpla altceva decât să pierim. Astfel, la 19 decembrie 1866, am plecat din Battle Creek, pe viscol, înspre Wright, districtul Ottawa, Michigan. Soțul meu a rezistat lungii și asprei călătorii de nouăzeci de mile mult mai bine decât mă așteptam și părea a fi la fel de bine când am ajuns la fosta noastră casă, acum a fratelui Root, ca atunci când am plecat din Battle Creek. Am fost primiți cu generozitate de această familie scumpă, care ne-a purtat de grijă cu duioșie, ca niște părinți creștini care îngrijesc de copiii lor în suferință.
Am găsit această biserică într-o stare foarte precară. Într-o mare parte din membrii acesteia, sămânța lipsei de unitate și a nemulțumirii unuia împotriva altuia prinsese adânc rădăcini și un spirit lumesc pusese stăpânire pe ei. Și, în ciuda stării în care se aflau, ei se bucuraseră de eforturile predicatorilor noștri atât de rar, încât erau flămânzi după hrană spirituală. Aici au început efectiv primele noastre eforturi după boala soțului meu. Aici el a început să lucreze ca în anii de început, deși era foarte slăbit. El vorbea treizeci sau patruzeci de minute înainte de prânz, atât în Sabat, cât și în ziua întâi, iar eu completam restul timpului și apoi vorbeam cam o oră și jumătate în după-amiaza acelor zile. Eram ascultați cu cea mai mare atenție. Vedeam cum soțul meu devenea tot mai puternic, mai clar, iar subiectele prezentate erau tot mai închegate. Și când, cu o ocazie, el a vorbit cu putere și claritate timp de o oră, simțind asupra lui povara lucrării așa cum o făcea de obicei când vorbea, sentimentele mele de mulțumire au fost departe de a putea fi exprimate. M-am ridicat în adunare și timp de aproape jumătate de oră am încercat, plângând, să mi le exprim. Adunarea a fost mișcată. Am simțit asigurarea că aceștia constituiau zorile unor zile mai bune pentru noi.
-571-
Am rămas cu acești oameni șase săptămâni. Le-am vorbit de douăzeci și cinci de ori, iar soțul meu de douăsprezece ori. Pe măsură ce lucrul nostru cu această comunitate progresa, au început să apară în fața noastră cazuri individuale și am început să scriu mărturii pentru acestea, în total vreo sută de pagini. Apoi a început lucrul cu aceste persoane, pe măsură ce aceștia veneau la fratele Root, unde rămăseserăm, cu câțiva dintre ei în căminele lor sau mai ales în adunările de la locașul de închinare. În acest lucru, am descoperit că soțul meu a fost de mare ajutor. Lunga lui experiență în acest fel de lucrare în care lucrase cu mine în trecut îl califica pentru aceasta. Iar acum, când începuse, părea să dovedească din nou toată acea claritate în gândire, judecată bună și credincioșie în a trata pe cei ce greșiseră, de care dăduse dovadă în primele zile. De fapt, nici doi dintre pastorii noștri nu mi-au fi putut da ajutorul pe care mi l-a dat el.
O lucrare mare și bună a fost făcută pentru acești oameni scumpi. Greșelile au fost mărturisite deschis și în întregime, unitatea a fost restaurată, iar binecuvântarea lui Dumnezeu era asupra lucrării. Soțul meu se străduia să aducă dăruirea sistematică a comunității la cifrele care ar trebui să fie în toate comunitățile noastre, iar eforturile lui au avut ca rezultat creșterea sumei ce avea să fie vărsată în vistierie anual de către acea comunitate de aproximativ trei sute de dolari. Cei din comunitate care fuseseră în încurcătură cu privire la câteva dintre mărturiile mele, în special cu privire la chestiunea îmbrăcămintei, s-au lămurit pe deplin când au auzit explicațiile respective. Reforma sanitară și reforma în îmbrăcăminte au fost primite și s-a strâns o mare sumă pentru Institutul de Sănătate.
-572-
Aici consider că este de datoria mea să spun că, în timp ce această lucrare progresa, din nefericire un frate bogat din statul New York a vizitat localitatea Wright după convocarea de la Battle Creek, unde a aflat că noi am plecat împotriva părerii și sfatului bisericii și a acelora care se aflau în conducerea lucrării la Battle Creek. El l-a prezentat pe soțul meu, în fața celor pentru care noi depusesem cele mai mari eforturi, ca fiind parțial nebun și, deci, ceea ce a spus el ca fiind fără valoare. Influența acestuia, după cum mi-a relatat fratele Root, prezbiterul comunității, a tras înapoi lucrarea cu cel puțin două săptămâni. Eu spun că aceste persoane neconsacrate ar trebui să ia seama, pentru că, prin influența lor oarbă și fără sensibilitate dintr-o singură oră, pot face să fie nevoie de truda de săptămâni de zile a slujitorilor lui Dumnezeu, sleiți de puteri, pentru a o contracara. Noi lucrasem cu persoane care erau bogate și Satana a văzut că acest frate bogat era exact omul de care avea nevoie să-l folosească. Fie ca Domnul să-l aducă în starea de a vedea și, în umilință, să-și mărturisească păcatul. Timp de două săptămâni, cu cea mai istovitoare trudă și cu binecuvântarea lui Dumnezeu, am putut să îndepărtăm această influență rea și să dăm acelor oameni scumpi dovada că Dumnezeu ne trimisese la ei. Ca un rezultat următor al eforturilor noastre, șapte persoane au fost curând botezate de fratele Waggoner, iar două în iulie de către soțul meu, când ne-am dus a doua oară la acea comunitate.
-573-
Fratele din New York s-a întors cu soția și fiica sa în Battle Creek, dar nu cu intenția de a da un raport corect al lucrării bune de la Wright sau de a contribui cu ceva la starea de spirit a bisericii din Battle Creek. Cum lucrurile începuseră să iasă la lumină, se pare că el a ponegrit biserica și biserica l-a ponegrit pe el în bucuria tacită pe care și-o făcuseră ambele părți, de a merge din casă în casă pentru a răspândi cele mai defavorabile păreri referitoare la acțiunea noastră și făcând din aceasta tema conversației lor. Cam în timpul când se desfășura această lucrare chinuitoare, am avut următorul vis:
Vizitam Battle Creek-ul în compania unei persoane cu o înfățișare impunătoare și un comportament demn. În visul meu, treceam pe lângă casele fraților noștri. Când eram pe punctul de a intra, noi auzeam voci angajate în discuții serioase. Numele soțului meu era adesea menționat și am fost întristată și uluită să-i aud pe cei care avuseseră pretenția că ne sunt cei mai buni prieteni, relatând scene și incidente care avuseseră loc în timpul suferinței crunte a soțului meu, când puterile lui mintale și fizice au fost paralizate într-o mare măsură. Am fost mâhnită, auzind vocea pretinsului frate din New York, menționat mai înainte, relatând în mod serios și exagerat incidente de care cei din Battle Creek erau în necunoștință, în timp ce frații noștri din Battle Creek, la rândul lor, povesteau ceea ce știau ei. Mi-a venit leșin și rău de la inimă și în visul meu aproape am căzut, când mâna însoțitorului meu m-a sprijinit și a spus: “Trebuie să asculți. Trebuie să știi aceste lucruri, chiar dacă este greu de suportat.”
La multele case de care ne-am apropiat, același subiect constituia tema discuției. Acesta era adevărul lor prezent. Mi-am zis: “Oh, eu nu am știut aceste lucruri! Nu am știut că asemenea sentimente există în inimile acelora pe care noi i-am privit ca prietenii noștri în vremurile de prosperitate și prieteni de nădejde în suferință, durere și restriște. Mai bine nu știam niciodată aceste lucruri! Noi am contat pe aceștia ca fiind cei mai buni și adevărați prieteni.”
-574-
Persoana care era cu mine repeta aceste cuvinte: “Dacă ei s-ar angaja tot atât de prompt și cu tot atâta seriozitate și zel în conversații despre Mântuitorul lor, zăbovind asupra farmecului Său fără seamăn, a bunăvoinței Sale dezinteresate și a iertării Sale pline de milă pentru cei în suferință, a răbdării și iubirii Sale inexprimabile, cât de prețioase și valoroase ar fi roadele pe care le-ar aduce.”
Am spus atunci: “Sunt adânc întristată. Soțul meu nu s-a cruțat pe sine pentru a salva suflete. A stat sub poveri, până când acestea l-au zdrobit; a fost înjosit, doborât fizic și mintal, iar acum faptul dea aduna vorbe și fapte și a le folosi pentru a-i distruge influența, după ce Dumnezeu a pus mâna asupra lui pentru a-l ridica, astfel ca vocea lui să fie din nou auzită, este cruzime și nelegiuire.”
Persoana care mă însoțea a spus: “Conversația în care se zăbovește asupra Domnului Hristos și a însușirilor vieții Sale va înviora spiritul, iar roadele vor fi sfințirea și viața veșnică.” Apoi el a citat aceste cuvinte: “Încolo frații mei, tot ce este adevărat, tot ce este vrednic de cinste, tot ce este drept, tot ce este curat, tot ce este vrednic de iubit, tot ce este vrednic de primit, orice faptă bună și orice laudă, aceea să vă însuflețească.” (Filipeni 4, 8.) Aceste cuvinte m-au impresionat atât de mult, încât am vorbit despre ele în Sabatul următor.
Eforturile depuse de mine în Wright au fost foarte istovitoare. Aveam mare grijă de soțul meu în timpul zilei și uneori noaptea. Îi făceam băi, îl scoteam afară să facă o plimbare călare și, de două ori pe zi, fie că era frig, furtună sau timp frumos, făceam o plimbare împreună cu el. Am scris cu tocul și penița ceea ce îmi dicta el ca rapoarte pentru Review și, de asemenea, am scris multe scrisori, pe lângă multe pagini de mărturii personale, în mare parte Mărturia nr. 11, pe lângă vizite și cuvântările atât de dese, lungi și serioase pe care le-am ținut. Fratele și sora Root au simțit pe deplin împreună cu mine în necazurile și strădaniile mele și au vegheat cu cea mai duioasă grijă pentru a ne împlini toate nevoile. Ne rugam mereu ca Dumnezeu să-i binecuvânteze în cele materiale, cu sănătate, cât și cu har și creștere spirituală. Simțeam că vor avea parte de o binecuvântare specială. Deși după aceea în casa lor a intrat boala, am aflat totuși de la fratele Root că ei se bucură acum de o stare de sănătate mai bună decât înainte. Și printre lucrurile legate de prosperitatea vremelnică, el raportează că grânele din câmpiile lui au produs 27 de banițe (1 baniță = 1 bușel = 36,3 litri) pe acru, iar unele 40, în timp ce producția medie din câmpurile vecine la grâu era doar de 7 banițe pe acru.
-575-
La 29 ianuarie 1867, am plecat din Wright și am călătorit spre Greenville, districtul Montcalm, la o distanță de patruzeci de mile. A fost cea mai friguroasă zi a iernii și am fost bucuroși să găsim un adăpost de frig și furtună la fratele Maynard. Această familie ne-a primit bine în inimile și casa lor. Am rămas acolo șase săptămâni, lucrând cu comunitățile din Greenville și Orleans, făcând din căminul ospitalier al fratelui Maynard reședința noastră.
Domnul mi-a dat ocazia să vorbesc liber oamenilor; în orice efort pe care îl făceam, îmi dădeam seama de puterea Lui susținătoare. Și, pe măsură ce deveneam pe deplin convinsă că aveam o mărturie pentru popor, pe care le-o puteam aduce o dată cu lucrarea soțului meu, mi-a fost întărită credința că se va însănătoși spre a lucra pentru cauza lui Dumnezeu. Osteneala lui a fost primită de oameni, iar el mi-a fost de mare ajutor în lucrare. Fără el nu aș fi putut realiza prea mult, însă, cu ajutorul lui și în puterea lui Dumnezeu, am putut să fac lucrarea care mi-a fost desemnată. Domnul l-a susținut în orice efort pe care l-a depus. Pe măsură ce risca, încrezându-se în Dumnezeu, în ciuda stării sale slăbite, el a dobândit putere și starea lui se îmbunătățea cu fiecare efort. Dându-mi seama că soțul meu redobândea putere fizică și mintală, mulțumirea mea nu a avut margini, gândindu-mă că voi fi liberă să mă angajez din nou și mai serios în lucrarea lui Dumnezeu, stând alături de soțul meu, lucrând uniți în vederea încheierii lucrării pentru poporul lui Dumnezeu. Înainte de atacul pe care l-a avut, funcția pe care o ocupase la birou l-a închis acolo pentru cea mai mare parte a timpului. Și cum eu nu puteam călători fără el, a trebuit să stau neapărat acasă mult timp. Am simțit că Dumnezeu îl binecuvântează acum, în timp ce lucra prin cuvânt și învățătură și se consacra în mod special lucrării de predicare. Lucrul de la birou putea fi făcut și de alții și noi eram convinși că nu mai trebuie să stea niciodată închis într-un loc, ci să fie liber să călătorească împreună cu mine, pentru ca împreună să putem aduce mărturia solemnă pe care ne-a dat-o Dumnezeu pentru rămășița poporului Său.
-576-
Am simțit starea precară a poporului lui Dumnezeu și în fiecare zi eram conștientă că ajunsesem la capătul puterii. Pe când ne aflam în Wright, am trimis manuscrisul nr. 11 la biroul de publicații și foloseam orice clipă pentru a scrie numărul 12. Puterile mele, atât fizice, cât și mintale, au fost dur solicitate cât am lucrat pentru biserica din Wright. Simțeam că trebuie să mă odihnesc, însă nu vedeam vreo ocazie pentru refacere. Le vorbeam oamenilor de mai multe ori pe săptămână și scriam multe pagini de mărturii personale. Povara pentru suflete era asupra mea, iar răspunderile pe care le simțeam erau atât de mari, încât nu puteam avea parte decât de câteva ore de somn în fiecare noapte.
În timp ce lucram astfel, vorbind și scriind, am primit scrisori cu caracter descurajator de la Battle Creek. Când le-am citit, am simțit o stare de spirit de descurajare, pe care nu o pot exprima, mergând până la agonia minții, care a părut pentru scurt timp că îmi paralizează energiile vitale. Trei nopți nu am dormit aproape deloc. Gândurile îmi erau încărcate și tulburate. Mi-am tăinuit cât am putut de bine sentimentele față de soțul meu și familia primitoare la care ne aflam. Nimeni nu știa de starea sau povara minții mele când ne adunam împreună cu familia la altarul de dimineață și de seară și căutam să-mi pun povara asupra marelui Purtător de poveri. Însă cererile mele veneau dintr-o inimă chinuită de suferință, iar rugăciunile mele erau întrerupte, zdrobite, datorită durerii pe care nu o puteam stăpâni. Sângele îmi năvălea în creier, adesea amețeam și aproape cădeam. Adeseori îmi curgea sânge din nas, în special după ce făceam efort pentru a scrie. Am fost silită să las deoparte scrisul, însă nu am putut înlătura povara grijii și a responsabilității pe care o aveam, când îmi dădeam seama că aveam pentru oameni mărturii pe care nu eram în stare să le prezint.
-577-
Am mai primit o scrisoare, care mă informa că cel mai bine ar fi să se amâne publicarea Mărturiei nr. 11 până când puteam scrie ceea ce îmi fusese arătat cu privire la Institutul de Sănătate, deoarece aceia care aveau sarcina acelei întreprinderi erau într-o mare lipsă de mijloace și aveau nevoie de influența mărturiei mele, care să îi miște pe frați. Am scris apoi o parte din ceea ce-mi fusese arătat cu privire la Institut, însă nu am putut realiza tot ce-mi propusesem cu privire la subiect datorită presiunii sângelui asupra creierului. Dacă aș fi știut că nr. 12 avea să întârzie atât de mult, cu nici un chip nu aș fi trimis acea parte cuprinsă în nr. 11. Credeam că, după ce mă voi odihni câteva zile, voi putea să-mi reiau scrisul. Însă, spre marea mea întristare, am constatat că starea creierului meu făcea imposibil acest lucru. Am renunțat la ideea de a scrie mărturii generale sau personale și eram continuu descurajată pentru că nu le puteam scrie.
În aceste împrejurări, s-a decis să ne întoarcem la Battle Creek și să rămânem acolo cât timp drumurile erau noroioase, în starea, urmând ca acolo să termin nr. 12. Soțul meu era foarte nerăbdător să-și vadă frații de la Battle Creek, să le vorbească și să se bucure împreună cu ei pentru ceea ce a făcut Dumnezeu pentru el. Mi-am adunat cele scrise și am pornit în călătoria noastră. Pe drum, am ținut două adunări în Orange și s-a dovedit că biserica a avut foloase și a fost încurajată. Noi înșine am fost înviorați de Spiritul Domnului. În acea noapte, eu am visat că mă aflam în Battle Creek și priveam printr-un geam afară, unde am văzut o companie, mărșăluind în jurul casei, doi câte doi. Ei pășeau hotărâți și de neînduplecat. Îi cunoșteam bine și m-am întors să deschid ușa salonului pentru a-i primi, însă m-am gândit să mă uit iarăși. Scena s-a schimbat. Grupul acela avea acum înfățișarea unei procesiuni catolice. Unul ducea în mână o cruce, altul o trestie. Iar pe când se apropiau, cel care ducea trestia a făcut un tur în jurul casei, spunând de trei ori: “Această casă este proscrisă. Bunurile trebuie confiscate. Ei au vorbit împotriva sfântului nostru ordin.” M-a cuprins spaima, am fugit din casă și am ieșit prin ușa de la nord și m-am pomenit în mijlocul acelei companii, dintre care pe câțiva îi cunoșteam, însă nu am îndrăznit să rostesc vreun cuvânt, de teamă să nu fiu trădată. Am căutat să găsesc un loc retras unde să pot plânge și unde să mă pot ruga fără să întâlnesc priviri întrebătoare, înverșunate, oriunde m-aș fi întors. Repetam mereu: “O, de-aș putea înțelege ce se întâmplă! Dacă mi s-ar spune ce am spus sau ce am făcut!”
-578-
Am plâns și m-am rugat mult când am văzut că ni se confirmă lucrurile. Am încercat să citesc simpatia celor din jurul meu și am observat chipurile mai multora despre care credeam că îmi vor vorbi și mă vor alina, dacă nu se temeau că erau observați de alții. Am făcut o încercare să scap din acea mulțime, însă, văzând că sunt urmărită, mi-am anulat intențiile. Am început să plâng tare și să spun: “O, de mi-ar spune măcar ce am făcut sau ce am spus!” Soțul meu, care dormea într-un pat tare în aceeași cameră, m-a auzit plângând tare și m-a trezit. Perna mea era udă de atâtea lacrimi, iar spiritul meu era descurajat.
Fratele și sora Howe ne-au însoțit la West Windor, unde am fost așteptați și primiți la fratele și sora Carman. În Sabat și în ziua întâi, am întâlnit frați și surori de la comunități din apropiere și am fost liberi să ne prezentăm mărturia în fața lor. Spiritul înviorător al Domnului era asupra acelora care simțeau un interes special pentru lucrarea lui Dumnezeu. Adunările ținute au avut succes și aproape toți au mărturisit că au fost întăriți și încurajați.
Va continua.