Continuare.
-529-
Soțul care transferă soției proprietatea sa îi deschide acesteia o ușă mare a ispitei, fie că aceasta este credincioasă, fie că nu este credincioasă. Dacă este credincioasă, dar din fire zgârcită sau înclinată spre egoism și acaparare, pentru ea lupta va fi mult mai grea ca să administreze ceea ce i s-a încredințat soțului în isprăvnicie. Pentru a fi mântuită, ea trebuie să biruiască toate aceste trăsături rele de caracter și să imite caracterul Domnului ei ceresc, căutând ocazii de a face bine altora, iubindu-i pe alții așa cum ne-a iubit Hristos pe noi. Ea trebuie să cultive darul cel prețios al iubirii, pe care Mântuitorul îl are într-o măsură atât de îmbelșugată. Viața Lui a fost caracterizată printr-o bunăvoință nobilă, dezinteresată. În întreaga Lui viață nu a existat nici măcar un singur act egoist.
Oricare ar fi motivele soțului, prin aceasta el așează în calea soției o teribilă piatră de poticnire și ea este împiedicată să fie biruitoare. Iar dacă acest transfer se face către copii, pot urma aceleași rezultate rele. Dumnezeu îi cunoaște motivele. Dacă el este egoist și a făcut acest transfer pentru a-și ascunde lăcomia și a se scuza că nu face nimic pentru înaintarea lucrării, va urma cu siguranță blestemul cerului. Dumnezeu citește scopurile și intențiile inimii și încearcă motivele copiilor oamenilor. Neplăcerea Lui nu se poate manifesta în mod vădit, vizibil, ca în cazul lui Anania și Safira, dar la sfârșit pedeapsa nu va fi nicidecum mai ușoară decât cea care a fost dată acelora. Încercând să-i înșele pe oameni, ei Îl mint pe Dumnezeu. “Sufletul care păcătuiește, acela va muri.” (Ezechiel 18, 4.)
-530-
Cei care fac astfel nu vor putea trece testul judecății mai bine decât omul care a primit un talant și l-a ascuns în pământ. Când a fost chemat să dea socoteală, el L-a acuzat pe Dumnezeu de nedreptate: “Doamne, am știut că ești om aspru, care seceri de unde n-ai semănat și strângi de unde n-ai vânturat: mi-a fost teamă și m-am dus de ți-am ascuns talantul în pământ (de acolo cauza lui Dumnezeu nu putea beneficia de el); iată ce este al tău!” Dumnezeu a zis: “Luați-i dar talantul și dați-l celui ce are zece talanți…. Iar pe robul acela netrebnic, aruncați-l în întunericul de afară: acolo va fi plânsul și scrâșnirea dinților.” (Matei 25, 24.30.) Acest om se temea că Domnul va avea foloase dacă el va pune talantul la schimbător.
Am văzut că mulți și-au înfășurat talantul într-un șervet și l-au ascuns în pământ. Ei socotesc că orice bănuț investit în lucrarea lui Dumnezeu este pierdut și nu mai poate fi redobândit niciodată. Pentru cei care gândesc astfel, este chiar așa. Ei nu vor primi nici o răsplată. Ei dau cu părere de rău și doar pentru că se simt obligați să facă ceva. Dumnezeu iubește pe dătătorul voios. Aceia care se amăgesc cu gândul că pot transfera răspunderea asupra soției sau a copiilor sunt înșelați de către vrăjmașul. Transferul averii nu le va micșora răspunderea. Ei vor da socoteală pentru mijloacele pe care cerul le-a încredințat în grija lor și nu se pot scuza în nici un fel pentru această responsabilitate, până când nu-I vor da înapoi lui Dumnezeu ceea ce El le-a încredințat.
Iubirea de lume desparte de Dumnezeu. “Dacă iubește cineva lumea, dragostea Tatălui nu este în el.” (1 Ioan 2, 15.) Este imposibil ca cineva să discearnă adevărul în timp ce iubește lumea. Lumea se interpune între ei și Dumnezeu, întunecând viziunea și amorțind simțurile într-un asemenea grad, încât este imposibil ca ei să discearnă lucrurile sacre. Pentru aceștia, Dumnezeu spune următoarele: “Curățiți-vă mâinile, păcătoșilor; curățiți-vă inima, oameni cu inima împărțită! Simțiți-vă ticăloșia; tânguiți-vă și plângeți! Râsul vostru să se prefacă în tânguire și bucuria voastră în întristare.” (Iacov 4, 8.9.) Celor care și-au întinat mâinile cu stricăciunile lumii li se cere să se curețe de necurățiile acesteia. Cei care gândesc că pot sluji lumea și să-L iubească totuși pe Dumnezeu au o inimă împărțită. Însă ei nu pot sluji și lui Dumnezeu, și lui Mamona. Ei sunt oameni cu inima împărțită, care iubesc lumea și care pierd orice sens al obligației lor față de Dumnezeu, și cu toate acestea pretind că sunt urmași ai lui Hristos. Ei nu sunt nici una, nici alta. Ei vor pierde ambele lumi dacă nu-și vor curăți mâinile și inimile prin ascultare față de principiile curate ale adevărului. “Cine zice că rămâne în El, trebuie să trăiască și el cum a trăit Isus.” (1 Ioan 2, 6.) “Astfel se face că dragostea este desăvârșită în noi, pentru ca să avem deplină încredere în ziua judecății.” (1 Ioan 4, 17.) “Prin care ne-a dat făgăduințele Lui nespus de mari și scumpe, ca prin ele să vă faceți părtași firii dumnezeiești, după ce ați fugit de stricăciunea care este în lume prin pofte.” (2 Petru 1, 4.)
-531-
Poftele noastre stricate sunt cele care distrug adevărata evlavie. Iubirea față de lume și de lucrurile care sunt în lume este cea care ne desparte de Tatăl. Patima pentru câștig vremelnic crește în rândurile acelora care susțin că așteaptă venirea în curând a Mântuitorului. Pofta firii pământești, pofta ochilor și lăudăroșia vieții îi stăpânesc chiar pe cei ce pretind că sunt creștini. Ei tânjesc după lucrurile lumii cu patimă lacomă și mulți își vor vinde viața veșnică pentru un câștig nesfânt.
Capitolul 91 — Păzirea corespunzătoare a Sabatului
La 25 decembrie 1865, mi-a fost arătat că se dovedește prea multă neglijență în privința păzirii Sabatului. Nu există acea dispoziție de a îndeplini datoriile lumești în cadrul celor șase zile lucrătoare pe care Dumnezeu le-a dat omului și grija de a nu călca nici măcar o singură oră din timpul sfânt, pe care Dumnezeu L-a pus deoparte pentru El Însuși. Nu există nici o lucrare care să fie atât de importantă pentru om, încât să-l facă să calce porunca a patra a lui Iehova. Sunt cazuri în care Domnul Hristos a îngăduit să se facă ceva în Sabat, atunci când este vorba de salvarea vieții oamenilor și animalelor. Însă, dacă încălcăm litera poruncii a patra în folosul nostru, pentru un avantaj financiar, noi ajungem călcători ai Sabatului și suntem vinovați de călcarea tuturor poruncilor, căci, dacă greșim într-una singură, ne facem vinovați de toate. Dacă pentru bogăție călcăm porunca expresă a lui Iehova, cum dovedim noi că îndeplinim porunca de a ne opri piciorul în ziua Sabatului? Unde punem noi limitările? Dacă păcătuim într-un lucru mic și socotim că nu facem cine știe ce păcat, conștiința se împietrește, simțurile se tocesc, până când putem ajunge chiar mai departe, muncind din ce în ce mai mult în Sabat, între timp amăgindu-ne că suntem păzitori ai Sabatului, când, potrivit cu standardul lui Hristos, noi călcăm toate poruncile sfinte ale lui Dumnezeu. Păzitorii Sabatului greșesc în această privință; însă Dumnezeu vorbește foarte clar și toți aceia care consideră că pot câștiga astfel ceva timp și anumite foloase, încălcând într-o mică măsură timpul care aparține Domnului, vor avea de pierdut, mai curând sau mai târziu. El nu îi poate binecuvânta așa cum I-ar plăcea să o facă, pentru că ei Îi dezonorează Numele și nu apreciază preceptele Sale la adevărata lor valoare. Blestemul lui Dumnezeu va fi asupra lor, iar ei vor pierde de zece sau douăzeci de ori mai mult decât au câștigat. “Se cade să înșele un om pe Dumnezeu, cum Mă înșelați voi?… Sunteți blestemați, câtă vreme căutați să mă înșelați, tot poporul în întregime.” (Maleahi 3, 8.9.)
-532-
Dumnezeu i-a dat omului șase zile în care să lucreze pentru el însuși, însă a rezervat o zi în care El să fie în mod special onorat. Lui trebuie să I se dea slavă, iar autoritatea să-I fie respectată. Cu toate acestea omul Îl jefuiește pe Dumnezeu, furând puțin timp din acela pe care Creatorul l-a pus deoparte pentru El Însuși. Dumnezeu a pus deoparte ziua a șaptea ca zi de odihnă pentru om, atât spre binele omului, cât și spre slava Sa. El a știut că omul avea să aibă nevoie de o zi de odihnă după trudă și griji și că sănătatea avea să-i fie pusă în primejdie fără o perioadă de relaxare după munca și încordarea din cele șase zile.
-533-
Sabatul a fost întocmit spre folosul omului; a călca în mod conștient porunca cea sfântă, care interzice lucrul în ziua a șaptea, este o crimă în ochii cerului, de o asemenea gravitate încât, sub legea mozaică, se cerea moartea celui ce o înfăptuia. Însă aceasta nu este tot ce are de suferit cel ce calcă această poruncă, deoarece Dumnezeu nu va lua în cer pe nimeni care calcă porunca Sa. Acesta va trebui să sufere și pedeapsa morții a doua, care reprezintă pedeapsa deplină și finală pentru cel ce calcă Legea lui Dumnezeu.
Capitolul 92 — Sentimente politice
Pe data de 25 decembrie 1865, mi-au fost arătate la Rochester, New York, multe lucruri legate de poporul lui Dumnezeu și lucrarea Sa pentru aceste vremuri de pe urmă. Am văzut că mulți dintre cei care pretind că sunt păzitori ai Sabatului vor pierde viața veșnică. Ei nu țin cont de avertizările date israeliților și fac aceleași greșeli pe care le-au făcut aceștia, prin căile lor rele. Dacă ei continuă în aceste păcate, vor cădea ca și israeliții și nu vor vedea Canaanul ceresc. “Toate aceste lucruri s-au întâmplat ca să ne slujească drept pilde și au fost scrise pentru învățătura noastră, peste care au venit sfârșiturile veacurilor.” (1 Corinteni 10, 11.)
Am văzut că mulți vor pierde din vedere acest aspect al împărăției. Dumnezeu pune la probă și încearcă pe poporul Său și mulți nu vor putea trece testul caracterului, măsura lui Dumnezeu. Mulți vor avea mult de lucru pentru a-și învinge trăsăturile de caracter și a fi fără pată sau zbârcitură, sau altceva de felul acesta, fără cusur înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor. Mulți dintre cei ce susțin că sunt păzitori ai Sabatului nu vor putea fi de nici un folos pentru cauza lui Dumnezeu sau a bisericii fără a face o reformă deplină în viața lor. Mulți păzitori ai Sabatului nu sunt drepți înaintea lui Dumnezeu prin vederile politice pe care le au. Ei nu sunt în armonie cu Cuvântul lui Dumnezeu sau în unitate cu corpul credincioșilor păzitori ai Sabatului. Vederile lor nu corespund cu principiile credinței noastre. A fost dată suficientă lumină pentru cei ce sunt dispuși să se îndrepte. Toți cei care mențin încă vederi sau sentimente politice, care nu sunt conform cu spiritul adevărului, trăiesc călcând principiile cerului. De aceea, atâta timp cât rămân astfel, ei nu pot avea spiritul libertății și al sfințirii.
-534-
Principiile și poziția lor în probleme politice constituie un mare obstacol în calea înaintării lor spirituale. Acestea le sunt o cursă continuă și o ocară pentru credința noastră, iar cei care își mențin aceste principii vor fi aduși în cele din urmă exact acolo unde dorește vrăjmașul să-i aibă, despărțiți de creștinii păzitori ai Sabatului. Acești frați nu pot primi aprobarea lui Dumnezeu atâta timp cât ei nu simpatizează rasa de culoare și sunt oponenți ai principiilor republicane, curate, ale guvernului nostru. Dumnezeu nu poate aproba răzvrătirea pe pământ așa cum nu a aprobat-o nici în ceruri, când marele rebel a pus sub semnul întrebării temelia guvernării lui Dumnezeu și a fost aruncat de acolo împreună cu toți cei care au simpatizat cu el în această răzvrătire.
Capitolul 93 — Camăta
În viziunea care mi-a fost dată la Rochester, New York, pe data de 25 decembrie 1865, mi-a fost arătat că păzitorii Sabatului ar trebui să aibă în vedere subiectul luării de camătă sau dobândă. Oamenii bogați nu au dreptul să ia dobândă de la frații lor săraci, însă ei pot primi dobândă de la cei necredincioși. “Dacă fratele tău sărăcește și nu mai poate munci lângă tine, să-l sprijini…. Să nu iei de la el nici dobândă, nici camătă; să te temi de Dumnezeul tău și fratele tău să trăiască împreună cu tine. Să nu-i împrumuți banii tăi cu dobândă și să nu-i împrumuți merindele tale pe camătă.” (Leviticul 25, 35-37.) “Să nu ceri nici o dobândă de la fratele tău; nici pentru argint, nici pentru merinde, pentru nimic care se împrumută cu dobândă. De la străin vei putea să iei dobândă, dar de la fratele tău să nu iei, pentru ca Domnul, Dumnezeul tău să te binecuvânteze în tot ce vei face în țara pe care o vei lua în stăpânire.” (Deuteronom 23, 19.20.)
-535-
Păzitorii Sabatului L-au întristat pe Dumnezeu prin spiritul lor avar. Dorința lor după câștig este atât de puternică, încât ei trag foloase de pe urma fraților săraci, nenorociți, care se află în necaz, și adaugă astfel la banii pe care îi au, deja mulți, în timp ce acești frați săraci suferă din cauza acestor bani. “Sunt eu păzitorul fratelui meu?” este limbajul inimii lor.
Cu câțiva ani în urmă, câțiva frați săraci au fost în primejdia de a-și pierde sufletele datorită unor impresii greșite. Pretutindeni Satana îi ispitea cu privire la cei bogați. Acești frați săraci așteptau mereu să obțină favoruri când era de datoria lor să se bizuie pe propriile lor puteri; și dacă li s-ar fi făcut favoruri, acesta ar fi fost cel mai rău lucru care li s-ar fi putut face. Peste tot Satana a căutat să-i ispitească pe cei săraci din rândurile păzitorilor Sabatului. Unii, fără judecată și fără înțelepciune, au apucat pe propria lor cale și nu au vrut să ceară sfat sau să-l urmeze. Cei de felul acesta a trebuit să sufere urmările socotelilor lor mizerabile și, totuși, tot aceștia considerau că trebuie să fie ajutați de frații lor care au averi. Era nevoie ca aceste lucruri să fie îndreptate. Prima clasă menționată nu și-a dat seama ce răspunderi au cei bogați și nici câtă grijă și tulburare au ei datorită mijloacelor pe care le posedă. Tot ce puteau vedea era că aceștia aveau bani pe care să-i folosească, iar ei nu aveau. Și, în general, cei bogați i-au privit pe toți săracii în aceeași lumină, când, de fapt, există o clasă de săraci care fac tot ce le stă în putere pentru a da slavă lui Dumnezeu, de a face bine, de a trăi pentru adevăr. Aceste persoane sunt de mare valoare. Judecata lor este bună, spiritul lor este de valoare în ochii lui Dumnezeu, iar binele pe care ei îl fac pe căile lor modeste este de zece ori mai mare decât cel făcut de cei bogați, deși cei din urmă s-ar putea să dea sume mari de bani cu anumite ocazii. Cei bogați nu-și dau seama că este nevoie de a face bine, de a fi bogați în fapte bune, gata de a împărți, de a comunica.
-536-
Capitolul 94 — Înșelăciunea bogățiilor
Unii dintre cei ce susțin a crede adevărul duc lipsă de discernământ și nu apreciază valoarea morală. Persoanele care se laudă cu credincioșia lor față de lucrare și vorbesc ca și când ei ar ști tot ce este vrednic de a fi cunoscut nu au o inimă umilă. S-ar putea ca aceștia să aibă bani și averi și aceasta este suficient pentru a le oferi influență în fața unora; însă, prin aceasta, nu vor câștiga nici un pic favoarea lui Dumnezeu. Banii au putere și exercită o influență puternică. Adesea, desăvârșirea caracterului și valoarea morală sunt trecute cu vederea dacă sunt deținute de cei săraci. Însă la ce Îi folosesc lui Dumnezeu banii sau moșiile? Vitele de pe mii de dealuri Lui îi aparțin. Lumea, cu tot ce este pe ea, este a Lui. Locuitorii pământului sunt ca niște lăcuste în fața Lui. Oamenii și bogățiile lor sunt ca firele de praf care se așează pe cântar.
Oamenii își privesc adesea bogățiile și spun: Prin înțelepciunea mea am dobândit aceste bogății. Însă cine le-a dat putere să adune bogății? Dumnezeu este Cel care le-a dat iscusința pe care o au, însă, în loc să-I dea Lui slavă, ei și-o atribuie lor înșiși. El îi va încerca, îi va pune la probă și va arunca în țărână slava lor; El le va lua puterea și le va risipi averile. În loc de binecuvântare, ei vor avea blestem. O faptă rea sau exploatarea sau devierea de la calea cea bună nu este tolerată mai mult la cel ce deține bogății decât la cel ce nu le are. Toate bogățiile pe care le-au avut vreodată cei bogați nu ar avea suficientă valoare pentru a acoperi cel mai mic păcat în fața lui Dumnezeu; acestea nu ar putea fi acceptate ca preț de răscumpărare pentru nelegiuire. Doar pocăința, adevărata umilință, o inimă zdrobită și un spirit pocăit sunt acceptate de Dumnezeu. Și nici un om nu poate avea adevărata umilință, dacă aceasta nu poate fi văzută de ceilalți. Dumnezeu nu poate accepta nimic mai puțin decât pocăința, mărturisirea și părăsirea păcatului.
-537-
Mulți bogați și-au dobândit bogățiile prin târguieli pe care le-au făcut ei înșiși, trăgând foloase, iar semenii lor săraci sau frații lor au fost dezavantajați; și tot acești oameni triumfă, lăudându-se cu istețimea și dibăcia lor în afaceri. Însă blestemul lui Dumnezeu va cădea asupra fiecărui dolar obținut în acest fel și asupra venitului mâinilor lor. Pe când îmi erau arătate aceste lucruri, am putut vedea puterea acestor cuvinte ale Mântuitorului: “Este mai ușor să treacă o cămilă prin urechea acului decât să intre un bogat în Împărăția lui Dumnezeu.” (Matei 19, 24.) Cei care au iscusința de a dobândi averi trebuie să vegheze continuu, căci, dacă nu, lăcomia lor îi va duce pe o cale rea și ei nu vor mai fi cu totul cinstiți. În acest fel, mulți cad în ispită, se îmbogățesc peste măsură, apreciază un lucru mai mult decât valorează în realitate și sacrifică principiile generozității, bunăvoinței și nobleții pentru un câștig mârșav.
Mi-a fost arătat că mulți dintre cei ce susțin că sunt păzitori ai Sabatului iubesc atât de mult lumea și lucrurile din lume, încât au ajuns să fie întinați de spiritul și influența acesteia, divinul a dispărut din caracterul lor, diabolicul luându-i locul, schimbându-i pentru a sluji scopurilor lui Satana, fiind astfel instrumente ale nedreptății. Apoi, în contrast cu acești oameni, i-am văzut pe oamenii săraci, dar harnici și cinstiți, care sunt gata de a-i ajuta pe cei care au nevoie de ajutor, care mai degrabă ar suferi ei înșiși dezavantaje decât să dea dovadă de un spirit atât de lacom și acaparator ca aceștia; oameni care prețuiesc o conștiință curată și dreaptă, chiar în privința lucrurilor mici, socotindu-le de o valoare mai mare decât bogățiile. Ei sunt întotdeauna gata de a-i ajuta pe alții, atât de dornici de a face tot binele care le stă în putere, încât ei nu își adună bogății; veniturile lor pământești nu cresc. Dacă există ceva care să necesite mijloace sau brațe de lucru, ei sunt cei dintâi interesați și care răspund și adesea fac mai mult decât le stă de fapt în putere, în acest fel lipsindu-se pe ei înșiși de unele bunuri de care au nevoie, pentru a putea face bine.
-538-
Deoarece acești oameni se pot lăuda cu puțin în privința comorilor pământești, s-ar putea să fie priviți ca fiind lipsiți de iscusință, judecată și înțelepciune. Pot fi socotiți ca fiind fără valoare, iar influența lor să nu fie apreciată de oameni; însă cum îi privește Dumnezeu pe acești sărmani oameni înțelepți? Ei au preț în ochii Săi și, deși nu își sporesc comoara de pe pământ, își strâng o comoară nepieritoare în ceruri. Făcând astfel, ei dovedesc o înțelepciune superioară celei dovedite de așa-zișii creștini inteligenți, calculați și acaparatori, așa după cum divinul, sau dumnezeiescul, este superior lucrurilor pământești, firești și satanice. Valoarea morală este ceea ce prețuiește Dumnezeu. Un caracter creștin nepătat de avariție, definit prin calm, blândețe și umilință, este mai prețios în ochii Lui decât aurul cel mai pur, chiar decât aurul din Ofir.
Cei bogați vor fi puși la probă mult mai mult decât au fost vreodată. Dacă ei fac față testului și biruie defectele din caracterul lor și, ca ispravnici credincioși ai lui Hristos, înapoiază lui Dumnezeu lucrurile care sunt ale Lui, li se va spune: “Bine, rob bun și credincios; ai fost credincios în puține lucruri, te voi pune peste multe lucruri; intră în bucuria stăpânului tău.” (Matei 25, 23.)
Am fost apoi îndreptată spre pilda ispravnicului necredincios: “Și Eu vă zic: Faceți-vă prieteni cu ajutorul bogățiilor nedrepte, pentru ca atunci când veți muri, să vă primească în corturile veșnice. Cine este credincios în cele mai mici lucruri este credincios și în cele mari; și cine este nedrept în cele mai mici lucruri, este nedrept și în cele mari. Deci, dacă n-ați fost credincioși în bogățiile nedrepte, cine vă va încredința adevăratele bogății? Și dacă n-ați fost credincioși în lucrul altuia, cine vă va da ce este al vostru?” (Luca 16, 9-12.)
Va continua.