Continuare.
Îngerul a spus: “Ascultați, cerurilor, strigătul celor apăsați și răsplătiți pe opresori de două ori cât faptele lor.” Totuși, această națiune va fi umilită până în țărână. Anglia studiază dacă e mai bine să profite de pe urma stării slabe a națiunii noastre sau să se aventureze să pornească război împotriva ei. Ea pune în cumpănă chestiunea și încearcă să sondeze poziția altor națiuni. Se teme că, dacă ar începe război peste hotare, ar slăbi în interior și alte popoare ar profita de pe urma slăbiciunii ei. Alte națiuni fac pregătiri tăcute, dar totuși active, de război și speră că, dacă Anglia va face război cu națiunea noastră, atunci ele ar trage foloase de pe urma acestei situații, răzbunându-se pe ea pentru că a profitat de ele în trecut și pentru toată nedreptatea ce li s-a făcut. O parte dintre supușii reginei așteaptă o împrejurare favorabilă pentru a frânge jugul lor; însă, dacă socotește că se merită acest lucru, Anglia nu va ezita nici un moment să folosească toate ocaziile de a-și exercita puterea și de a umili națiunea noastră. Când Anglia va declara război, toate națiunile vor avea un interes în această privință și va fi război general, o confuzie generală. Anglia este conștientă de diversitatea de sentimente ce-i animă pe cei care caută să înăbușe răzvrătirea. Ea cunoaște foarte bine situația dificilă în care se află guvernul; ea a privit cu uimire desfășurarea acestui război, mișcările încete, neeficiente, inactivitatea armatelor noastre, cheltuielile ce duc națiunea noastră spre ruină. Slăbiciunea guvernului nostru este cunoscută de către celelalte națiuni și ele trag concluzia că acest lucru se întâmplă pentru că nu este un guvern monarhic, în timp ce ele își admiră propriul lor mod de guvernare și privesc de sus, unele chiar cu un simțământ de milă, iar altele cu dispreț, asupra națiunii noastre, pe care o socotiseră cea mai puternică de pe glob. Dacă ar fi rămas unită, națiunea noastră ar fi avut putere, însă, divizată fiind, va trebui să cadă.
-260-
Capitolul 54 — Vor veni nenorociri mari
Mi-au fost arătate nenorociri mari abătându-se asupra țării, nenorociri pe care noi nu le-am avut până acum. Am auzit gemete și strigăte de groază și am văzut grupuri mari implicate în luptă activă. Am auzit huruitul trenului, zăngănitul armelor, luptele directe, gemetele și rugăciunile muribunzilor. Pământul era acoperit cu răniți și morți. Am văzut familii nenorocite, deznădăjduite, nevoi apăsătoare în multe cămine. Chiar și acum, multe familii suferă lipsuri mari, însă acestea vor crește tot mai mult. Fețele multora erau istovite, palide și epuizate de foamete.
Mi-a fost arătat că poporul lui Dumnezeu trebuie să fie strâns unit în legăturile părtășiei și iubirii creștine. Numai Dumnezeu poate fi scutul și tăria noastră în această perioadă de calamități ce se abat asupra națiunii noastre. Poporul lui Dumnezeu trebuie să se trezească. Ocaziile lor de a răspândi adevărul trebuie să fie folosite, căci nu vor dura mult. Mi-au fost arătate nenorocirile, haosul și foametea din țară. Satana caută acum să țină poporul lui Dumnezeu în stare de inactivitate, să-l rețină să-și facă partea în răspândirea adevărului, pentru ca, la sfârșit, când vor fi cântăriți, să fie găsiți necorespunzători.
Poporul lui Dumnezeu trebuie să primească această avertizare și să deosebească semnele timpului. Semnele venirii lui Isus sunt prea evidente pentru a fi puse la îndoială și, în vederea acestor lucruri, toți aceia care susțin că sunt de partea adevărului trebuie să fie implicați în mod activ în predicare. Dumnezeu cheamă pe toți, atât pe predicatori, cât și poporul, să se trezească. Tot cerul este în mișcare. Scenele istoriei pământului se vor încheia în curând. Trăim primejdiile timpului sfârșitului acestui pământ. În fața noastră sunt necazuri și mai mari și, cu toate acestea, noi nu ne-am trezit. Această lipsă de activitate și seriozitate în lucrarea lui Dumnezeu este înspăimântătoare. Această toropeală de moarte este de la Satana. El stăpânește mințile păzitorilor neconsacrați ai Sabatului și îi determină să fie invidioși unul pe celălalt, căutători de greșeli și să critice. Lucrarea sa specială este aceea de a dezbina inimile, astfel ca păzitorii neconsacrați ai Sabatului să nu poată avea influență, tărie, iar timpul lor atât de prețios să fie ocupat cu fel de fel de lucruri neînsemnate, când, de fapt, acesta ar trebui petrecut în a proclama adevărul necredincioșilor.
-261-
Mi-a fost arătat că poporul lui Dumnezeu așteaptă să aibă loc unele schimbări, să fie luat în stăpânire de o putere de neînfrânt. Însă vor fi dezamăgiți pentru că sunt pe o cale greșită. Ei trebuie să acționeze, să se implice ei înșiși în lucrare și să strige cu stăruință către Dumnezeu pentru a dobândi o cunoaștere reală a propriei lor stări. Scenele care trec prin fața noastră sunt de o măreție suficientă pentru a ne determina să ne trezim și să vestim adevărul inimilor acelora care vor asculta. Secerișul pământului este aproape copt.
Mi-a fost arătat cât este de important ca pastorii care se angajează în această lucrare solemnă, plină de responsabilitate, de proclamare a întreitei solii îngerești, să fie cinstiți. Domnul nu este limitat la mijloace sau instrumente cu care să-Și facă lucrarea. El poate vorbi oricând, prin oricine dorește, iar Cuvântul Său este plin de putere și va îndeplini lucrarea desemnată acolo unde este rostit. Însă, dacă adevărul nu a sfințit, nu a curățit mâinile și inimile aceluia care slujește în lucrurile sfinte, acesta este predispus să vorbească potrivit cu experiența lui nedesăvârșită; și când vorbește de la el însuși, după hotărârile judecății sale nesfințite, atunci sfatul care vine prin el nu este de la Dumnezeu, ci de la el însuși. Așa după cum cel chemat de Dumnezeu este chemat să fie sfânt, tot așa cel care este aprobat și pus deoparte între oameni trebuie să prezinte dovada chemării sale sfinte și să arate, în ceea ce vorbește și în comportamentul său, că este credincios Aceluia care l-a chemat.
Cei care predică adevărul au necazuri mari, dar nu sunt sfințiți prin el și, de asemenea, pentru aceia care consimt să-i primească și să-i mențină pe cei nesfinți pentru a le sluji prin cuvânt și învățătură. Sunt tulburată cu privire la poporul lui Dumnezeu care pretinde a crede adevărul solemn, important, căci știu că mulți dintre ei nu sunt convertiți și nu au fost sfințiți prin adevăr. Oamenii pot afla adevărul și pot fi în cunoștință de tot adevărul și, cu toate acestea, să nu știe nimic despre puterea evlaviei. Toți aceia care predică adevărul nu vor fi mântuiți prin aceasta. Îngerul a spus: “Curățiți-vă, voi care purtați vasele Domnului.”
-262-
A sosit timpul când cei care-L caută pe Domnul pentru viața lor prezentă și viitoare trebuie să se încreadă în El și numai în El. Toți cei care susțin că sunt evlavioși trebuie să aibă o experiență proprie. Îngerul raportor înregistrează cu credincioșie cuvintele și faptele poporului lui Dumnezeu. Îngerii urmăresc dezvoltarea caracterului și cântăresc valoarea morală. Cei care pretind a crede adevărul trebuie să fie ei înșiși drepți, cinstiți și să-și exercite toată influența în vederea iluminării și câștigării altora de partea adevărului. Cuvintele și faptele lor sunt canale prin care principiile curate ale adevărului și sfințirii sunt transmise lumii. Ei sunt sarea pământului și lumina lumii. Am văzut că, dacă vom privi spre ceruri, vom vedea lumină și pace, însă, dacă vom privi spre lume, vom vedea că în curând va dispărea orice cale de scăpare și toate lucrurile bune vor pieri în curând. Nu avem nici un alt ajutor în afară de Dumnezeu; în această stare de confuzie a pământului, noi putem fi liniștiți, puternici și în siguranță doar în tăria credinței vii; și nu vom putea avea pace decât dacă ne vom găsi odihna în Dumnezeu și vom aștepta mântuirea Sa.
Asupra noastră strălucește o lumină mai mare decât a strălucit asupra părinților noștri. Noi nu putem fi acceptați sau onorați de Dumnezeu, aducând aceeași slujire sau făcând aceleași fapte pe care le-au făcut înaintașii noștri. Putem fi acceptați și binecuvântați de Dumnezeu așa cum au fost ei. Noi trebuie să imităm credincioșia și zelul lor, să îmbunătățim lumina pe care o avem, așa cum ei au îmbunătățit-o pe a lor, și să lucrăm așa cum ar fi lucrat ei dacă ar fi trăit în zilele noastre.
Noi trebuie să umblăm în lumina care strălucește asupra noastră, căci, dacă nu, această lumină va deveni întuneric. Dumnezeu cere de la noi să dovedim lumii, în caracter și fapte, acea măsură a spiritului de unitate și unire care este în acord cu adevărurile sacre pe care le susținem și cu spiritul acelor profeții care se împlinesc în aceste timpuri de pe urmă. Adevărul care a ajuns la înțelegerea noastră și lumina care a strălucit asupra sufletului ne va judeca și condamna, dacă ne întoarcem fața de la ele și refuzăm să ne lăsăm conduși de ele.
-263-
Ce aș putea spune pentru a trezi rămășița poporului lui Dumnezeu? Mi-a fost arătat că în fața noastră sunt scene înspăimântătoare; Satana și îngerii lui își adună toate puterile împotriva poporului lui Dumnezeu. El știe că, dacă ei dorm puțin mai mult, el este sigur de ei, căci nimicirea lor este astfel sigură. Avertizează pe toți cei care poartă Numele lui Hristos să se cerceteze îndeaproape și să facă o totală și deplină mărturisire a greșelilor lor, pentru ca acestea să poată merge înaintea lor la judecată și pentru ca îngerul raportor să poată scrie iertat în dreptul numelor lor. Fratele meu, sora mea, dacă aceste clipe de har nu sunt folosite, nu veți avea nici o scuză. Dacă nu faceți eforturi speciale pentru a vă trezi, dacă nu veți dovedi zel în a vă pocăi, aceste clipe de aur vor trece în curând și veți fi căutați și găsiți necorespunzători! Atunci strigătele voastre în agonie nu vor folosi la nimic. Atunci se vor împlini cuvintele Domnului: “Fiindcă Eu te chem și voi vă împotriviți, fiindcă Îmi întind mâna și nimeni nu ia seama, fiindcă lepădați toate sfaturile Mele și nu vă plac mustrările Mele, de aceea Eu voi râde când veți fi în vreo nenorocire, Îmi voi bate joc de voi când vă va apuca groaza ca o furtună și când vă va învălui nenorocirea ca un vârtej, când va da peste voi necazul și strâmtorarea. Atunci Mă vor chema și nu le voi răspunde, Mă vor căuta și nu Mă vor găsi. Pentru că au urât știința și n-au ales frica Domnului, pentru că n-au iubit sfaturile Mele și au nesocotit toate mustrările Mele. De aceea se vor hrăni cu roada umbletelor lor și se vor sătura cu sfaturile lor. Căci împotrivirea proștilor îi ucide și liniștea nebunilor îi pierde; dar cel ce Mă ascultă va locui fără grijă, va trăi liniștit și fără să se teamă de vreun rău.” (Proverbe 1, 24-33.)
-264-
Capitolul 55 — Sclavia și războiul
Dumnezeu pedepsește această națiune pentru marea crimă a sclaviei. El ține în mâinile Sale destinul națiunii. El va pedepsi Sudul pentru păcatul sclaviei, iar Nordul pentru că a îngăduit atât de mult influența ei așa de întinsă și stăpânitoare.
La conferința care s-a ținut la 3 august 1861 la Roosevelt, New York, când frații și surorile s-au adunat în ziua pusă deoparte pentru post, rugăciune și umilință, Spiritul Domnului a fost asupra voastră, iar eu am fost luată în viziune și mi-a fost arătat păcatul sclaviei care fusese atât de mult timp un blestem pentru națiunea noastră. Legea cu privire la sclavul fugar a fost astfel întocmită pentru a zdrobi în om orice simțământ nobil, de bunătate și simpatie, care s-ar putea trezi în inima sa pentru sclavii exploatați și în suferință. Acest lucru era în opoziție directă cu învățătura lui Hristos. Biciul lui Dumnezeu este acum asupra Nordului, pentru că ei au îngăduit atât de mult propășirea sclaviei. Păcatul celor din Nord, pentru că au tolerat sclavia, este mare. Ei au contribuit la înaintarea Sudului tot mai mult în păcatul de îngăduire a extinderii sclaviei; ei au jucat un rol important în a duce națiunea în starea prezentă de nenorocire.
Mi-a fost arătat că mulți nu își dau seama de extinderea răului care a venit asupra noastră. Ei s-au amăgit pe ei înșiși că greutățile ce sunt asupra națiunii vor fi curând rezolvate, iar confuzia și războiul se vor sfârși, însă toți vor fi convinși că lucrurile sunt mult mai rele decât s-a anticipat. Mulți au privit la Nord, așteptând ca acesta să dea o lovitură și să pună astfel capăt luptei.
Am fost îndreptată înapoi spre Israelul din vechime, care a fost ținut în robie de egipteni. Domnul a lucrat prin Moise și Aaron pentru a-l elibera. Au fost făcute minuni în fața lui faraon, pentru a-l convinge că acești bărbați erau special trimiși de Dumnezeu pentru a-i spune să lase pe Israel să plece. Însă inima lui faraon a fost împietrită în fața solilor lui Dumnezeu și el nu a ținut cont de minunile făcute de ei. Atunci egiptenii au fost făcuți să simtă judecățile lui Dumnezeu. Asupra lor au căzut plăgi și suferință și, sub efectele acestora, Faraon a consimțit să-l lase pe Israel să plece. Însă, de îndată ce cauza suferinței a fost îndepărtată, inima lui s-a împietrit. Consilierii și oamenii lui puternici și-au adunat puterile împotriva lui Dumnezeu și au căutat să explice că plăgile sunt urmările unor cauze naturale. Fiecare intervenție a lui Dumnezeu era mai gravă decât cea precedentă și, cu toate acestea, ei nu au vrut să-i lase pe copiii lui Israel să plece, până când îngerul Domnului nu a ucis pe întâii născuți ai egiptenilor. Începând de la regele aflat pe tronul său, până la cel mai umil, peste tot erau gemete și bocete. Atunci faraon a poruncit să lase pe Israel să plece; însă, după ce și-au îngropat morții, egiptenilor le-a părut rău că lăsase pe Israel să plece. Consilierii și oamenii puternici ai Egiptului au încercat să caute justificări pentru pierderile lor grele. Ei nu admiteau că ceea ce s-a întâmplat sau că judecățile acelea erau de la Dumnezeu; de aceea au luat-o pe urma copiilor lui Israel.
-265-
Când israeliții au zărit armata egipteană pe urma lor, unii pe cai, iar alții în care și echipați de război, inimile li s-au înmuiat. Nu puteau vedea nici o cale de scăpare. Un strigăt de biruință a izbucnit din mijlocul egiptenilor, care socoteau că Israel este în mâna lor. Israeliții s-au înspăimântat grozav. Însă Domnul i-a poruncit lui Moise să le spună să meargă înainte, să-și ridice toiagul să-și întindă mâna asupra mării și să-i despartă apele. El a făcut astfel și, iată, marea s-a despărțit în două, iar copiii lui Israel au trecut cu piciorul pe loc uscat. Faraon se împotrivise atât de mult lui Dumnezeu și și-a împietrit inima împotriva lucrărilor Sale atotputernice, minunate, încât în orbirea sa a dat năvală pe drumul pe care Dumnezeu îl pregătise în mod miraculos pentru poporul Său. Din nou lui Moise i-a fost poruncit să-și întindă mâna asupra mării, iar “marea și-a luat iarăși repeziciunea cursului” (Exod 14, 27) și apele au acoperit oștirea egipteană, care s-a înecat.
-266-
Această scenă mi-a fost prezentată pentru a ilustra preocuparea egoistă pentru sclavie și măsurile disperate pe care le va adopta Sudul pentru a cultiva această instituție și măsura înspăimântătoare la care va ajunge înainte să cedeze. Sistemul sclaviei a redus și degradat ființele omenești la nivelul unor animale, iar majoritatea stăpânilor îi priveau pe sclavi în acest fel. Conștiința acestor stăpâni de sclavi se tocise și se împietrise, la fel ca a lui Faraon; și dacă au fost siliți să-și elibereze sclavii, principiile lor au rămas însă neschimbate și ei aveau să facă, dacă era posibil, ca sclavul să simtă puterea lor oprimantă. Mi se părea o imposibilitate ca în acel moment sclavia să fie îndepărtată. Numai Dumnezeu îl putea smulge pe sclav din mâna opresorului său, nesăbuită și neîndurătoare. Toată cruzimea și abuzul exercitate asupra sclavilor pot fi puse pe drept pe seama susținătorilor sistemului sclaviei, fie că aceștia erau din Sud, fie că erau din Nord.
Mi-au fost prezentate Nordul și Sudul. Nordul fusese amăgit cu privire la Sud. Ei erau mai bine pregătiți de război decât se știa. Majoritatea oamenilor lor sunt iscusiți în folosirea armelor, unii din ei în urma experienței dobândite pe câmpul de luptă, iar alții în urma exercițiilor curente. Ei au avantaje asupra Nordului în această privință, însă nu au, în general, valoarea și puterea de a rezista pe care o au oamenii din Nord.
Am putut să văd bătălia dezastruoasă de la Manassas, Virginia. A fost o scenă teribilă, groaznică. Armatele din Sud aveau totul în favoarea lor și erau pregătite pentru o luptă înspăimântătoare. Armata din Nord înainta cu triumf, neîndoindu-se de victorie. Mulți erau nepăsători și mărșăluiau înainte plini de mândrie, ca și când victoria le aparținea deja. Pe măsură ce se apropiau de câmpul de luptă, mulți erau aproape leșinați în urma istovirii și lipsei de odihnă. Ei nu se așteptau la o confruntare atât de violentă. S-au năpustit în luptă și au luptat cu vitejie, în disperare. Morții și muribunzii erau pretutindeni. Atât Nordul, cât și Sudul au suferit cumplit. Oamenii din Sud au resimțit bătălia și, în scurt timp, aveau să fie făcuți să se retragă tot mai mult. Cei din Nord înaintau degrabă, deși pierderile lor erau foarte mari. Chiar atunci un înger a coborât și a făcut semn cu mâna înapoi. Dintr-o dată a fost confuzie între rânduri. Celor din Nord li se părea că trupele lor se retrag, când, de fapt, în realitate nu se întâmpla așa, și atunci a început o retragere grăbită. Acest lucru mi s-a părut minunat.
-267-
Apoi mi s-a explicat că Dumnezeu are această națiune în mâinile Sale și că nu va îngădui să fie câștigată biruința înainte ca El să rânduiască acest lucru și că nu va îngădui ca Nordul să sufere mai multe pierderi decât socotea El de cuviință, pentru a-i pedepsi pentru păcatele lor. Și că, dacă cei din Nord ar fi mers înainte în starea lor de istovire și sfârșeală, i-ar fi așteptat o confruntare și mai aprigă și distrugătoare, lucru care i-ar fi adus Sudului o mare biruință. Dumnezeu nu avea să permită acest lucru și de aceea a trimis un înger pentru a interveni. Retragerea neașteptată a trupelor Nordului constituie un mister pentru toți. Ei nu știau că acolo era mâna lui Dumnezeu.
Distrugerile suferite de cei din Sud erau atât de mari, încât ei nu aveau cu ce să se laude. Priveliștea celor morți, a celor muribunzi și a celor răniți le-a dat doar puțin curaj să triumfe. Această pierdere, care a avut loc în momentul în care ei aveau toate avantajele, iar Nordul un mare dezavantaj, i-a pus în mare încurcătură. Ei știu acum că, dacă Nordul are o șansă egală cu a lor, biruința este sigură pentru Nord. Singura lor nădejde este de a se plasa pe poziții dificil de ocupat, iar apoi să facă aranjamente formidabile pentru a semăna distrugerea pretutindeni.
Sudul și-a consolidat mult puterile de când a început prima dată răzvrătirea lor. Dacă ar fi fost luate măsuri prompte de către cei din Nord, atunci această rebeliune ar fi fost zdrobită cu repeziciune. Însă ceea ce a fost puțin la început a crescut în tărie și număr, până când a devenit atât de puternic. Și alte popoare privesc cu interes asupra acestei națiuni — cu ce scop, nu am fost informată — și fac mari pregătiri pentru un anume eveniment. Oamenii din poporul nostru sunt în încurcătură, foarte neliniștiți. Cei care sunt pentru sclavie și trădătorii sunt în mijlocul lor; și în timp ce aceștia susțin că sunt de partea Uniunii, ei au avut influență în luarea deciziilor, dintre care unele sunt în favoarea Sudului.
-268-
Mi-au fost arătați locuitorii pământului aflați în cea mai mare confuzie. Război, vărsare de sânge, lipsuri, nevoi, foamete și molime erau pretutindeni în țară. Pe măsură ce aceste lucruri înconjurau poporul lui Dumnezeu, ei au început să strângă rândurile și să lase deoparte micile lor greutăți. Preocuparea pentru sine nu îi mai stăpânea; adânca umilință i-a luat locul. Suferința, necazul și lipsurile au determinat rațiunea să-și reocupe locul pe tron, iar omul care înainte fusese pătimaș și fără judecată a devenit sănătos, întreg în ce privește facultățile mintale și acționa cu discreție și umilință.
Atenția mi-a fost îndreptată apoi spre altceva. Se părea că are să mai fie doar puțin timp de pace. Încă o dată mi-au fost prezentați locuitorii pământului; și din nou totul se afla în cea mai mare confuzie. Luptă, război, vărsare de sânge, foamete și molime, bântuiau pretutindeni. Și alte națiuni au fost implicate în acest război și în această încurcătură. Războiul a dus la foamete. Lipsurile și vărsarea de sânge au generat molime. Și apoi, oamenii își dădeau sufletul de groază “în așteptarea lucrurilor care aveau să se întâmple pe pământ.” (Luca 21, 26.)