Mărturii pentru Comunitate Vol. 1 pp 99-108 Ziua 010

Continuare.

“Sufletele din jurul nostru trebuie trezite și salvate; dacă nu, ele vor pieri. Nu trebuie să pierdem nici o clipă. Influența noastră este ori de partea adevărului, ori împotriva lui. Aș dori să port cu mine dovezile incontestabile ale faptului că sunt unul din ucenicii lui Hristos. Dorim altceva pe lângă religia Sabatului. Avem nevoie de un principiu viu și de asumarea zilnică a responsabilității noastre. Acest lucru este evitat de către mulți, iar roada este nepăsarea, indiferența, lipsa de veghere și lipsa spiritualității. Unde este spiritualitatea bisericii? Unde sunt bărbații plini de credință și de Duhul Sfânt? Rugăciunea mea este: Curățește, Doamne, biserica Ta. Timp de luni de zile m-am bucurat de libertate și sunt hotărâtă să fac ordine în vorbirea mea și în toate căile mele înaintea Domnului.”

“Pot să triumfe dușmanii noștri, să vorbească cuvinte înverșunate și limba lor să defaime, să înșele, să spună minciuni, noi vom rămâne neclintiți. Noi știm în cine am crezut. N-am alergat în zadar, nici n-am lucrat în zadar. Vine o zi a socotelilor, când toți vom fi judecați după faptele făcute când am fost în trup. Este adevărat că lumea este întunecată. Opoziția poate deveni puternică, disprețul și batjocura se vor înteți. Însă, prin toate acestea noi vom rămâne neclintiți, sprijinindu-ne pe brațul Celui Atotputernic.”

“Dumnezeu Își cerne poporul. El va avea o biserică sfântă și curată. Noi nu putem citi inima omului. Însă Dumnezeu a prevăzut mijloace de a menține curată biserica Sa. A apărut un popor corupt, care nu va putea trăi împreună cu poporul lui Dumnezeu. Ei disprețuiesc mustrarea și nu vor să se îndrepte. Au avut ocazia să știe că lupta pe care o au de dus este una nedreaptă. Ei au avut timp să se pocăiască de relele făcute, însă eul le era prea drag pentru a fi lăsat să moară. L-au alimentat, l-au crescut până ce a devenit puternic și astfel s-au separat de poporul credincios al lui Dumnezeu, pe care El Și-l curăță pentru Sine. Noi toți avem motive să-I mulțumim lui Dumnezeu pentru că s-a deschis o cale pentru mântuirea bisericii Sale; căci mânia lui Dumnezeu s-ar fi revărsat asupra noastră dacă acești pretendenți corupți ar fi rămas alături de noi.”

-100-

“Fiecare suflet sincer care ar putea fi amăgit de acești nemulțumiți va avea adevărata lumină cu privire la aceștia, chiar dacă pentru aceasta va fi nevoie ca toți îngerii din cer să fie trimiși pentru a le lumina mintea. Nu avem de ce să ne temem în această privință. Pe măsură ce ne apropiem de judecată, toți vor da pe față adevăratul lor caracter și va fi limpede de care parte sunt. Sita se mișcă. Să nu spunem: Oprește-Ți mâna, Doamne. Biserica trebuie curățită și va fi curățită. Dumnezeu este la cârmă; poporul Său să-L laude. Nici nu-mi trece prin gând că vom cădea, dacă vom fi drepți și vom face ce este bine. Judecata stă să înceapă, cărțile vor fi deschise, iar noi vom fi judecați după faptele noastre. Toate minciunile care pot fi pregătite împotriva mea nu-mi vor face nici mai rău, nici mai bine, ci poate mă vor apropia mai mult de Mântuitorul meu.”

De când ne-am mutat la Battle Creek, Domnul a început să ne ia povara. Am găsit prieteni buni în Michigan, care s-au arătat dispuși să ne ajute în purtarea sarcinilor noastre și să ne împlinească nevoile. Prieteni de demult, încercați, din partea centrală a statului New York și Noii Anglii, în special din Vermont, au simțit împreună cu noi în necazurile noastre și au fost gata să ne ajute la vreme de nevoie. Dumnezeu a lucrat pentru noi la Conferința de la Battle Creek, din noiembrie 1856. Mințile slujitorilor Săi au fost puse la lucru ca niște daruri ale bisericii. Dacă până atunci Dumnezeu a fost întristat deoarece darurile fuseseră desconsiderate și neglijate, exista acum perspectiva că El va fi din nou mulțumit de noi, că va reînviora darurile, iar aceștia aveau să trăiască în biserică pentru a-i încuraja pe cei slabi și a-i îndrepta și mustra pe cei greșiți. Cauza a fost însuflețită de o nouă viață, iar succesul avea să fie urmarea eforturilor predicatorilor noștri. S-au cerut publicații, și acestea s-au dovedit a fi exact lucrul de care avea nevoie lucrarea.

Publicația The Messenger of Truth (Solul adevărului) a pierdut teren curând, iar spiritele care produseseră discordie prin aceasta au fost împrăștiate. Soțul meu a fost în stare să-și plătească toate datoriile. Tusea a încetat, durerea și inflamația plămânilor și a gâtului s-au dus treptat, sănătatea i s-a restabilit, astfel că el putea predica de trei ori în Sabat și o dată în prima zi a săptămânii cu ușurință. Refacerea sa a constituit o lucrare minunată a lui Dumnezeu și Lui îi aducem toată slava.

-101-

Când ajunsese așa de slăbit, înainte de mutarea din Rochester, soțul meu a vrut să se elibereze de responsabilitatea lucrării cu publicațiile. El a propus ca biserica să preia lucrarea, care să fie administrată de un comitet numit de aceasta, și ca nimeni din cei ce aveau legătură cu biroul de publicații să nu obțină vreun beneficiu financiar, în afara salariului primit pentru munca sa.

Deși această problemă a fost mereu adusă în fața lor, frații noștri nu au întreprins nimic până în 1861. Până la această dată, soțul meu fusese proprietarul legal al casei de publicații și administratorul unic al acestei lucrări. El se bucura de încrederea fraților activi în lucrare, care încredințaseră în grija sa fondurile primite prin donații din când în când, după cum necesita lucrarea în vederea acestei întreprinderi. Și, deși se declarase în repetate rânduri, prin intermediul publicației Review, că acea casă de editură era în fapt proprietatea bisericii, iar el era doar administratorul legal, dușmanii noștri au tras foloase de pe urma acestei situații și, prin speculații, au făcut tot ce au putut să-l jignească și să întârzie progresul lucrării. În aceste împrejurări, el a introdus problema organizației, care a avut ca urmare înființarea Asociației de publicații a Adventiștilor de Ziua a Șaptea, în conformitate cu legile statului Michigan, în primăvara anului 1861.

Deși grijile care au venit asupra noastră, legate de lucrarea de publicații și alte ramuri ale lucrării, au însemnat multe greutăți, totuși sacrificiul cel mai mare pe care a trebuit să-l fac pentru lucrare a fost acela de a-mi lăsa copiii în grija altora.

-102-

Henry fusese despărțit de noi timp de cinci ani, iar Edson avusese parte de îngrijirea noastră doar puțină vreme. Timp de câțiva ani, familia noastră fusese foarte mare, iar casa un fel de hotel, noi fiind plecați de acasă mult timp. Am fost mult preocupată să le ofer copiilor mei o educație bună, să fie feriți de obiceiuri rele și adesea eram întristată când mă gândeam la contrastul dintre situația mea și a altora care nu aveau atâtea poveri și griji, care puteau să fie întotdeauna cu copiii lor, să-i sfătuiască și să-i educe, și care își petreceau timpul aproape exclusiv în familiile lor. Și m-am întrebat: Dumnezeu cere oare atât de mult de la noi, iar pe alții îi lasă fără poveri? Este aceasta egalitate? Trebuie oare să zorim noi atât de mult de la o grijă la alta, dintr-o parte a lucrării în cealaltă, și să n-avem decât așa de puțin timp să ne creștem copiii? Multe nopți, în timp ce alții dormeau, eu le petreceam plângând cu amar.

Eu îmi făceam planuri care să-i cuprindă și pe copiii noștri, dar apoi se ridicau piedici care îmi spulberau planurile. Eram foarte sensibilă la greșelile pe care le făceau copiii mei și fiecare lucru rău pe care îl comiteau producea multă suferință inimii mele, afectându-mi sănătatea. Aș fi vrut ca unele mame să fie măcar puțin timp în împrejurări asemănătoare acelora în care fusesem eu ani de-a rândul; atunci ar fi prețuit binecuvântările pe care le aveau și ar fi putut simți mai bine împreună cu mine, în lipsurile mele. Ne-am rugat și am lucrat pentru copiii noștri, ținându-i în frâu. Nu am dat deoparte nuiaua, însă, înainte de a o folosi, lucram cu ei ca să-i facem să vadă unde au greșit, iar apoi ne rugam împreună cu ei. Am căutat să-i facem pe copiii noștri să înțeleagă că ne vom atrage neplăcerea lui Dumnezeu dacă le vom scuza păcatele. Și străduințele noastre au fost binecuvântate spre binele lor. Cea mai mare plăcere a lor era să ne facă pe plac. Nu erau fără greșeli, însă noi credeam că sunt și ei mielușei în turma Domnului.

În 1860, moartea ne-a trecut pragul și l-a smuls pe cel mai tânăr lăstar al familiei noastre. Micuțul Herbert, născut pe 20 septembrie 1860, a murit pe 14 decembrie în același an. Nimeni nu poate înțelege cât au sângerat inimile noastre, decât aceia care și-au condus și ei micuți la mormânt.

-103-

Însă vai, când a murit nobilul nostru Henry (Moartea lui Henry N. White a avut loc la Topsham, Maine, pe 8 decembrie 1863 .), la vârsta de 16 ani, când dulcele nostru cântăreț a fost condus la mormânt și n-am mai putut auzi cântecele lui, căminul nostru a ajuns un loc pustiu. Atât părinții, cât și cei doi fii care au mai rămas au resimțit lovitura din plin. Însă Dumnezeu ne-a mângâiat după aceste pierderi și, cu credință și curaj, ne-am avântat în lucrarea pe care El ne-o încredințase, având nădejdea minunată că ne vom întâlni copiii, care ne-au fost smulși prin moarte, în acea lume în care suferința și moartea nu vor mai exista.

În august 1865, soțul meu a fost brusc lovit de paralizie. Aceasta a fost o lovitură grea nu doar pentru mine și copii, ci și pentru cauza lui Dumnezeu. Comunitățile au fost private atât de lucrările soțului meu, cât și de ale mele. Satana a triumfat văzând lucrarea adevărului împiedicată în acest fel. Însă, mulțumim lui Dumnezeu, nu i-a fost îngăduit să ne distrugă. După ce a trebuit să întrerupă orice lucru activ timp de cincisprezece luni, ne-am avântat încă o dată, împreună, să lucrăm în biserici.

Fiind sigură că soțul meu nu-și va reveni după îndelunga suferință dacă va fi inactiv și având convingerea că sosise timpul ca eu să pornesc și să-mi spun mărturiile poporului, m-am hotărât să fac un drum în nordul statului Michigan, împreună cu soțul meu, care se afla în acea stare slăbită, în cel mai aspru frig al iernii. A fost nevoie nu de puțin curaj moral și credință în Dumnezeu ca să iau decizia în mintea mea de a risca atât de mult, însă eram conștientă de faptul că aveam o lucrare de făcut și știam că Satana ar face orice să mă oprească de la aceasta. Am așteptat mult să ia sfârșit captivitatea noastră și mă temeam că sufletele vor fi pierdute dacă vom amâna. A rămâne departe de câmp mi se părea ceva mai rău decât moartea și că, dacă nu vom acționa, aveam să pierim. Astfel că, pe 19 decembrie 1866, pe viscol, am plecat din Battle Creek spre Wright, Michigan. Soțul meu a suportat călătoria de nouăzeci de mile mult mai bine decât mă așteptam și s-a simțit la fel de bine când am ajuns la destinație, ca atunci când am plecat din Battle Creek.

-104-

Aici a fost primul loc unde am lucrat după suferința lui. El a început să lucreze ca în primii ani, deși era foarte slăbit. Vorbea treizeci sau patruzeci de minute înainte de amiază în Sabat și în ziua întâi, în timp ce eu ocupam restul timpului și apoi vorbeam în după-amiaza fiecărei zile cam o oră și jumătate de fiecare dată. Eram ascultați cu cea mai mare atenție. Vedeam cu ochii mei cum soțul meu devenea tot mai puternic, mai clar, iar subiectele lui erau tot mai bine legate. Și când, cu o anumită ocazie, el a vorbit timp de o oră cu claritate și putere, cu povara lucrării asupra lui, ca înainte de boală, sentimentele mele de mulțumire au depășit orice putință de exprimare. M-am ridicat în adunare și, timp de aproape o jumătate de oră, am încercat, plângând, să le dau glas. Adunarea a fost profund mișcată. Am simțit asigurarea că aceștia constituiau zorii unor zile mai bune pentru noi.

Mâna vindecătoare a lui Dumnezeu a fost mai mult decât evidentă. Probabil că nimeni din cei ce au suportat o asemenea lovitură nu s-a mai refăcut vreodată. Cu toate acestea, un șoc sever de paralizie, ce a afectat în mod grav creierul, a fost îndepărtat de mâna cea bună a lui Dumnezeu de la slujitorul Său, căruia i-a fost dată o nouă putere atât la minte, cât și la trup.

În timpul anilor care au urmat refacerii soțului meu, Domnul a deschis în fața noastră un vast câmp de lucru. Deși la început eram un vorbitor timid, totuși, pe măsură ce providența lui Dumnezeu a deschis calea înaintea mea, aveam curajul să mă înfățișez în fața unor mari audiențe. Împreună am luat parte la adunări în corturi și alte adunări mari, din Maine până la Dakota, din Michigan până în Texas și California.

-105-

Lucrarea începută într-o perioadă de slăbiciune și negură a continuat să crească și să se întărească tot mai mult. Casele de editură din Michigan și California și misiunile întemeiate în Anglia, Norvegia și Elveția atestă creșterea ei. În locul ediției primei noastre reviste duse la atelier într-un sac, acum pleacă din casele de editură aproximativ 140.000 de exemplare din diferite publicații. Mâna lui Dumnezeu a fost asupra lucrării Sale, care a prosperat și a mers înainte.

Ultima parte a istoriei vieții mele trebuie legată de ridicarea unor instituții cu care viața mea s-a întrepătruns atât de strâns. Pentru înființarea acestora, soțul meu și cu mine am lucrat cu tocul și cu glasul. A reda în scris, chiar pe scurt, experiența acestor ani plini de activitate și atât de ocupați ar depăși cu mult posibilitatea cuprinderii într-o asemenea broșură. Eforturile lui Satana de a împiedica lucrarea și de a-i distruge pe lucrători nu au încetat; însă Dumnezeu S-a îngrijit de slujitorii Săi și de lucrarea Sa.

-105-

Capitolul 14 — Moartea soțului meu

În ciuda muncii istovitoare, a grijilor și răspunderilor care au aglomerat atât de mult viața soțului meu, când a trecut pragul de șaizeci de ani, el era activ și în putere, atât la minte, cât și la trup. De trei ori a fost lovit de paralizie; totuși, prin îndurarea lui Dumnezeu și mulțumită unei constituții fizice puternice și a respectării stricte a legilor sănătății, el și-a putut reveni. Din nou a călătorit, a predicat și a scris cu zelul și energia obișnuite. Am lucrat unul alături de celălalt pentru cauza lui Hristos timp de treizeci și șase de ani; și aveam nădejdea că vom putea fi împreună pentru a fi martori la încheierea triumfătoare. Însă nu aceasta a fost și voia lui Dumnezeu. Alesul și apărătorul tinereții mele, tovarășul meu de viață, cel care a fost alături de mine la lucru și în suferință, a fost luat de lângă mine, iar eu am rămas singură pentru a-mi termina lucrarea și a duce lupta.

-106-

Primăvara și prima parte a verii lui 1881 le-am petrecut împreună, în casa noastră din Battle Creek. Soțul meu spera să-și poată aranja treburile în așa fel, încât să putem merge pe coasta Pacificului și să ne consacrăm timpul numai pentru scris. El simțea că făcusem o greșeală îngăduind ca nevoile vădite ale lucrării și rugămințile fraților noștri să ne implice în lucrarea, activă de predicare, când noi am fi putut scrie. Soțul meu dorea să prezinte mai pe larg mărețul subiect al mântuirii, iar eu cugetasem mult la pregătirea unor importante cărți. Amândoi simțeam că este datoria noastră, atâta timp cât puterile mintale erau nevătămate, să terminăm aceste lucrări, o datorie pe care o aveam față de noi înșine și față de cauza lui Dumnezeu. Doream să ne retragem din focul luptei și să dăm poporului nostru prețioasa lumină a adevărului, pe care Dumnezeu a deschis-o în fața minților noastre.

Cu câteva săptămâni înainte de moartea soțului meu, i-am vorbit mereu de nevoia de a căuta un câmp de lucru unde am putea fi eliberați de sarcinile care veneau necontenit asupra noastră la Battle Creek. Ca răspuns, el mi-a vorbit de o mulțime de probleme pe care trebuia să le rezolvăm înainte de plecare — lucruri pe care cineva trebuia să le facă. Apoi, profund mișcat, a întrebat: “Unde sunt oamenii care să facă această lucrare? Unde sunt aceia care să nu aibă interese egoiste în instituțiile noastre, care să stea de partea dreptății, neafectați de nici un fel de influență cu care ar veni în contact?”

Cu lacrimi în ochi, și-a exprimat îngrijorarea pentru instituțiile noastre din Battle Creek și a spus: “Mi-am dat viața ca să fie întemeiate aceste instituții. A le părăsi ar însemna moarte. Ele sunt ca și copiii mei, nu mă pot despărți de ele. Aceste instituții sunt uneltele prin care Dumnezeu dorește să facă o anumită lucrare. Satana caută să pună piedici și să distrugă orice mijloace prin care Domnul lucrează pentru mântuirea oamenilor. Dacă marele vrăjmaș ar putea modela aceste instituții după standardul lumii, atunci el și-a atins scopul. Cea mai mare preocupare a mea este de a găsi oamenii potriviți la locul potrivit. Dacă aceia care sunt în poziții de răspundere sunt slabi în ce privește puterea morală și șovăielnici în privința principiilor, vor fi mulți pe care-i vor influența în rău. Influențele rele nu trebuie să predomine. Aș prefera să mor decât să trăiesc și să văd că aceste instituții sunt administrate greșit sau abătute de la scopul pentru care au fost aduse la existență.

-107-

În această lucrare, relațiile mele cele mai de durată și cele mai strânse au fost cu sectorul de publicații. De trei ori am căzut, lovit de paralizie, datorită devoțiunii mele în această ramură a lucrării. Acum, pentru că Dumnezeu mi-a reînnoit puterea fizică și mintală, simt că pot sluji cauzei Sale așa cum n-am mai făcut-o niciodată înainte. Trebuie să văd lucrarea de publicații prosperând. Aceasta este strâns legată cu însăși existența mea. Dacă voi uita vreodată binele acestei lucrări, fie ca mâna mea dreaptă să-și piardă abilitatea de a lucra.”

Am avut în plan să participăm la o adunare în corturi în localitatea Charlotte, în Sabat și duminică, 23 și 24 iulie. Deoarece eu nu mă simțeam bine, ne-am hotărât să călătorim cu trăsura. Pe drum, soțul meu părea optimist, deși părea că asupra lui apasă un simțământ de solemnitate. Încontinuu el Îl lăuda pe Domnul pentru îndurările Sale și binecuvântările primite și și-a exprimat în mod liber propriile sentimente cu privire la trecut și viitor: “Domnul este bun și vrednic de laudă. El este întotdeauna un ajutor la vreme de nevoie. Viitorul pare înnorat și nesigur, însă Domnul Se va îngriji de toate aceste lucruri. Când vine necazul, El ne dă putere să trecem prin el. Ar trebui să fim atât de mulțumitori pentru ceea ce a fost Domnul pentru noi și ce a făcut pentru noi, încât nu ar trebui să murmurăm și să ne plângem niciodată. Eforturile noastre, poverile și sacrificiile pe care le facem nu vor fi niciodată pe deplin apreciate de către toți. Eu am ajuns la concluzia că mi-am pierdut pacea interioară și binecuvântarea lui Dumnezeu atunci când m-am lăsat tulburat de aceste lucruri.

-108-

Mi-a fost greu să văd că motivele mele au fost judecate greșit și că cele mai mari eforturi ale mele de a-i ajuta, încuraja și întări pe frații mei erau mereu, mereu întoarse împotriva mea. Însă eu trebuia să-mi fi adus aminte de Domnul Isus și dezamăgirile Lui. Sufletul Lui era întristat pentru că nu era apreciat de cei pentru care venise să-i binecuvânteze. Ar fi trebuit să zăbovesc mai mult asupra îndurării și bunătății pline de iubire a lui Dumnezeu, să-L laud pe El mai mult și să mă plâng mai puțin de nerecunoștința fraților mei. Dacă aș fi lăsat toate necazurile mele pe seama Domnului, gândindu-mă mai puțin la ceea ce au spus și au făcut alții împotriva mea, aș fi avut mai multă pace și bucurie. Acum voi avea grijă în primul rând să nu supăr cu vorba sau cu fapta și apoi să-mi ajut frații să meargă pe calea cea dreaptă. Nu mă voi mai plânge de nici un rău care mi se face. Am așteptat de la oameni mai mult decât trebuia. Îl iubesc pe Dumnezeu și lucrarea Lui și îi iubesc și pe frații mei.”

Puțin mă gândeam eu atunci, în timp ce mergeam, că aceasta avea să fie ultima călătorie pe care o făceam împreună. Vremea s-a schimbat brusc, de la căldură înăbușitoare la răcoare neașteptat de rece. Soțul meu a răcit, însă credea că este destul de sănătos și nu va fi afectat mai serios. La adunările din localitatea Charlotte a lucrat din greu, prezentând adevărul cu multă claritate și putere. El a vorbit despre plăcerea pe care o simțea când se adresa oamenilor care manifestau un interes atât de profund pentru subiectele care îi erau lui cele mai dragi. “Domnul mi-a înviorat cu adevărat sufletul”, spunea el, “în timp ce am împărțit altora pâinea vieții. Pretutindeni în Michigan oamenii fac apeluri, dornici să primească ajutor. Cât de mult tânjesc să-i pot mângâia, încuraja și întări cu prețioase adevăruri valabile pentru timpul pe care-l trăim!”

Când ne-am întors acasă, soțul meu s-a plâns de o ușoară indispoziție, deși își vedea de lucrul său ca de obicei. În fiecare dimineață ne duceam în crângul de lângă casa noastră și ne rugam împreună. Eram atât de dornici să știm care este datoria noastră! Primeam încontinuu scrisori din diferite locuri, prin care eram solicitați să participăm la adunări în corturi. În ciuda hotărârii noastre de a ne dedica scrisului, a fost greu să refuzăm să ne întâlnim cu frații noștri la aceste importante întruniri. Cu multă ardoare, ceream înțelepciune de sus pentru a ști cum să procedăm cel mai bine.

Va continua.