Mărturii pentru Comunitate Vol. 1 pp 69-78 Ziua 007

Continuare.

Acest templu era susținut de șapte coloane, toate din aur transparent, împodobite cu nestematele cele mai minunate. Nu pot descrie lucrurile mărețe pe care le-am văzut acolo. O, dacă aș putea vorbi limba Canaanului, atunci aș putea spune un pic din slava lumii aceleia mai bune! Am văzut acolo table de piatră pe care erau săpate numele celor 144.000, cu litere de aur.

După ce am privit slava templului am ieșit, iar Isus ne-a părăsit și S-a dus în cetate. Curând am auzit din nou vocea Lui plăcută spunând: “Veniți, poporul Meu, voi ați trecut prin necazul cel mare și ați făcut voia Mea, ați suferit pentru Mine, veniți la ospăț; căci Eu Însumi Mă voi încinge și vă voi servi.” Noi am strigat: “Aleluia, slavă!” și am intrat în cetate. Aici am văzut o masă de argint curat; lungimea ei era de mai multe mile, dar, cu toate acestea, ochii noștri o puteau cuprinde. Am văzut fructul pomului vieții, mana, migdale, smochine, rodii, struguri și multe alte feluri de fructe. I-am cerut lui Isus să mă lase să mănânc din fruct. El a spus: “Nu acum. Aceia care mănâncă din fructul acestei țări nu se mai întorc pe pământ. Însă, în scurt timp, dacă sunteți credincioși, veți mânca cu toții din pomul vieții și veți bea din apa de izvor. Și”, a spus El, “tu trebuie să te întorci din nou pe pământ și să spui și altora ceea ce ți-am descoperit.” Apoi un înger m-a purtat încet înapoi, în această lume întunecoasă. Uneori socotesc că nu voi mai putea sta mult aici, toate lucrurile de pe acest pământ par atât de sinistre. Mă simt atât de singură aici, pentru că am văzut o lume mai bună. Oh, de aș avea aripi, ca un porumbel, atunci aș zbura într-acolo și aș avea odihnă.

-70-

Fratele Hyde, care fusese prezent când avusesem această viziune, a compus următoarele versuri, care au fost preluate de publicațiile religioase și și-au găsit loc în multe cărți de imnuri. Cei care le-au publicat, citit și cântat nu știau că acestea au izvorât din viziunea unei fete persecutate pentru că își aducea cu umilință mărturia.

Am auzit de țara sfântă, strălucită Am auzit și suntem fericiți; Căci am fost o-nsingurată, peregrină ceată Obosiți, nemângâiați, slăbiți. Ne-au spus că sfinții-avea-vor un sălaș acolo Nu vom mai fi făr de-adăpost. Mai știm că țara bună e frumoasă Și râul vieții curge-acol curat.

Și spun că pajiști înverzite unduiesc acolo Ce nici o mană nu le va-ntina; Frumosul, chipeș trandafir din Saron O dată cu pustiul cel sălbatic înflori-va. Prin bolțile-nverzite păsărele În cântece zglobiu și vesel ciripesc; Dorind să-ntreacă-n măreție Chiar îngerii ce-n harpe izbucnesc.

Am auzit de lauri, de veșminte și coroane De grupul de argint în alb; De-orașul minunat cu nestemate porți Și de lumina ce-l inundă-n val. Am auzit de îngerii de-acolo și de sfinți De harpe de-aur ce cântă triumfal De muntele cu pomul vieții Cu frunzele-i ce vindecare aduc.

Și Regele acestei țări este slăvit și drept E slava, bucuria acelui loc. Îl vom privi necontenit în față Privirea-I scumpă ne va-nsenina. Vom fi acol, vom fi acolo în puțin răstimp Cu cei curați și binecuvântați; Ne-om bucura de lauri și coroane Și-n haina cea de slavă odihnă vom afla.

-71-

Capitolul 10 — Când am ezitat să adresez mustrarea

Cam în această perioadă, am fost supusă unei încercări teribile. Dacă Duhul lui Dumnezeu lua pe cineva în stăpânire în timpul adunării, iar acesta slăvea pe Dumnezeu, aducându-I laudă, exista mereu cineva care acuza de spiritism; iar dacă Domnul avea plăcere să-mi dea o viziune în timpul adunării, se spunea că aceasta este rezultatul excitării și spiritismului. Mâhnită și descurajată, mă duceam adesea într-un loc retras pentru a-mi vărsa sufletul înaintea Domnului, care îi cheamă la El pe toți cei trudiți și împovărați pentru a afla odihnă. Pe când făceam apel, prin credință, la făgăduințele lui Dumnezeu, Domnul Isus îmi părea foarte aproape. Lumina dulce a cerului strălucea în jurul meu; părea că sunt înconjurată de brațele Mântuitorului, iar de acolo eram luată în viziune. Însă, atunci când trebuia să spun altora ceea ce Dumnezeu mi-a descoperit numai mie, în momente când nici o influență pământească nu m-ar fi putut afecta, am fost mirată să aud din partea celor apropiați spunându-se că cei care trăiau cel mai aproape de Dumnezeu sunt cei mai susceptibili să fie înșelați de Satana.

Conform învățăturilor susținute de ei, singura noastră scăpare de a nu fi înșelați ar fi să stăm la distanță de Dumnezeu, într-o stare de necredință. Oh, gândeam eu, s-a ajuns până acolo încât cei care cu toată sinceritatea se duc înaintea lui Dumnezeu pentru a face apel la făgăduințele Lui să fie învinovățiți de spiritism? Cerem noi oare Tatălui nostru ceresc pâine și El ne dă un șarpe? Aceste lucruri mi-au rănit spiritul și mi-au tulburat sufletul, chinuindu-l aproape până la disperare. Mulți voiau să mă facă să cred că nu Duhul Sfânt fusese Cel care lucrase și că ceea ce experimentaseră bărbații sfinți ai lui Dumnezeu era doar efectul mesmerismului și amăgirii lui Satana.

-72-

Unii preluaseră vederi extremiste în privința unor texte din Scriptură, ajungând până acolo încât nu mai munceau și îi respingeau pe toți aceia care nu acceptau ideile lor cu privire la acest subiect, precum și în alte aspecte legate de datoria religioasă. Dumnezeu mi-a descoperit aceste erori în viziune și m-a trimis să dau sfaturi copiilor Săi care greșeau în această privință; însă mulți dintre ei au respins cu totul solia și m-au acuzat de conformare cu lumea. Pe de altă parte, adventiștii doar cu numele mă acuzau de fanatism, atribuindu-mi pe nedrept titlul de conducător al fanaticilor, pe care eu mă luptam, susțineau ei, să mi-l păstrez.

Au fost fixate diferite date pentru venirea Domnului, și acestea au fost susținute în fața fraților. Însă Domnul mi-a arătat că toate acestea vor trece, deoarece timpul de probă trebuie să aibă loc înainte de venirea Domnului Hristos și că orice dată care ar fi fixată și ar trece neîmplinită va slăbi credința poporului lui Dumnezeu. Pentru acest punct de vedere, eu am fost acuzată a fi robul cel necredincios care zice: “Stăpânul întârzie să vină.”

Aceste afirmații cu privire la fixarea de date au fost tipărite cam cu treizeci de ani în urmă, iar cărțile care le conțineau au fost puse în circulație pretutindeni; cu toate acestea, unii pastori care susțineau că mă cunosc bine au spus că eu fusesem cea care stabilisem dată după dată pentru venirea Domnului și că acele date fixate au trecut, deci, în concluzie, viziunile mele sunt false. Fără îndoială că aceste declarații neadevărate au fost considerate de mulți ca fiind adevărate însă nici unul dintre cei care mă cunosc și știu care îmi sunt preocupările nu ar putea, sincer fiind, să spună asemenea lucruri pe seama mea. Aceasta este mărturia pe care am susținut-o de la trecerea datei din 1844: “Dată după dată va fi fixată de diferite persoane, și aceste date vor trece; iar influența pe care o va exercita această fixare de date va tinde să distrugă credința poporului lui Dumnezeu.” Dacă eu aș fi văzut în viziune un anumit timp fixat și mi-aș fi expus mărturia cu privire la acesta, nu aș fi scris și publicat, având în vedere această mărturie, că toate aceste date fixate vor trece neîmplinite, deoarece timpul de probă trebuie să fie înainte de venirea Domnului Hristos. Cu siguranță că în ultimii treizeci de ani, câți sunt de la publicarea acestei declarații, eu nu aș fi fixat date pentru venirea Domnului Hristos, ca să mă așez în acest fel sub aceeași condamnare cu cei pe care îi mustram pentru că fac acest lucru. Și eu nu am mai avut nici o viziune până în 1845, la mult timp după trecerea timpului de așteptare generală din 1844. Atunci mi s-a arătat ce am afirmat aici.

-73-

Și nu s-a împlinit oare această mărturie în amănunt? Primii adventiști au stabilit dată după dată, nu s-au dat înapoi în fața eșecurilor, ci și-au adunat curajul și au stabilit noi date. Nu Dumnezeu i-a condus în aceasta. Mulți dintre ei au respins adevăratul timp profetic și au ignorat împlinirea profeției, deoarece anul 1844 a trecut și nu a adus cu sine evenimentul așteptat. Ei au respins adevărul, iar vrăjmașul a avut putere să aducă înșelăciuni grozave asupra lor ca să-i facă să creadă o minciună. Marele test cu privire la timp a avut loc în 1843 și 1844; iar toți cei care au fixat date după această perioadă s-au înșelat și pe ei înșiși și i-au înșelat și pe alții.

Până la prima mea viziune eu nu am putut să scriu; mâna mea tremurândă nu era în stare să țină tocul. Când eram în viziune, îngerul mi-a poruncit să scriu ce mi s-a descoperit. Eu am ascultat și am scris imediat. Nervii mei au fost întăriți, iar mâna a prins putere.

A fost o cruce grea pentru mine să le spun celor greșiți ce mi-a fost arătat cu privire la ei. Multă suferință îmi provoca faptul că-i vedeau pe alții în necaz sau mâhniți. Iar când am fost obligată să transmit soliile, le îndulceam cât puteam, ca să le fac să pară cât mai favorabile individului, iar apoi mă duceam singură deoparte și plângeam, cu spiritul doborât, în agonie. Priveam la aceia care trebuia să se îngrijească doar de sufletele lor și mă gândeam că, dacă aș fi fost în locul lor, nu aș fi murmurat. Mi-a fost greu să expun mărturiile neatrăgătoare, tăioase, pe care mi le dădea Dumnezeu. Așteptam cu nerăbdare rezultatul; și dacă persoanele mustrate se ridicau împotriva celor spuse, și după aceea se opuneau adevărului, în mintea mea se ridicau aceste întrebări: Am dus eu solia așa cum trebuia? Nu ar mai fi fost vreo cale pentru a-i salva? Chinul acesta îmi apăsa sufletul, încât uneori simțeam că moartea ar fi un sol binevenit, iar mormântul, un dulce loc de odihnă.

-74-

Nu mi-am dat seama de pericolul și păcatul unei asemenea conduite până ce nu am fost dusă în viziune în prezența lui Isus. El m-a privit încruntat și apoi Și-a întors fața de la mine. Este imposibil să descriu teroarea și agonia pe care am simțit-o. Am căzut în fața Lui și nu am avut putere să rostesc nici un cuvânt. Oh, cât de mult tânjeam să mă pot ascunde de privirea aceea încruntată! Atunci am putut să-mi dau seama, într-o anumită măsură, ce simțăminte vor avea cei pierduți când vor striga: “Munților și stâncilor, cădeți peste noi și ascundeți-ne de fața Celui care șade pe tron și de mânia Mielului.”

Îndată un înger mi-a poruncit să mă ridic, iar priveliștea din fața ochilor mei cu greu poate fi descrisă. În fața mea se afla o grupă de oameni cu părul și veșmintele sfâșiate și ale căror chipuri purtau semnele disperării și ororii. Ei s-au apropiat de mine și și-au frecat hainele de ale mele. Când am privit la hainele mele, am văzut că erau pătate de sânge. Din nou am căzut ca un mort la picioarele îngerului meu însoțitor. Nu puteam rosti nici o scuză și doream să pot pleca din acel loc sfânt. Îngerul m-a ridicat și a spus: “Nu este cazul tău acum, însă această scenă a fost trecută prin fața ta ca să-ți arate ce se va întâmpla cu tine dacă vei neglija să spui altora ceea ce ți-a descoperit Domnul. Însă, dacă vei fi credincioasă până la sfârșit, vei mânca din pomul vieții și vei bea din râul cu apa vieții. Vei avea mult de suferit, însă harul lui Dumnezeu îți este de ajuns.” Am căzut atunci, vrând să fac tot ce-mi va cere Domnul, numai să pot avea aprobarea Sa și să nu mai simt acea privire încruntată.

-75-

Capitolul 11 — Căsătoria și perioada de lucrare ce a urmat

În 30 august 1846 m-am unit prin căsătorie cu fratele James White. Fratele White trecuse printr-o experiență profundă în cadrul mișcării advente, iar eforturile sale de proclamare a adevărului au fost binecuvântate de Dumnezeu. Inimile noastre s-au unit în marea lucrare și împreună am călătorit și am lucrat pentru salvarea sufletelor.

Am început această lucrare fără bani, doar cu câțiva prieteni și cu sănătatea șubredă. Soțul meu moștenise o constituție puternică, însă sănătatea îi fusese serios afectată de prea multa solicitare la studiu și citit. Eu suferisem în privința sănătății încă de mic copil, așa cum am relatat deja. În această stare, fără mijloace potrivite, cu foarte puțini prieteni care ne împărtășeau vederile, fără o publicație și fără cărți, ne-am avântat în lucrare. În acea perioadă nu aveam case de închinare. Ideea de a folosi corturi nu ne-a trecut prin cap. Adunarea noastră era mică. Doar rareori se întâmpla să mai vină și altcineva la adunările noastre, în afară de adventiști, și aceasta când erau atrași, din curiozitate, să vină să asculte o femeie.

La început, eram timidă când trebuia să vorbesc în public. Dacă aveam încredere, aceasta îmi era dată de Duhul Sfânt. Dacă vorbeam liber și cu putere, era pentru că Dumnezeu mă ajuta. Adunările noastre se desfășurau în așa fel, încât amândoi luam parte. Soțul meu ținea o cuvântare doctrinară, apoi urmam eu cu o predică de lungime considerabilă, prin care ajungeam la inimile ascultătorilor. În acest fel soțul meu semăna, iar eu udam sămânța adevărului, iar Dumnezeu o făcea să crească.

În toamna anului 1846 am început să ținem Sabatul biblic, să-l propovăduim și să-l apărăm. Atenția mi-a fost atrasă în privința Sabatului pe când mă aflam în vizită la New Bedford, Massachusetts, devreme, în același an. Acolo l-am cunoscut pe fratele Joseph Bates, care îmbrățișase de timpuriu credința adventă și era un lucrător activ în susținerea cauzei noastre. Fratele B. ținea Sabatul și insista asupra importanței acestuia. Eu nu-i simțeam importanța și gândeam că fratele B. greșește zăbovind mai mult asupra poruncii a patra decât a celorlalte nouă. Însă Dumnezeu mi-a dat o viziune cu privire la sanctuarul din ceruri. Templul lui Dumnezeu s-a deschis în cer și mi s-a arătat chivotul lui Dumnezeu acoperit de tronul harului. Doi îngeri stăteau la cele două capete ale chivotului, cu aripile întinse peste tronul harului, cu fețele îndreptate spre acesta. Îngerul meu însoțitor mi-a explicat că acestea reprezentau faptul că întreaga oștire cerească privea cu teamă plină de respect legea cea sfântă care fusese scrisă de însuși degetul lui Dumnezeu. Domnul Isus a ridicat capacul chivotului și am privit tablele de piatră pe care erau scrise Cele Zece Porunci. Am fost uimită când am văzut porunca a patra exact în mijlocul celor zece, înconjurată de o aureolă blândă de lumină. Îngerul a spus: “Este singura din cele zece care Îl proclamă pe Dumnezeu ca fiind creatorul cerurilor și al pământului și al tuturor lucrurilor din ele. Când au fost puse temeliile pământului, atunci a fost întemeiat și Sabatul.”

-76-

Mi-a fost arătat că, dacă adevăratul Sabat ar fi fost ținut întotdeauna, n-ar fi existat niciodată necredincioși sau atei. Păzirea Sabatului ar fi ferit lumea de idolatrie. Porunca a patra a fost călcată în picioare; de aceea, noi suntem chemați să dregem spărtura făcută în Lege și să pledăm în favoarea ținerii Sabatului care a fost dat la o parte. Omul păcatului, care s-a înălțat pe sine însuși mai presus de Dumnezeu și a intenționat să schimbe vremurile și Legea, a fost cel care a schimbat Sabatul din ziua a șaptea în ziua întâi a săptămânii. Făcând acest lucru, el a făcut o spărtură în Legea lui Dumnezeu. Chiar înainte de marea zi a lui Dumnezeu, va fi dată o solie de avertizare a poporului pentru ca oamenii să se întoarcă la ascultarea de Legea lui Dumnezeu pe care Satana a dat-o la o parte. Prin cuvânt și faptă, atenția oamenilor trebuie atrasă asupra faptului că Legea este călcată. Mi-a fost arătat că al treilea înger, care proclamă ținerea poruncilor lui Dumnezeu și credința lui Isus, reprezintă poporul care primește solia Sa și își ridică glasul să avertizeze lumea pentru a ține poruncile lui Dumnezeu din adâncul ființei lor și că, răspunzând acestei avertizări, mulți vor îmbrățișa ținerea Sabatului Domnului.

-77-

Când am primit lumina cu privire la porunca a patra, în Maine erau aproximativ douăzeci și cinci de adventiști care țineau Sabatul; însă aceștia aveau păreri atât de diferite cu privire la alte puncte de doctrină și erau atât de răspândiți ca localizare, încât influența lor era foarte mică. Mai erau cam tot atâția, în condiții asemănătoare, în alte părți ale Noii Anglii. Ni se părea că este de datoria noastră să-i vizităm pe aceștia în mod frecvent în casele lor și să-i întărim în Domnul și în adevărul Său; și pentru că aceștia erau atât de răspândiți, a fost necesar să călătorim foarte mult timp. Din lipsă de fonduri, foloseam mijloacele de transport cele mai ieftine, vagoane de clasa a II-a, iar în vapoare călătoream pe punte. În starea slăbită în care mă aflam eu, cele mai confortabile pentru călătorit mi se păreau trăsurile. Când trebuia să mergem în vagoane de clasa a II-a, de obicei eram învăluiți în fum de cei din jurul nostru, motiv pentru care eu leșinam adesea. Iar când mergeam cu vaporul, pe punte, sufeream tot din cauza fumului, iar pe lângă aceasta, și din cauza înjurăturilor și conversațiilor vulgare ale personalului vaporului și ale călătorilor mai josnici. Noaptea ne întindeam să dormim pe podeaua tare, pe cutiile de mărfuri uscate sau pe saci cu cereale, folosind ca perne bagajele noastre, iar ca pături, hainele și șalurile pe care le aveam cu noi. Dacă ne era frig iarna, ne plimbam pe punte ca să ne încălzim. Dacă eram apăsați de căldura verii, ne duceam în partea de sus a punții, pentru a respira aerul răcoros al nopții. Acest lucru era obositor pentru mine, mai ales atunci când călătoream cu un copil în brațe. Acest mod de a trăi a constituit fără îndoială alegerea noastră. Dumnezeu ne-a chemat, așa săraci cum eram, și ne-a călăuzit prin cuptorul de foc ca să ne dea o experiență de mare valoare pentru noi și un exemplu pentru alții, care după aceea urmau să ni se alăture în această lucrare.

-78-

Mântuitorul nostru a fost un om al durerilor; El era obișnuit cu suferința, și aceia care vor suferi împreună cu El vor și domni împreună cu El. Când i S-a descoperit lui Saul, la convertirea sa, Domnul nu i-a spus de cât de mult bine se va bucura, ci cât de mult avea să sufere pentru Numele Lui. Suferința a fost partea poporului lui Dumnezeu încă din zilele martirului Abel. Patriarhii au suferit pentru că au fost credincioși lui Dumnezeu și ascultători de poruncile Sale. Căpetenia bisericii a suferit de dragul nostru; primii Săi apostoli și biserica primară a suferit; milioanele de martiri au suferit și reformatorii de asemenea au suferit. Și de ce ne-am da înapoi noi, cei care avem speranța binecuvântată a nemuririi, de la o viață de suferință, iar la arătarea în curând a Domnului Hristos să fim nimiciți? Dacă ar fi posibil să ajungem la pomul vieții din mijlocul Paradisului fără suferință, noi nu ne-am bucura de o asemenea răsplată bogată pentru care să nu fi suferit. Ne-am da înapoi de la primirea slavei; rușinea ar pune stăpânire pe noi în prezența acelora care au luptat lupta cea bună, au alergat în cursă cu răbdare și au apucat viața veșnică. Însă nu va fi nimeni acolo care să nu fi ales, ca și Moise, să sufere împreună cu poporul lui Dumnezeu. Profetul Ioan a văzut mulțimea celor mântuiți și a întrebat cine sunt ei. Răspunsul a venit prompt: “Aceștia sunt cei care au venit din necazul cel mare, care și-au spălat hainele și le-au albit în sângele Mielului.”

Când am început să prezentăm lumina în privința Sabatului, noi nu aveam clar definită în minte ideea soliei îngerului al treilea din Apocalipsa 14, 9-12. Când ne înfățișam înaintea poporului, punctul central al mărturiei noastre era faptul că marea mișcare adventă legată de a doua venire a lui Isus aparținea lui Dumnezeu, că prima și a doua solie trecuseră și că a treia urma să fie dată. Noi am văzut că cea de-a treia solie se încheia cu cuvintele: “Aici este răbdarea sfinților care păzesc poruncile lui Dumnezeu și credința lui Isus.” Noi vedeam la fel de clar ca și acum că aceste cuvinte profetice sugerau o reformă a Sabatului; însă nu aveam o poziție definită a ceea ce poate fi închinarea la fiară și ce reprezintă chipul și semnul fiarei, menționate în această solie.

Va continua.