Continuare.
Curând am auzit vocea lui Dumnezeu ca niște ape mari, care ne-a spus ziua și ora venirii lui Isus. Sfinții în viață, 144.000 la număr, au cunoscut și au înțeles vocea, pe când cei nelegiuiți au crezut că este un tunet și cutremur de pământ. Când Dumnezeu ne-a anunțat timpul, El a turnat asupra noastră Duhul Sfânt și fețele noastre au început să lumineze de slava lui Dumnezeu, așa cum s-a întâmplat cu Moise când a coborât de pe Muntele Sinai.
Cei 144.000 erau toți sigilați și într-o desăvârșită unire. Pe frunțile lor erau cuvintele lui Dumnezeu, Noul Ierusalim și o stea plină de slavă cu Numele lui Isus. Văzându-ne în starea aceea de bucurie și sfințenie, cei nelegiuiți s-au înfuriat și s-au năpustit asupra noastră, ca să pună mâna pe noi și să ne arunce în închisoare. Atunci noi am întins mâinile înainte în Numele Domnului, iar ei au căzut fără putere la pământ. Acum era clar pentru sinagoga lui Satana că Dumnezeu ne-a iubit pe noi, care am putut să ne spălăm picioarele unii altora și să salutăm pe frați cu o sărutare sfântă și ei s-au plecat la picioarele noastre.
-60-
Curând ochii noștri au fost atrași către est, unde apăruse un mic nor negru, mare cam cât o jumătate de palmă, despre care am știut cu toții că este semnul Fiului omului. Într-o liniște solemnă, priveam cu toții cu ochii pironiți spre nor, pe măsură ce acesta se apropia tot mai mult și devenea mai luminos, mai glorios și tot mai glorios, până când a ajuns un mare nor alb. Partea de jos părea ca de foc; deasupra norului era un curcubeu, iar împrejurul lui zeci de mii de îngeri ce cântau o cântare minunată; iar pe acesta stătea Fiul omului. Părul Său era alb și ondulat, căzându-I pe umeri, iar pe capul Lui erau multe coroane. Picioarele Lui aveau înfățișarea focului; în mâna Sa dreaptă se afla o seceră ascuțită, iar în stânga, o trâmbiță de argint. Ochii Lui erau ca o flacără de foc care îi căuta mereu pe copiii Săi.
Atunci toate fețele au îngălbenit, iar cei care Îl respinseseră pe Dumnezeu s-au înnegrit. Atunci noi toți am strigat: “Cine poate sta în picioare? Este haina mea fără pată?” Îngerii au încetat să mai cânte și, într-o liniște înfricoșătoare, Domnul Isus a spus: “Cei care au mâini curate și inimi curate vor putea sta în picioare; harul Meu vă este de ajuns.” Când am auzit aceste cuvinte, fețele noastre s-au luminat și bucuria ne-a umplut inimile. Iar îngerii au atins o notă mai înaltă și au început să cânte iar, în timp ce norul se apropia tot mai mult de pământ. Atunci a răsunat trâmbița lui Isus, pe când cobora pe nor, învăluit în flăcări de foc. El Și-a fixat ochii asupra mormintelor în care se aflau sfinții adormiți, Și-a ridicat ochii și mâinile spre cer și a strigat: “Treziți-vă, treziți-vă, treziți-vă! Voi care dormiți în țărână și înviați!” După aceasta a fost un puternic cutremur de pământ. Mormintele s-au deschis, iar cei morți au ieșit afară din ele, îmbrăcați în nemurire. Cei 144.000 au strigat: “Aleluia”, recunoscându-și prietenii care le fuseseră smulși prin moarte, și în aceeași clipă au fost schimbați și luați împreună cu aceștia, ca să-L întâmpine pe Domnul în văzduh.
Am ajuns cu toții la nor și, timp de șapte zile, am urcat până la marea de cristal, când Domnul Isus a adus coroanele și cu mâna Lui dreaptă le-a așezat pe capetele noastre. Ne-a dat harpe de aur și laurii victoriei. Aici, la marea de cristal, cei 144.000 stăteau într-un careu desăvârșit. Unii aveau coroane foarte strălucitoare, alții mai puțin strălucitoare. Unele erau pline de stele, altele aveau doar câteva. Toți erau mulțumiți de coroanele lor. Și toți erau îmbrăcați în haine albe de slavă, de la umeri până la picioare. Îngerii erau toți în jurul nostru când mergeam pe marea de cristal, spre poarta cetății. Domnul Isus a ridicat brațul Său puternic, glorios, a apucat poarta de mărgăritare, a deschis-o și, în timp ce aceasta aluneca în balamalele ei strălucitoare, ne-a spus: “Voi v-ați spălat hainele în sângele Meu, ați stat neclintiți pentru adevărul Meu, intrați.” Noi toți am pornit înainte, simțind că avem tot dreptul să fim acolo.
-61-
Înăuntrul cetății am văzut pomul vieții și tronul lui Dumnezeu. Din tron ieșea un râu cu apă curată și de fiecare parte a râului era pomul vieții. Pe o parte a râului se afla un trunchi al pomului și de partea cealaltă, un alt trunchi al lui, amândouă de aur curat, transparent. La început am crezut că văd doi pomi; am privit din nou și am văzut că aceștia se uneau în vârf într-un singur pom. Ramurile sale erau aplecate spre locul în care stăteam noi; iar fructele erau minunate, păreau ca aurul amestecat cu argint.
Toți ne-am dus și ne-am așezat ca să admirăm slava acelui loc, când frații Fitch și Stockman, care predicaseră Evanghelia împărăției și pe care Domnul îi pusese în mormânt pentru a-i cruța, au venit la noi și ne-au întrebat prin ce am trecut cât timp ei au fost în mormânt. Am încercat să ne aducem aminte de necazurile cele mari, însă acestea păreau atât de mici în comparație cu slava de neîntrecut și greutatea veșnică de slavă care ne înconjura, încât nu am putut să le vorbim, ci am strigat cu toții: “Aleluia! Cerul este destul de ieftin”; și apoi ne-am atins harpele de aur, făcând bolțile cerului să răsune.
-62-
Capitolul 8 — Chemată să călătoresc
Le-am relatat această viziune credincioșilor din Portland, care au avut deplină încredere că aceasta fusese de la Dumnezeu. Duhul Domnului a însoțit mărturia și solemnitatea veșniciei a rămas asupra noastră. O teamă de nedescris m-a cuprins pentru că eu, atât de tânără și sensibilă, aș putea fi aleasă instrumentul prin care Dumnezeu va da lumină poporului Său. Pe când eram sub puterea Domnului, am fost umplută de bucurie de parcă aș fi fost înconjurată de îngeri sfinți în curțile pline de slavă din ceruri, unde totul este pace și bucurie, și trezirea la realitățile vieții vremelnice a constituit pentru mine o schimbare tristă și amară.
În cea de-a doua viziune, care a urmat curând după prima, mi-au fost arătate încercările prin care aveam să trec și că era datoria mea să merg și să spun altora ce avea să-mi descopere Domnul. Mi-a fost arătat că eforturile mele aveau să întâmpine o mare opoziție și că inima mea avea să fie sfâșiată de durere, dar că harul lui Dumnezeu avea să fie de ajuns pentru a mă susține prin toate prin câte aveam să trec. Învățătura acestei viziuni m-a tulburat extrem de mult, pentru că mi-a îndreptat atenția către datoria mea de a merge între oameni și a le prezenta adevărul.
Sănătatea mea era atât de precară, încât eram în continuă suferință trupească și, după toate aparențele, nu aveam decât puțin timp de trăit. Aveam doar șaptesprezece ani, eram mică și firavă, neobișnuită cu societatea, și din fire atât de timidă și retrasă, încât îmi era foarte greu să întâlnesc oameni străini. M-am rugat cu stăruință timp de mai multe luni de zile, până târziu în noapte, ca această povară să-mi fie luată și pusă asupra cuiva mai capabil decât mine să o ducă. Însă lumina datoriei nu s-a schimbat, iar cuvintele îngerului sunau continuu în urechile mele: “Fă cunoscut altora ce ți-am descoperit.”
-63-
Nu mă puteam împăca cu gândul că trebuie să merg în lume și că aveam să întâmpin ironiile și împotrivirea ei. Aveam puțină încredere în mine. Până acum, când Duhul lui Dumnezeu mă îndemnase să îndeplinesc această datorie, mă ridicasem mai presus de mine însămi, uitând de toată teama și timiditatea, gândindu-mă la iubirea lui Isus și lucrarea cea minunată pe care El o făcuse pentru mine. Asigurarea continuă că îmi îndeplineam datoria și făceam voia Domnului îmi dăduse o încredere care m-a surprins pe mine însămi. În asemenea momente, simțeam că sunt în stare să fac și să sufăr orice pentru a-i ajuta pe alții să se bucure de lumina și pacea lui Isus.
Însă acum mi se părea imposibil să aduc la îndeplinire această lucrare care îmi fusese pusă înainte; încercarea de a o face părea sortită eșecului. Necazurile care aveau s-o însoțească mi se păreau mai mult decât ce puteam duce eu. Cum puteam eu oare, un copil ca vârstă, să mă duc din loc în loc și să desfășor înaintea oamenilor adevărurile sfinte ale lui Dumnezeu? Inima mea se strângea de groază la acest gând. Fratele meu Robert, doar cu doi ani mai mare decât mine, nu mă putea însoți pentru că era slab în ce privește sănătatea și mai timid decât mine; nimic nu l-ar fi putut determina să facă un asemenea pas. Tatăl meu avea o familie de întreținut și nu-și putea lăsa treburile; însă el m-a asigurat că, dacă Dumnezeu m-a chemat să lucrez în alte locuri, El nu va da greș în a-mi deschide calea. Însă aceste cuvinte de încurajare au adus doar puțină alinare inimii mele descurajate; drumul din fața mea părea atât de plin de greutăți pe care mi se părea că nu sunt în stare să le trec.
Îmi doream moartea ca o ușurare în fața responsabilităților care se năpustiseră asupra mea. Pacea aceea dulce de care mă bucurasem pe deplin atât de mult timp m-a părăsit și acum sufletul meu era din nou apăsat de descurajare. Rugăciunile mi se păreau zadarnice, iar credința dispăruse. Cuvintele de alinare, ocară sau încurajare care se adresau mi se păreau totuna, fiindcă aveam impresia că nimeni în afară de Dumnezeu nu mă poate înțelege, iar El mă părăsise. Grupul de credincioși din Portland nu știa ce se petrecea în mintea mea și de ce ajunsesem în această stare de descurajare. Ei știau însă că trebuie să fie un motiv pentru care mintea mea ajunsese atât de deprimată și socoteau că acest lucru constituie păcat din partea mea, având în vedere modul deosebit prin care Domnul Se manifestase față de mine.
-64-
Mă temeam că Domnul Își retrăsese favoarea de la mine pentru totdeauna. Când mă gândeam la lumina care îmi binecuvântase sufletul înainte, mi se părea de două ori mai mare, în contrast cu întunericul care mă împresura acum. În casa tatălui meu se țineau adunări, dar descurajarea inimii mele era atât de mare, încât pentru un timp nu am participat la acestea. Povara devenea tot mai grea, până ce agonia sufletului meu ajunsese mai mare decât puteam suporta.
După un timp am fost determinată să fiu prezentă la una din aceste adunări din casa noastră. Biserica a făcut din cazul meu un subiect special de rugăciune. Fratele Pearson, care în experiența mea anterioară se opusese manifestărilor puterii lui Dumnezeu asupra mea, se ruga acum cu stăruință pentru mine și mă sfătuia să predau voința mea voinței lui Dumnezeu. Ca un tată duios, el încerca să mă încurajeze și să mă mângâie, sfătuindu-mă să am încredere că nu fusesem părăsită de Prietenul păcătoșilor.
Mă simțeam prea slabă și disperată ca să fac vreun efort pentru mine însămi, însă inima mea s-a unit cu cererile prietenilor mei. Îmi păsa acum mai puțin de împotrivirea lumii și voiam să fac orice sacrificiu doar să mă pot bucura din nou de favoarea lui Dumnezeu. În timp ce se înălțau rugăciuni pentru mine, întunericul care mă învăluise s-a dat înapoi și o lumină neașteptată m-a cuprins. Puterea mi-a fost luată. Părea că mă aflu în prezența îngerilor. Una din aceste ființe sfinte a repetat din nou cuvintele: “Fă cunoscut și altora ceea ce ți-am descoperit.”
Una din temerile cele mari care mă apăsaseră era aceea că, dacă ascultam de această chemare la datorie și aș fi mers în mijlocul oamenilor, spunând despre mine însămi că sunt favorizată de Cel Prea Înalt cu viziuni și descoperiri pentru popor, aș fi putut ceda păcatului înălțării de sine și m-aș fi ridicat mai presus de starea pe care se cuvenea să o am, atrăgând astfel asupra mea neplăcerea lui Dumnezeu și pierzându-mi sufletul. Aveam în față mai multe cazuri de acest fel și inima se dădea înapoi de la îndeplinirea acestei poveri grele.
-65-
Acum Îl imploram pe Dumnezeu ca, dacă trebuie să merg și să fac cunoscut ceea ce mi-a descoperit, să fiu scutită de înălțare de sine. Îngerul mi-a spus: “Rugăciunile tale au fost ascultate și vei primi răspuns. Dacă acest rău de care te temi te amenință, mâna lui Dumnezeu va fi întinsă asupra ta pentru a te salva; prin suferință El te va atrage către Sine și îți va păstra umilința. Rostește solia cu credincioșie. Rabdă până la sfârșit și vei mânca din pomul vieții și vei bea din apa vieții.”
După ce am recăpătat conștiența lucrurilor pământești, m-am consacrat Domnului, gata să-I îndeplinesc porunca orice ar fi. În mod providențial, s-a deschis o cale ca să merg împreună cu cumnatul meu la surorile mele din Portland, cam la 30 mile depărtare de casa noastră. Acolo am avut ocazia să-mi depun mărturia.
Timp de trei luni de zile, gâtul și plămânii mei fuseseră atât de bolnavi, încât nu puteam vorbi decât foarte slab, pe un ton jos și răgușit. Cu această ocazie, m-am ridicat în adunare și am început să vorbesc în șoaptă. Am continuat astfel cam cinci minute, când durerea și obstrucția aceea mi-au eliberat gâtul și plămânii, iar vocea a devenit clară și puternică, încât am putut să vorbesc cu deplină ușurință și libertate timp de aproape două ore. Când am terminat de prezentat solia glasul m-a lăsat iarăși, până ce m-am aflat din nou în mijlocul oamenilor, când s-a repetat același lucru. Simțeam o asigurare continuă că fac voia lui Dumnezeu și vedeam semne clare care însoțeau străduințele mele.
S-a ivit, tot providențial, ocazia să merg în partea de răsărit a Statului Maine. Fratele William Jordan mergea cu afaceri la Orrington împreună cu sora lui și am fost îndemnată să merg și eu cu ei. Deoarece Îi făgăduisem Domnului că voi merge pe calea ce mi se va deschide, nu am îndrăznit să refuz. La Orrington l-am întâlnit pe fratele James White. El se cunoștea cu prietenii mei și era implicat și el în lucrarea de salvare a sufletelor.
Spiritul lui Dumnezeu a însoțit solia pe care am prezentat-o; inimile s-au bucurat de adevăr, iar cei descurajați au fost alinați și încurajați să-și reînnoiască credința. La Garland s-a adunat un mare număr din diferite locuri pentru a asculta solia mea. Însă inima îmi era foarte apăsată; tocmai primisem o scrisoare de la mama mea, în care mă ruga să mă întorc acasă din cauză că pe seama mea circulau zvonuri false. Aceasta a constituit o lovitură neașteptată. Numele meu fusese întotdeauna liber de orice urmă de reproș, iar reputația era ceva la care țineam foarte mult. De asemenea, eram îndurerată că mama trebuie să sufere din cauza mea; inima ei era foarte legată de copiii ei și era foarte sensibilă în privința lor. Dacă ar fi fost vreo posibilitate, aș fi pornit spre casă imediat; dar acest lucru era imposibil.
-66-
Durerea mea era atât de mare, încât m-am simțit prea descurajată să vorbesc în seara aceea. Prietenii mei m-au încurajat să mă încred în Domnul; apoi au început să se roage pentru mine. Binecuvântarea Domnului a venit asupra mea și mi-am prezentat mărturia în acea seară în deplină libertate. Se părea că alături de mine stă un înger să mă întărească. Strigăte de slavă și de biruință s-au înălțat din casa aceea și prezența Domnului Isus era simțită între noi.
În lucrarea aceasta, am fost chemată să mă împotrivesc unora care, prin fanatism, aruncau ocară asupra cauzei lui Dumnezeu. Acești fanatici păreau a crede că religia constă în excitare și mult zgomot. Ei vorbeau într-un mod care-i irita pe necredincioși și îi făcea să-i urască atât pe ei, cât și învățăturile lor; atunci ei se bucurau, socotind că sunt persecutați. Cei necredincioși nu puteau vedea consecvență în viața lor. Frații din unele locuri erau împiedicați să se strângă în adunări. Cei nevinovați sufereau împreună cu cei vinovați. Mult timp am avut inima tristă și împovărată. Mi se părea nedrept că lucrarea lui Hristos trebuie să fie vătămată de ceea ce făceau acești oameni nechibzuiți. Ei nu doar că-și ruinau propriile suflete, dar așezau asupra cauzei sfinte un stigmat greu de îndepărtat. Și Satana era bucuros că se întâmplă așa. Îi convenea ca adevărul să fie mânuit de oameni nesfințiți, să fie amestecat cu minciuna și apoi călcat în picioare. El privea cu satisfacție la starea confuză a copiilor lui Dumnezeu.
-67-
Una dintre aceste persoane fanatice a lucrat cu oarecare succes pentru a-i întoarce pe prietenii mei și chiar pe rudele mele împotriva mea. Pentru că eu relatasem cu credincioșie ce mi s-a arătat în privința acestei acțiuni necreștinești, acea persoană a pus în circulație minciuni pentru a-mi distruge influența și pentru a se îndreptăți. Soarta mea părea grea. Descurajările apăsau greu asupra mea, iar starea poporului lui Dumnezeu mi-a produs atâta suferință, încât timp de două săptămâni am fost doborâtă de boală. Prietenii mei credeau că nu voi mai trăi; însă frații și surorile care simțeau cu mine în această suferință s-au adunat pentru a se ruga pentru mine. Mi-am dat seama în curând că se înălțau pentru mine rugăciuni serioase, arzătoare. Rugăciunea a triumfat. Puterea dușmanului puternic a fost zdrobită, iar eu m-am simțit ușurată și imediat am fost luată în viziune. În această viziune am văzut că, dacă aveam să simt că vreo influență omenească îmi afectează mărturia în vreun fel, nu aveam altceva de făcut decât să strig către Dumnezeu și un înger avea să fie trimis în apărarea mea. Aveam deja un înger păzitor care mă însoțea în mod continuu, însă, la nevoie, Dumnezeu avea să trimită încă unul pentru a mă ridica deasupra oricărei influențe pământești.
-67-
Capitolul 9 — Viziunea despre Noul Pământ
(Această viziune descrie evenimentele care vor avea loc la încheierea celor 1000 de ani după a doua venire a Domnului Hristos. Apocalipsa 20; 21; 22; Zaharia 14, 4. )
Cu Domnul Isus în fruntea noastră, am coborât cu toții din cetate pe acest pământ, pe un munte mare și impunător, care nu L-a putut cuprinde pe Domnul Isus și care s-a despărțit în două părți, făcându-se o câmpie mare. Apoi am privit în sus și am văzut cetatea cea mare cu douăsprezece temelii și douăsprezece porți, câte trei pe fiecare latură, și cu câte un înger la fiecare poartă. Noi toți am strigat: “Cetatea, cetatea cea mare, vine, iată, coboară de la Dumnezeu din cer”, și aceasta a venit și s-a așezat pe locul unde stăteam noi. După aceea am început să privim la lucrurile minunate din afara cetății. Acolo am văzut case minunate, care aveau înfățișarea argintului, sprijinite de patru coloane împodobite cu nestemate, cele mai minunate ce pot fi privite, care aveau să fie locuite de către sfinți și care aveau un raft de aur. Am văzut pe mulți dintre sfinți intrând în case, luându-și coroanele strălucitoare, așezându-le pe acel raft și apoi ieșind pe câmpul din jurul caselor pentru a se ocupa de pământ nu în modul în care facem acest lucru acum; nu, nu. O lumină plină de slavă a strălucit în jurul capului lor, iar ei Îl lăudau necontenit pe Dumnezeu.
-68-
Apoi am văzut un alt câmp plin cu tot felul de flori și, pe când le culegeam, am strigat: “Nu se vor veșteji niciodată!” Apoi am văzut un câmp cu iarbă înaltă, minunată la privit; era de un verde viu, cu reflecții argintii și aurii, și se unduia spre slava Regelui Isus. După aceea, ne-am dus pe o câmpie plină cu tot felul de animale — leul, mielul, leopardul și lupul — toți laolaltă, în perfectă înțelegere. Am trecut prin mijlocul lor și ele ne-au urmat pașnice. Apoi am văzut o pădure, nu ca pădurile întunecoase pe care le avem aici; nu, nicidecum; ci luminoase, mărețe; crengile copacilor se unduiau încoace și încolo, iar noi am strigat cu toții: “Vom locui în siguranță în locuri pustii și vom dormi în păduri.” Am trecut prin păduri, căci eram pe drum către Muntele Sionului.
Pe când mergeam înainte, ne-am întâlnit cu un alt grup care de asemenea privea cu admirație frumusețile acelui loc. Am observat ceva roșu, ca o margine, la veșmintele lor; coroanele lor erau strălucitoare; hainele lor, de un alb imaculat. După ce i-am salutat, L-am întrebat pe Isus cine erau aceștia. El mi-a spus că erau martirii care fuseseră omorâți pentru El. Împreună cu ei era un grup nenumărat de micuți; și aceștia aveau un tiv roșu la veșmintele lor. Muntele Sionului se afla chiar în fața noastră, iar pe munte se afla un templu măreț și împrejurul lui erau alți șapte munți pe care creșteau trandafiri și crini. I-am văzut pe cei mici urcând sau, dacă voiau, zburând în vârful munților, unde culegeau flori care nu aveau să se ofilească niciodată. În jurul templului erau tot felul de pomi care înfrumusețau locul — merișor, pin, brad, mirt, rodiu și smochinul aplecat sub greutatea smochinelor coapte; acestea făceau ca locul să fie neasemuit în splendoare. Și pe când eram pe punctul de a intra în templu, Isus Și-a ridicat glasul cel plăcut și a spus: “Doar cei 144.000 vor intra în acest loc”, și noi toți am strigat “Aleluia!”
Va continua.