Continuare.
-39-
Într-o zi, am ascultat o discuție între mama mea și o soră, despre o cuvântare pe care o auziseră de curând, cu privire la faptul că sufletul nu este în mod natural nemuritor. Au fost repetate câteva texte dintre cele folosite ca argumente de către predicator. Mi-amintesc că, dintre acestea, unul m-a impresionat puternic: “Sufletul care păcătuiește, acela va muri!” “Cei vii într-adevăr știu că vor muri; dar cei morți nu știu nimic.” “Care se va arăta la vremea Lui, El care este Cel binecuvântat și Atotputernic, Regele regilor și Domnul domnilor; singurul care are nemurirea.” “Acelora care caută cu răbdare să continue să facă fapte bune în vederea dobândirii slavei și cinstei și nemuririi, viața veșnică.” “De ce”, spunea mama mea, după ce a citat aceste pasaje, “ar căuta ei să obțină ceva ce aveau deja?”
Ascultam aceste idei noi cu un interes intens și profund. Când am rămas singură cu mama, am întrebat-o dacă ea credea într-adevăr că sufletul nu este nemuritor. Răspunsul ei a fost că se teme că fusesem greșiți atât în privința acelui subiect, cât și asupra altor câteva.
“Dar mamă”, am spus eu, “tu crezi cu adevărat că sufletul doarme în mormânt până la înviere? Crezi tu că cel credincios, când moare, nu merge în cer, iar păcătosul nu merge în iad?”
Ea mi-a răspuns: “Biblia nu ne dă nici o dovadă că există un iad care arde veșnic. Dacă ar exista un asemenea loc, ar fi menționat în Sfânta Carte.”
“De ce, mamă!” am strigat eu, cu uimire. “Ce ciudat vorbești! Dacă tu crezi această teorie stranie, să nu mai spui nimănui de ea; căci eu mă tem că cei păcătoși ar dobândi siguranță aflând de ea și n-ar mai dori niciodată să-L caute pe Domnul.”
“Dacă acesta este adevărul întemeiat pe Biblie”, a răspuns ea, “el nu îi va împiedica pe păcătoși să ajungă la mântuire, ci va constitui mijlocul de a-i câștiga pentru Hristos. Dacă dragostea lui Dumnezeu nu-i va determina pe cei răzvrătiți să I se supună, teroarea unui foc veșnic nu-i va conduce spre pocăință. În plus, aceasta nu este o cale potrivită de a câștiga suflete pentru Isus, făcând apel la unul din cele mai josnice atribute ale minții, și anume teama meschină. Dragostea lui Isus atrage; ea va supune inima cea mai împietrită.”
-40-
Doar la câteva luni după această discuție, am mai auzit ceva cu privire la această doctrină; însă, în acest răstimp, mintea mea cugeta mereu la subiectul acesta. Când l-am auzit predicat, l-am crezut ca fiind adevărul. Din momentul în care mi-a fost dată lumina cu privire la starea celor morți, misterul care învăluise învierea a dispărut, iar evenimentul cel măreț a căpătat o nouă și sublimă importanță. Mintea mea fusese adesea pusă în încurcătură în eforturile de a împăca învățătura cu privire la răsplata imediată sau pedepsirea celor morți cu existența neîndoielnică a unei învieri și judecăți viitoare. Dacă la moarte sufletul trecea fie la bucurie veșnică, fie la nenorocire veșnică, unde era nevoia învierii trupului putrezit?
Însă această nouă și frumoasă credință m-a învățat motivul pentru care scriitorii inspirați zăboviseră atât de mult asupra învierii trupului; pentru că întreaga ființă dormea în mormânt. Puteam înțelege acum cu claritate cât de greșită fusese poziția noastră dinainte, cu privire la această problemă. Confuzia cu privire la inutilitatea judecății finale, după ce sufletele celor rătăciți fuseseră deja judecate o dată și își pecetluiseră soarta, era înlăturată acum. Eu puteam vedea că nădejdea celor ce aveau să fie luați la cer era aceea de a aștepta cu nerăbdare ziua glorioasă când Dătătorul vieții avea să străpungă legăturile mormântului, iar cei neprihăniți morți aveau să învie și să părăsească locul în care fuseseră ținuți prinși, pentru a fi îmbrăcați cu o viață de nemurire plină de slavă.
În familia noastră, toți erau interesați în privința învățăturii referitoare la venirea în curând a Domnului. Tatăl meu fusese mult timp considerat a fi unul din stâlpii bisericii metodiste în care trăise și toți din familie fuseseră membri activi ai acestei biserici; însă noi n-am ținut ascunsă noua noastră credință, deși nu am stăruit asupra ei în ocazii nepotrivite și nici nu am dovedit lipsă de prietenie față de biserica noastră. Cu toate acestea, pastorul metodist ne-a făcut o vizită specială și ne-a adus la cunoștință că metodismul și noua noastră credință nu pot conviețui. Nu ne-a cerut să expunem motivele pentru care credem ceea ce credem și nici nu a făcut nici o referință la Biblie, pentru a ne convinge de greșeala noastră; ci doar a afirmat că am adoptat o nouă și ciudată credință, pe care biserica metodistă nu o putea accepta.
-41-
Tatăl meu a răspuns că se înșeală, numind aceasta o nouă și ciudată învățătură, și că Însuși Domnul Hristos, în învățăturile date ucenicilor Săi, predicase și vorbise despre a doua Sa venire. El spusese: “În casa Tatălui Meu sunt multe locașuri; dacă n-ar fi așa v-aș fi spus. Eu Mă duc să vă pregătesc un loc. Și după ce mă voi duce să vă pregătesc un loc, mă voi întoarce și vă voi lua cu Mine, pentru ca acolo unde sunt Eu să fiți și voi.” Când El fusese luat la cer înaintea ochilor lor și un nor Îl ascunsese de privirile lor, pe când urmașii Săi credincioși stăteau privind îndelung cum Domnul lor dispare, “iată că în fața lor au apărut doi bărbați îmbrăcați în alb; care, de asemenea, le-au spus: Bărbați galileeni, de ce stați cu ochii ațintiți spre cer? Acest Isus, care S-a înălțat în fața voastră la cer, va veni în același fel în care L-ați văzut înălțându-se la cer.”
“Și”, a spus apoi tatăl meu, dezvoltând acest subiect, “apostolul Pavel, inspirat, a scris o scrisoare pentru a-i încuraja pe frații săi din Tesalonic, spunând: ‘și să vă dea odihnă atât vouă, care sunteți întristați, cât și nouă, la descoperirea Domnului Isus din cer cu îngerii puterii Lui, într-o flacără de foc, ca să pedepsească pe cei care nu cunosc pe Dumnezeu și pe cei ce nu ascultă de Evanghelia Domnului nostru Isus Hristos. Ei vor avea ca pedeapsă o pierzare veșnică, de la fața Domnului și de la slava puterii Lui, când va veni în ziua aceea ca să fie proslăvit în sfinții Săi și privit cu uimire de toți cei ce vor fi crezut. Căci Însuși Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel și cu trâmbița lui Dumnezeu, Se va pogorî din cer și întâi vor învia cei morți în Hristos; apoi noi, cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiți toți împreună cu ei în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh; și astfel vom fi totdeauna cu Domnul. Mângâiați-vă dar unii pe alții cu aceste cuvinte’.”
-42-
“Aceasta este autoritatea cea înaltă pe care se bazează credința noastră. Domnul Isus și apostolii au zăbovit asupra evenimentului celei de-a doua veniri în glorie și biruință; iar îngerii cei sfinți au declarat că Domnul Hristos, Cel care S-a înălțat la cer, va veni iarăși. Aceasta este vina noastră, ea constând în faptul că noi credem în cuvântul lui Isus și al ucenicilor Săi. Aceasta este o învățătură foarte veche și nu conține nici o umbră de erezie.”
Pastorul nu a încercat să se refere nici măcar la un singur text prin care să ne dovedească că suntem greșiți, ci s-a scuzat, susținând că are nevoie de timp. El ne-a sfătuit să ne retragem fără zgomot din biserică și să evităm o confruntare deschisă. Noi eram conștienți că și alții dintre frații noștri aveau de întâmpinat un tratament asemănător pentru aceeași cauză și nu voiam să se înțeleagă că ne este rușine să ne recunoaștem și să ne mărturisim credința sau că nu suntem în stare să o susținem cu Biblia, așa că părinții mei au insistat că ei trebuie să știe de ce li se cere acest lucru.
Singurul răspuns a fost o declarație superficială că am avut o atitudine contrară regurilor bisericii și că lucrul cel mai bun ar fi să ne retragem de bună voie, ca să evităm o confruntare publică. Noi am răspuns că preferăm să fim tratați așa cum este drept și că vrem să știm care este păcatul pus pe seama noastră, deoarece eram conștienți că nu facem nici un rău prin faptul că așteptăm și iubim venirea Mântuitorului.
Nu la mult timp după aceea, am fost înștiințați să ne prezentăm la o adunare ce avea să se țină în epitropia bisericii. Erau prezenți doar câțiva. Influența tatălui meu și a familiei sale era de așa natură, încât împotrivitorii noștri nu doreau să prezinte cazul nostru în fața unui număr mai mare de membri ai adunării. Singura acuzație adusă de ei a fost aceea că atitudinea noastră a fost contrară regulilor lor. Când am întrebat ce regulă am încălcat, s-a afirmat, după o mică ezitare, că am participat la alte adunări și că am neglijat să participăm regulat în adunarea noastră. Noi am spus că o parte din familie fusese la țară un timp și că nici unul dintre cei rămași în oraș nu lipsise mai mult de câteva săptămâni și că fuseseră obligați, din punct de vedere moral, să rămână deoparte datorită faptului că mărturiile lor întâmpinaseră o asemenea împotrivire. Noi le-am reamintit de asemenea că anumite persoane, care nu mai veniseră la adunare de vreun an de zile, erau încă bine privite.
-43-
Am fost întrebați dacă vrem să mărturisim că ne-am îndepărtat de la ale lor și dacă suntem de acord să ne conformăm acestora în viitor. Noi am răspuns că nu îndrăznim să renunțăm la credința noastră sau să tăgăduim adevărurile sfinte ale lui Dumnezeu; că nu putem să renunțăm la speranța venirii în curând a Mântuitorului nostru; și că, după felul în care ei ne acuză de erezie, noi trebuie să continuăm să ne închinăm Domnului. În apărarea sa, tatăl meu a primit binecuvântarea lui Dumnezeu, iar noi toți am părăsit epitropia bisericii simțindu-ne liberi în sfârșit, fericiți că ceea ce facem este bine și că avem aprobarea lui Isus.
În duminica următoare, la începutul întâlnirii, prezbiterul care conducea a citit numele noastre, șapte la număr, ca fiind excluse din biserică. El a afirmat că nu eram excluși datorită unui comportament greșit sau imoral, căci aveam un caracter fără vină și o reputație de invidiat, ci datorită faptului că am încălcat regulile bisericii metodiste. El a spus, de asemenea, că acum s-a deschis o ușă și că toți cei care erau vinovați de o asemenea încălcare a regulilor aveau să fie tratați la fel.
În biserică erau mulți care așteptau venirea Mântuitorului, și această amenințare a fost rostită cu scopul de a-i înspăimânta în privința acelui subiect. În câteva cazuri, această tactică a avut rezultatele dorite, iar favoarea harului lui Dumnezeu a fost vândută pentru un loc în biserică. Mulți au crezut, dar nu îndrăzneau să-și mărturisească credința ca să nu fie dați afară din sinagogă. Însă câțiva au părăsit biserica destul de curând după aceea și s-au alăturat acelora care Îl așteptau pe Mântuitorul.
În acest timp, cuvintele profetului erau extrem de prețioase: “Iată ce zic frații voștri, care vă urăsc și vă izgonesc din pricina Numelui Meu: ‘Să-Și arate Domnul slava (…)’ — Dar ei vor rămânea de rușine.”
-44-
Capitolul 5 — Opoziția fraților formaliști
Timp de șase luni de zile, nici un nor nu s-a interpus între mine și Mântuitorul. Ori de câte ori s-a ivit o ocazie potrivită, mi-am rostit mărturia și am fost mult binecuvântată. Au fost ocazii când Duhul lui Dumnezeu era asupra mea cu o asemenea putere, încât tăria mă părăsea. Aceasta a constituit o încercare pentru aceia care ieșiseră din bisericile formaliste și adesea se făceau anumite remarci care mă îndurerau mult. Mulți nu puteau să creadă că cineva ar fi putut fi atât de mult luat în stăpânire de Duhul lui Dumnezeu, încât să-și piardă toată puterea. Starea mea era extrem de dureroasă. Am început să mă judec pe mine însămi, dacă nu cumva eram îndreptățită să nu-mi susțin mărturia în adunare, și astfel să-mi restrâng sentimentele, deoarece aveam de întâmpinat o asemenea opoziție din partea unora mai în vârstă decât mine și aveau mai multă experiență.
Am adoptat acest plan de tăcere pentru un timp, încercând să mă conving că, dacă îmi voi reține mărturisirea, acest lucru nu mă va împiedica să-mi dau pe față religia cu credincioșie. Adeseori, mă simțeam puternic impresionată de faptul că este de datoria mea să vorbesc în adunare, însă mă abțineam să fac acest lucru și astfel simțeam că Îl întristasem pe Duhul lui Dumnezeu. Uneori chiar nu mă duceam la adunări, pentru că erau frecventate de cei pe care mărturia mea îi deranja. Nu voiam să-mi ofensez frații și, în acest fel, am îngăduit ca teama de om să oprească această comuniune neîntreruptă cu Dumnezeu, care adusese atâta binecuvântare în inima mea de atâtea luni de zile.
Noi organizaserăm întâlniri pentru rugăciune în diferite locuri din oraș, pentru a da ocazie celor ce voiau să vină să poată participa. Familia care mi se opusese cel mai mult înainte participa la una dintre acestea. Cu această ocazie, când cei adunați erau la rugăciune, Duhul Domnului a venit asupra adunării și unul dintre membrii acestei familii a fost așa de sleit de putere, de parcă ar fi fost mort. Rudele stăteau în jurul lui plângând, frecându-i mâinile și cerând întăritoare. În cele din urmă, a dobândit destulă putere pentru a-L lăuda pe Domnul și le-a potolit lacrimile, strigând biruitor că primise asupra lui puterea Domnului și că acest lucru era evident. Tânărul acela nu a fost în stare să se întoarcă acasă în seara aceea.
-45-
Familia considera că aceasta fusese o manifestare a Duhului lui Dumnezeu, dar că acest lucru nu i-a convins că aceeași putere divină pusese stăpânire pe mine de câteva ori, lipsindu-mă de putere și umplându-mi sufletul cu pacea și iubirea lui Isus. Ei afirmau că sinceritatea și cinstea mea desăvârșită nu puteau fi puse la îndoială, dar considerau că eu mă amăgeam singură, luând drept putere a lui Dumnezeu ceea ce era doar urmarea sentimentelor mele slăbite.
Mintea mea era în mare încurcătură datorită acestei opoziții și, pe măsură ce se apropia timpul ca să particip la adunările noastre, eram în cumpănă dacă este bine să iau parte sau nu. Câteva zile înainte, am fost foarte necăjită datorită felului în care se manifestau față de mine. În cele din urmă m-am hotărât să rămân acasă și astfel să scap de critica fraților mei. Încercând să mă rog, am repetat aceste cuvinte iar și iar: “Doamne, ce vrei să fac?” Răspunsul care a venit în inima mea părea să mă îmboldească să mă încred în Tatăl ceresc și să aștept cu răbdare ca să cunosc voia Lui. M-am supus Domnului cu simpla încredere a unui copilaș, aducându-mi aminte că cei care Îl urmează nu vor umbla în întuneric.
Un simț al datoriei m-a îndemnat să mă duc la adunare și am plecat cu deplina asigurare în sufletul meu că totul avea să fie bine. Pe când ne-am plecat înaintea Domnului, inima mea s-a revărsat în rugăciune și a fost umplută cu o pace pe care doar Domnul Hristos o poate da. Sufletul meu se bucura de iubirea Mântuitorului, iar puterea fizică m-a părăsit. Cu o credință de copil, am putut să spun doar atât: “Cerul este căminul meu, iar Hristos Răscumpărătorul meu.”
-46-
Cineva din familia menționată mai înainte ca opunându-se manifestărilor puterii lui Dumnezeu asupra mea și-a afirmat convingerea că eram într-o stare de excitare, căreia ar fi fost de datoria mea să mă împotrivesc. Dar, în loc să fac acest lucru, el considera că eu încurajam această manifestare ca fiind un semn al favorii lui Dumnezeu. Îndoielile și opoziția sa nu m-au afectat de această dată, căci eu păream a fi întărită de Domnul și ferită de orice influență exterioară; însă, îndată ce a terminat de vorbit, un bărbat puternic, un creștin devotat și umil, a fost doborât în fața ochilor lui de puterea lui Dumnezeu, iar încăperea a fost umplută de Duhul Sfânt.
Când mi-am revenit, am fost fericită să-mi prezint mărturia pentru Isus și să vorbesc despre dragostea Lui față de mine. Mi-am mărturisit lipsa de credință în făgăduințele lui Dumnezeu și greșeala mea de a cenzura îndemnurile Duhului Sfânt de teama oamenilor. Am afirmat acest lucru, nedându-mă înapoi de la a-mi recunoaște lipsa de încredere. El îmi acordase dovada neașteptată a iubirii Sale și a harului Său susținător. Fratele care mi se împotrivise s-a ridicat atunci și, cu lacrimi în ochi, a mărturisit că sentimentele lui cu privire la mine fuseseră cu totul greșite. Mi-a cerut în umilință să-l iert și a spus: “Sora Ellen, nu voi mai pune niciodată măcar un pai în calea ta. Dumnezeu mi-a arătat împietrirea și încăpățânarea inimii mele, pe care le-a sfărâmat cu dovada puterii Sale. Am greșit foarte mult.”
Apoi, întorcându-se spre oameni, a spus: “Când sora Ellen părea atât de fericită, eu gândeam: De ce să nu fiu și eu la fel? De ce nu a primit fratele R. o asemenea dovadă? Căci eu eram convins că el era un creștin devotat, și totuși nici o putere nu a venit asupra lui. Am înălțat o rugăciune tăcută ca, dacă aceasta era influența sfântă a lui Dumnezeu, fratele R. să o poată experimenta în acea seară.
Doar se înălțase dorința din inima mea și fratele R. a și căzut, doborât de puterea lui Dumnezeu, strigând: ‘Lăsați pe Domnul să lucreze!’ Inima mea este convinsă că am luptat împotriva Duhului lui Dumnezeu, dar nu Îl voi mai supăra prin necredință încăpățânată. Bun-venit, lumină! Bun-venit, Isus! Am fost apostaziat și împietrit, simțindu-mă ofensat dacă cineva Îl lăuda pe Dumnezeu și se bucura de plinătatea bucuriei dragostei Sale; dar acum simțămintele mele sunt schimbate, împotrivirea mea se încheie, Domnul Isus mi-a deschis ochii și pot să înalț eu însumi strigăte de laudă la adresa Lui. Am spus lucruri înverșunate și tăioase despre sora Ellen, de care mă căiesc acum și doresc ca ea să mă ierte, ca și toți ceilalți care sunt acum prezenți.”
-47-
Fratele R. și-a rostit apoi mărturia. Fața lui era luminată de slava cerului, în timp ce Îl lăuda pe Domnul pentru minunile pe care le făcuse în seara aceea. El a spus: “Acest loc este grozav de solemn datorită prezenței Celui Prea Înalt. Sora Ellen, în viitor, vei avea ajutorul și sprijinul nostru, în locul împotrivirii înverșunate care ți-a fost arătată până acum. Noi am fost orbi față de manifestările Duhului Sfânt al lui Dumnezeu.”
Toți împotrivitorii au fost aduși acum în situația de a-și vedea greșeala și de a mărturisi că lucrarea fusese într-adevăr a Domnului. La o oră de rugăciune ținută curând după aceea, fratele care mărturisise că a greșit împotrivindu-mi-se a experimentat puterea lui Dumnezeu într-o măsură atât de mare, încât înfățișarea lui a strălucit de lumină cerească și a căzut neajutorat la pământ. Când puterea i-a revenit, el a recunoscut din nou că luptase din neștiință împotriva Duhului Domnului atunci când nutrise acele sentimente față de mine. La o altă oră de rugăciune, un alt membru al aceleiași familii a avut o experiență asemănătoare și a dat aceeași mărturie. La câteva săptămâni după aceea, pe când familia cea numeroasă a fratelui P. se afla la rugăciune în casa lor, Duhul lui Dumnezeu a luat în stăpânire camera aceea și i-a doborât la pământ pe toți cei îngenuncheați care se rugau. Tatăl meu a venit acolo curând după aceea și i-a găsit pe toți, atât părinți, cât și copii, neputincioși sub influența lui Dumnezeu.
-48-
Superficialitatea rece a început să se topească în fața influenței puternice a Celui Prea Înalt. Toți cei care mi se împotriviseră au mărturisit că ei au întristat pe Duhul Sfânt făcând astfel și mi s-au alăturat în împreună simțire și dragoste față de Mântuitorul. Inima mea era fericită că îndurarea divină netezise calea pentru picioarele mele pentru a putea merge pe ea și că mi-a răsplătit credința și încrederea cu atâta generozitate. Unitatea și pacea domneau acum între cei care așteptau venirea Domnului.
Capitolul 6 — Experiența adventă
Cu grijă și cutremur ne apropiam de timpul (Anul 1843, conform calendarului iudaic, era socotit a se întinde de la 21 martie 1843 până la 21 martie 1844. Cei care primiseră credința adventă au așteptat venirea Domnului Hristos în această perioadă ), când trebuia ca Mântuitorul să vină. Cu seriozitate solemnă noi căutam, ca popor, să ne curățim viețile pentru a putea fi gata să-L întâmpinăm pe Domnul la venirea Sa. Neținând seama de împotrivirea pastorilor și bisericilor, sala Beethoven din orașul Portland era aglomerată seară de seară; în special duminicile se țineau adunări mari în acel loc. Fratele Stockman era un bărbat cu o adâncă evlavie. Sănătatea lui era șubredă; totuși, când stătea în fața oamenilor, părea că e înălțat mai presus de infirmitatea fizică și fața lui era luminată de conștiența că predica adevărul sacru al lui Dumnezeu.
Cuvintele sale aveau o putere solemnă, cercetătoare, atingând multe inimi. De multe ori și-a exprimat dorința arzătoare de a trăi să-L vadă pe Mântuitorul venind pe norii cerului. Sub păstorirea lui, Duhul lui Dumnezeu a convins mulți păcătoși și i-a adus în turma lui Hristos. Se țineau adunări în diferite case din diverse locuri ale orașului, cu cele mai bune rezultate. Credincioșii erau încurajați să lucreze pentru prietenii și rudele lor, iar convertirile se înmulțeau zi după zi.
Va continua.