Mărturii pentru Comunitate Vol. 1 pp 029-038 Ziua 003

Continuare

Călăuza mea a deschis acum ușa și am ieșit amândoi. Mi-a spus să-mi iau din nou lucrurile pe care le lăsasem afară. După ce am făcut acest lucru, mi-a înmânat o funie verde, făcută ghem. Mi-a spus să o așez lângă inima mea și, când doresc să-L văd pe Isus, s-o iau de la piept și să o întind la maxim. El m-a avertizat să nu o las strânsă ghem prea mult timp, ca să nu se înnoade și să devină greu de întins. Am așezat funia lângă inima mea și am coborât bucuroasă pe scările înguste, lăudând pe Domnul și spunând tuturor celor pe care îi întâlneam unde Îl pot găsi pe Isus. Acest vis mi-a dat speranță. În mintea mea, funia verde reprezenta credința, iar frumusețea și simplitatea încrederii în Dumnezeu începuse să se reverse peste sufletul meu.

Acum mi-am mărturisit toate neliniștile și îngrijorările mamei mele. Ea a simțit cu duioșie împreună cu mine și m-a încurajat, sfătuindu-mă să mă adresez pentru sfat fratelui Stockman, care predica pe atunci învățătura adventă în Portland. Aveam mare încredere în el, deoarece era un slujitor devotat al lui Hristos. Ascultând istorisirea mea, el și-a așezat mâna cu bunătate pe capul meu, spunând cu lacrimi în ochi: “Ellen, tu ești doar un copil. Experiența ta este unică pentru un copil de vârsta ta fragedă. Cred că Isus te pregătește pentru vreo lucrare specială.”

Apoi mi-a spus că, chiar dacă aș fi fost o persoană de vârstă matură, chinuită în acest fel de îndoială și deznădejde, mi-ar fi spus că există speranță pentru mine prin iubirea lui Isus. Chiar agonia minții prin care trecusem era dovada pozitivă că Duhul Domnului Se lupta cu mine. El spunea că, atunci când devine împovărat de vinovăție, păcătosul nu își dă seama de enormitatea nelegiuirii sale, ci se amăgește singur că stă bine și nu se află în nici un pericol. Spiritul lui Dumnezeu îl părăsește și el ajunge nepăsător și indiferent ori nesăbuit de sfidător. Acest om bun mi-a vorbit despre dragostea lui Dumnezeu față de copiii Săi care greșesc și mi-a spus că El nu Se bucură de nimicirea lor, ci tânjește să-i atragă la Sine în simplă credință și încredere. El a zăbovit asupra iubirii celei mari a Domnului Hristos și a planului de mântuire.

-30-

A vorbit apoi de nenorocirea care m-a atins la o vârstă fragedă și a spus că, într-adevăr, este un chin dureros, dar m-a rugat să cred mai departe că mâna unui Tată iubitor n-a fost retrasă de la mine; și că în viitor, când ceața care mi-a întunecat mintea avea să se risipească, voi discerne înțelepciunea providenței care a părut atât de crudă și misterioasă. Domnul Isus le-a spus ucenicilor Săi: “Ce fac Eu, voi nu înțelegeți acum; dar veți înțelege mai târziu.” În viitorul cel măreț, nu vom mai vedea ca printr-o oglindă întunecată, ci ne vom afla față în față cu tainele dragostei divine.

“Simte-te liberă, Ellen”, a spus el; “întoarce-te acasă cu încredere în Domnul Isus, căci El nu Își va reține dragostea Sa față de nici un căutător sincer.” Apoi s-a rugat cu stăruință pentru mine și se părea că Dumnezeu avea să ia cu adevărat în seamă rugăciunea sfântului Său, chiar dacă umilele mele cereri nu au fost auzite. Am plecat de la el mângâiată și încurajată.

În timpul celor câteva minute cât am primit sfaturi de la fratele Stockman, am dobândit mai multă cunoștință cu privire la subiectul dragostei lui Dumnezeu și îndurării Sale decât din toate predicile și cuvântările pe care le ascultasem până atunci. M-am întors acasă și iar m-am dus înaintea Domnului, făgăduindu-I să fac și să sufăr orice îmi va cere, numai să capăt bunăvoința Sa care să-mi înveselească inima. Aceeași datorie care-mi tulburase mintea înainte mi-a fost iar prezentată — să-mi iau crucea în mijlocul poporului adunat al lui Dumnezeu. Ocazia nu s-a lăsat mult așteptată; în acea seară era o oră de rugăciune, la care am participat și eu.

-31-

M-am plecat tremurând în timpul rugăciunilor care au fost înălțate. După ce s-au rugat câteva persoane, mi-am înălțat și eu glasul în rugăciune, înainte să-mi dau seama de ceea ce fac. Făgăduințele lui Dumnezeu îmi păreau ca niște nestemate prețioase, care aveau să fie primite doar de cei care le cer. În timp ce mă rugam, povara și agonia sufletească, pe care le îndurasem atât de mult timp, m-au părăsit și binecuvântarea lui Dumnezeu a coborât asupra mea ca o rouă binefăcătoare. L-am lăudat pe Domnul din adâncul inimii mele. Nu vedeam nimic altceva, decât pe Isus și slava Sa; pierdusem conștiența celor ce se petreceau în jurul meu.

Duhul lui Dumnezeu a rămas asupra mea cu o asemenea putere, încât nu am fost în stare să merg acasă în seara aceea. Când m-am întors, a doua zi, o mare schimbare avusese loc în mintea mea. Mi se părea că mi-e foarte greu să fiu aceeași persoană care plecase din casa tatălui meu cu o seară înainte. Acest pasaj era continuu în gândul meu: “Domnul este Păstorul meu; nu voi duce lipsă de nimic.” Inima mea era plină de fericire când repetam încet aceste cuvinte.

Felul în care Îl priveam pe Tatăl se schimbase. Acum Îl priveam ca pe un părinte bun și îndurător, și nu un tiran aspru, care îi silește pe oameni să-L asculte orbește. Inima mea s-a îndreptat spre El cu o iubire profundă și arzătoare. Ascultarea de voia Lui părea o plăcere; era o bucurie să fii în slujba Lui. Nici o umbră nu a înnegurat lumina care îmi descoperise voia desăvârșită a lui Dumnezeu. Am simțit asigurarea unui Mântuitor personal și mi-am dat seama cât este de adevărat ceea ce spusese Domnul Hristos: “Cel care Mă urmează pe Mine nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieții.”

Pacea și fericirea mea erau într-un asemenea contrast cu negura și chinul dinainte, încât mi se părea că am fost salvată din iad și transportată în cer. Am fost în stare chiar să-L laud pe Dumnezeu pentru nenorocirea care fusese încercarea vieții mele, căci aceasta fusese mijlocul prin care gândurile mi-au fost îndreptate asupra veșniciei. Din fire mândră și ambițioasă, poate că nu mi-aș fi predat inima lui Isus, dacă nu ar fi fost acea suferință așa de dureroasă care m-a doborât și m-a lipsit, într-un anume sens, de realizările și deșertăciunile lumești.

-32-

Timp de șase luni de zile, nici o umbră nu mi-a întunecat mintea și nu am neglijat nici o singură datorie. Mă străduiam din toate puterile să fac voia lui Dumnezeu și să-L păstrez pe Domnul Isus și cerul continuu în mintea mea. Am fost surprinsă și încântată de vederile prezentate acum clar în fața mea în legătură cu ispășirea și lucrarea Domnului Hristos. Nu voi încerca să explic mai departe ce s-a petrecut în mintea mea; este suficient doar să spun că lucrurile cele vechi au trecut și toate au devenit noi. Nici un nor nu-mi întuneca vederea clară. Tânjeam să spun despre iubirea lui Isus, dar nu mă simțeam în stare să mă angajez în discuție cu cineva. Inima mea era atât de plină de dragostea lui Dumnezeu și de pacea aceea care întrece orice înțelegere și îmi plăcea să meditez și să mă rog.

În seara următoare, după ce am primit o binecuvântare atât de mare, am participat la întâlnirea adventistă. Când a sosit momentul ca urmașii lui Hristos să vorbească spre slava Lui, neputând să tac, m-am ridicat și am relatat experiența mea. Nu mă gândisem dinainte ce aveam să spun; de pe buzele mele, în libertate deplină, s-a revărsat povestea simplă a iubirii Domnului Isus față de mine și inima mea era așa de fericită că am fost eliberată din strânsoarea disperării întunecate, încât am pierdut din vedere că mă aflu între oameni și mi se părea că sunt singură cu Dumnezeu. Nu mi s-a părut greu să-mi exprim pacea și fericirea, cu excepția lacrimilor de recunoștință care mi-au înăbușit glasul când am vorbit despre minunata iubire pe care o arătase Domnul Isus față de mine.

Fratele Stockman era prezent. El mă văzuse nu cu mult timp în urmă în adâncă disperare, și această schimbare remarcabilă în înfățișarea și simțămintele mele i-a atins inima; a plâns de bucurie împreună cu mine și L-a lăudat pe Dumnezeu pentru această dovadă a îndurării și iubirii Sale pline de bunătate.

-33-

Nu la mult timp după ce am primit această mare binecuvântare, am participat la o conferință la Biserica Creștină, unde era pastor fratele Brown. Am fost invitată să relatez experiența mea și am simțit nu doar o mare libertate în exprimare, dar și fericirea de a spune simpla poveste a iubirii lui Isus și bucuria de a fi acceptată de Dumnezeu. Pe când vorbeam, cu inima supusă și lacrimi în ochi, sufletul meu părea atras spre ceruri în mulțumire. Puterea transformatoare a Domnului a venit asupra celor adunați. Mulți plângeau, iar alții Îl lăudau pe Dumnezeu.

Păcătoșii erau invitați să se ridice pentru rugăciuni și mulți răspundeau apelului. Inima mea era atât de mulțumitoare lui Dumnezeu pentru binecuvântarea pe care mi-o dăduse, încât doream ca și alții să participe la această bucurie sacră. Mintea mea era profund interesată de aceia care sufereau, simțind într-un fel mustrarea lui Dumnezeu și povara păcatului. În timp ce relatam experiența mea, am simțit că nimeni nu se poate împotrivi dovezii iubirii iertătoare a lui Dumnezeu, care lucrase o schimbare atât de minunată în mine. Realitatea convertirii autentice era atât de evidentă, încât mi se părea că îmi ajut prietenii tineri, conducându-i spre lumină, și cu orice ocazie influența mea era exercitată în acest sens.

Am aranjat întâlniri cu prietenii mei tineri, dintre care unii erau cu mult mai mari decât mine, iar câțiva erau căsătoriți. Unii erau încrezuți și nepăsători; experiența mea li se părea un basm prostesc și nu dădeau atenție stăruințelor mele. Dar eu m-am hotărât ca eforturile mele să nu înceteze deloc până când aceste suflete scumpe, față de care eram atât de interesată, nu aveau să se supună lui Dumnezeu. Câteva nopți întregi le-am petrecut în rugăciune serioasă pentru cei pe care îi căutasem și îi adusesem laolaltă pentru a lucra și a mă ruga împreună cu ei.

Câțiva dintre aceștia veniseră din curiozitate, să audă ce am de spus; unii considerau că m-am întrecut pe mine însămi, fiindcă eram atât de perseverentă în eforturile pe care le făceam, mai ales atunci când nu exista nici un interes din partea lor. Însă, la fiecare din micile noastre întruniri, eu continuam să-i rog, să-i îndemn și să mă rog pentru fiecare în parte, până ce toți s-au supus lui Isus, recunoscând meritele iubirii Sale care iartă. Toți au fost convertiți pentru Dumnezeu.

-34-

Noapte de noapte, în visele mele se părea că lucrez pentru salvarea sufletelor. În astfel de momente, cazuri speciale erau prezentate minții mele; după aceea, eu le căutam și mă rugam cu aceste persoane. În toate cazurile, cu excepția unuia, aceste persoane s-au predat Domnului. Câțiva dintre frații noștri mai formaliști, se temeau că eram prea zeloasă în ce privește convertirea sufletelor, însă mie timpul mi se părea prea scurt și socoteam că se cade ca toți cei ce aveau nădejdea unei binecuvântate nemuriri și așteptau revenirea în curând a lui Hristos să lucreze fără încetare pentru aceia care se aflau încă în păcat și stăteau atât de aproape de abisul nimicirii.

Deși eram foarte tânără, planul de mântuire îmi era atât de clar în minte și experiența mea personală fusese atât de evidentă, încât, studiind acel lucru, eu eram conștientă că trebuie să-mi continui eforturile pentru salvarea sufletelor prețioase și să mă rog și să-L mărturisesc pe Hristos cu fiecare ocazie. Întreaga mea ființă fusese pusă în slujba Mântuitorului. Orice ar fi fost să vină, eu eram hotărâtă să-I fiu pe plac lui Dumnezeu și să trăiesc ca una care Îl așteaptă pe Mântuitorul să vină să-i răsplătească pe cei credincioși. M-am simțit asemenea unui copil mic, ce vine la Dumnezeu ca la tatăl lui și îi cere ce dorește. Apoi, când mi-a fost clar care îmi este datoria, cea mai mare fericire a mea a fost să o aduc la îndeplinire. Uneori mă asaltau anumite încercări. Cei cu mai multă experiență decât mine se străduiau să mă tragă înapoi și să potolească zelul credinței mele; însă eu am mers mai departe pe calea mea, într-un spirit vesel, cu zâmbetul lui Isus dând strălucire vieții mele și cu dragostea lui Dumnezeu în inima mea.

Ori de câte ori îmi aduc aminte de experiența aceasta timpurie din viața mea, fratele meu, cel căruia i-am destăinuit speranțele și temerile mele, cel care a simțit cel mai mult împreună cu mine în experiența mea creștină, îmi vine în minte alături de un potop de amintiri duioase. El a fost unul dintre aceia față de care păcatul prezenta doar puține tentații. Înclinat în mod natural spre viața devoțională, el nu căuta niciodată societatea celor tineri și zgomotoși, ci alegea mai degrabă compania creștinilor, ale căror conversații îl conduceau pe calea vieții. Pentru vârsta lui era deosebit de serios; era blând și pașnic, iar mintea lui era continuu ocupată de gânduri religioase. Viața lui avea ca scop să fie un model pentru tineri, un exemplu viu în ce privește harul și frumusețea creștinismului adevărat pentru aceia care îl cunoșteau.

-35-

Capitolul 4 — Părăsirea bisericii metodiste

Familia tatălui meu încă frecventa din când în când Biserica metodistă și totodată participa la adunările ținute în diferite case. Într-o seară, eu și fratele meu Robert ne-am dus la o astfel de adunare. Fratele care coordona programul era prezent. Când a venit rândul fratelui meu, el a vorbit cu multă umilință, și totuși cu claritate, despre necesitatea de a fi pe deplin corespunzători pentru a ne întâlni cu Mântuitorul, când va veni pe norii cerului cu putere și slavă. Pe când vorbea fratele meu, o lumină cerească a strălucit asupra înfățișării sale, care de obicei era palidă. Părea că ar fi fost transportat, în spirit, mai presus de împrejurările în care se afla și vorbea ca și când se afla în prezența lui Isus. Când mi s-a cerut să vorbesc și eu, m-am ridicat, simțindu-mă liberă în spirit și cu inima plină de iubire și pace. Am relatat experiența suferinței mari pe care o îndurasem sub povara convingerii păcătoșeniei mele și cum, după mult timp, am primit binecuvântarea atât de mult căutată: puterea de a mă conforma pe deplin față de voia lui Dumnezeu. Mi-am exprimat totodată bucuria față de vestea cea bună a revenirii în curând a Mântuitorului care Își va lua copiii acasă.

În sinceritatea și simplitatea mea, mă așteptam ca frații și surorile metodiști să-mi înțeleagă sentimentele și să se bucure împreună cu mine. Însă am fost dezamăgită; câteva surori murmurau și își mișcau gălăgios scaunele, întorcându-și spatele către mine. Nu înțelegeam ce i-a putut ofensa. Am vorbit foarte scurt, simțind influența rece a dezaprobării lor. Când am terminat de vorbit, fratele B. m-a întrebat dacă nu m-aș simți mai bine să trăiesc o viață lungă, cu folos, făcând bine altora, decât să doresc ca Isus să vină curând și să-i distrugă pe bieții păcătoși. Am răspuns că tânjesc după revenirea lui Isus. Atunci păcatul se va sfârși și ne vom bucura de sfințire pentru totdeauna, iar diavolul nu va mai exista pentru a ne ispiti și a ne abate de la calea cea bună.

-36-

Apoi m-a întrebat dacă nu aș vrea mai bine să mor în pace în patul meu decât să trec prin durerea de a fi transformată, în viață fiind, de la starea de muritor la nemuritor. Răspunsul meu a fost că doresc venirea lui Isus pentru a-i lua la Sine pe copiii Săi; că doresc să trăiesc sau să mor după cum va vrea Dumnezeu și că voi îndura ușor toată durerea pe care ar putea-o genera acel moment — cât o clipeală de ochi; că doresc ca roțile timpului să se învârtească repede și să aducă ziua aceea mult dorită, când aceste trupuri întinate vor fi schimbate și modelate pentru a fi asemenea trupului lui Hristos. Am afirmat de asemenea că, atunci când trăiam cel mai aproape de Domnul, atunci doream cu cea mai mare ardoare revenirea Sa. La acest punct, cei prezenți s-au arătat foarte nemulțumiți.

Când s-a adresat celor adunați, fratele care conducea a spus că este o mare bucurie să aștepți mileniul anunțat în Biblie, atunci când pământul va fi plin de cunoștința de Domnul precum mările de ape. El dorea mult ca acest timp să înceapă degrabă. Când adunarea s-a încheiat, am fost conștientă că am fost tratată cu vădită răceală de aceia care înainte fuseseră buni și prietenoși cu mine. Fratele meu și cu mine ne-am întors acasă triști că fuseserăm înțeleși greșit de către frații noștri și că subiectul venirii în curând a lui Isus a stârnit așa o cruntă opoziție în inimile lor. Totuși, eram mulțumiți că puteam discerne lumina prețioasă și să ne bucurăm în așteptarea venirii Domnului.h u    The a  bc R ACC he

Nu mult timp după aceea, ne-am dus din nou la adunare. Noi căutam o ocazie de a vorbi despre iubirea prețioasă a lui Dumnezeu, care ne mișcase sufletele. Eu în mod deosebit vroiam să vorbesc despre bunătatea și îndurarea Domnului față de mine. Atât de mare fusese schimbarea care avusese loc în mine, încât mi se părea că este de datoria mea să folosesc orice ocazie pentru a da mărturie despre dragostea Mântuitorului.

-37-

Când mi-a venit rândul să vorbesc, am expus dovezile prin care arătam că mă bucuram de dragostea lui Isus și că așteptam cu nerăbdare întâlnirea cu Mântuitorul meu în curând. Credința că venirea Domnului Hristos este aproape îmi mișcase sufletul pentru a căuta cu mai multă seriozitate sfințirea lucrată de Duhul lui Dumnezeu. Aici conducătorul grupei m-a întrerupt, spunându-mi: “Ai primit sfințirea prin metodism, prin metodism, surioară, și nu printr-o teorie eronată.” Am fost silită să mărturisesc adevărul, și anume că nu prin metodism primise inima mea această nouă binecuvântare, ci prin mișcătoarele adevăruri cu privire la venirea personală pe nori a Domnului Isus. Prin aceste adevăruri găsisem eu pace, bucurie și o dragoste desăvârșită. Astfel s-a încheiat mărturia mea, ultima pe care aveam s-o aduc într-o adunare metodistă.

Apoi a vorbit Robert, în felul lui blând, și totuși atât de clar și mișcător, încât unii plângeau și erau adânc mișcați; însă alții tușeau în dezaprobare și erau agitați. După ce am plecat din casa aceea, am vorbit din nou despre credința noastră și eram uimiți că frații și surorile îndurau atât de greu să li se spună vreun cuvânt cu privire la venirea în curând a Mântuitorului. Noi gândeam că, dacă ei L-ar fi iubit pe Domnul Isus așa cum ar fi trebuit, nu ar fi fost o așa mare supărare să audă vorbindu-se despre a doua Sa venire, ci, dimpotrivă, ar fi trebuit să salute vestea cu bucurie.

Noi eram convinși că nu mai trebuie să participăm la acele adunări. Speranța revenirii glorioase a Domnului Hristos ne umplea sufletele, și acest lucru se vedea atunci când ne ridicam să vorbim. Acest lucru părea că aprinde mânia celor prezenți împotriva celor doi copii umili, care îndrăzneau, în fața opoziției, să vorbească despre credința care le umplea inimile cu pace și fericire. Era evident că nu aveam libertate în acea adunare, deoarece mărturia noastră provoca zâmbete disprețuitoare și ironii care ajungeau la urechile noastre la încheierea întâlnirilor, provenind de la frați și surori pe care noi îi respectasem și îi iubisem.

-38-

În acest timp, adventiștii țineau adunări în Sala Beethoven. Tatăl meu împreună cu familia luau parte la acestea destul de regulat. Timpul celei de-a doua veniri era socotit a fi în anul 1843. Timpul de salvare a sufletelor părea atât de scurt, încât eu m-am hotărât să fac tot ce-mi stătea în putere pentru a-i conduce pe păcătoși în lumina adevărului. Însă părea imposibil pentru o persoană atât de tânără și cu o sănătate atât de șubredă să facă prea mult în această lucrare.

Acasă aveam două surori, pe Sarah, care era cu câțiva ani mai mare decât mine, și pe Elizabeth, sora mea geamănă. Am discutat împreună cu ele despre acest lucru și ne-am hotărât să câștigăm câți bani vom putea, bani cu care să cumpărăm cărți și broșuri pe care să le distribuim gratuit. Acesta era cel mai bun lucru pe care îl puteam face, și noi îl făceam cu bucurie. Puteam câștiga doar 25 de cenți pe zi; însă îmbrăcămintea mea era simplă, nimic nu era cheltuit pentru podoabe inutile, căci etalarea deșartă mi se părea un păcat; așa că eu aveam întotdeauna o mică sumă de rezervă cu care să cumpăr cărți potrivite. Acestea erau puse în mâinile celor cu experiență, pentru a fi trimise acolo unde era nevoie.

Fiecare foaie tipărită cu privire la acest subiect era prețioasă în ochii mei, căci aceasta reprezenta o solie de lumină către lume, care îi îndemna să se pregătească pentru marele eveniment care era la ușă. Zi după zi, rezemată de perne, îmi aduceam la îndeplinire, cu degetele tremurânde, sarcina care-mi fusese repartizată. Cu câtă grijă puneam deoparte monedele pe care le primeam în schimb și care aveau să fie folosite pentru cumpărarea cărților ce aveau să fie citite de cei care se aflau în întuneric, pentru a fi luminați și a se trezi! Nu eram ispitită să-mi cheltuiesc economiile pentru mulțumire de sine; salvarea sufletelor era o povară pentru mintea mea, iar inima mea suferea pentru aceia care se măguleau că sunt în siguranță, în timp ce solia de avertizare fusese deja dată lumii.

Va continua.