Unii pastori s-au apucat de lucrarea de a scrie în timpul unei perioade de interes religios hotărât și adesea scrierile lor n-au avut nici o legătură deosebită cu lucrarea la zi. Aceasta este o greșeală bătătoare la ochi, pentru că într-un astfel de timp pastorul are datoria să-și folosească toată puterea spre a duce înainte cauza lui Dumnezeu. Mintea lui trebuie să fie clară și concentrată asupra singurului scop de câștigare de suflete. Dacă gândurile lui sunt ocupate cu alte subiecte, mulți pot fi pierduți pentru adevăr, dar care puteau fi salvați prin instruire la timp. Unii pastori sunt ușor abătuți de la lucrarea lor. Ei ajung descurajați sau sunt atrași de căminul lor și lasă ca un interes în creștere să moară din lipsă de atenție. Paguba adusă cauzei în felul acesta cu greu poate fi evaluată. Când este început un efort de răspândire a adevărului, pastorul de serviciu trebuie să se simtă responsabil să-l termine cu succes. Dacă lucrarea lui pare să fie fără rezultat, el trebuie să caute cu rugăciune serioasă să afle dacă a fost ceea ce trebuia să fie. Să-și umilească sufletul înaintea lui Dumnezeu în cercetare de sine și, prin credință, să se prindă de făgăduințele divine, continuând în smerenie eforturile lui, până când este mulțumit că s-a achitat cu credincioșie de sarcina sa și a făcut tot ce a putut ca să câștige rezultatul dorit.
Adesea, pastorii raportează că au părăsit locul în care interesul era cel mai bun la un moment dat, pentru a intra într-un câmp nou. Aceasta este o greșeală; ei trebuie să termine lucrarea pe care au început-o; părăsind-o, ei fac mai mult rău decât bine, lăsând câmpul stricat pentru lucrătorul următor. Nici un câmp nu este așa de nepromițător ca acela care a fost tocmai îndeajuns de cultivat spre a favoriza buruienilor o dezvoltare mai bogată.
-266-
În câmpurile cele noi este nevoie de multă rugăciune și lucrare înțeleaptă. Sunt căutați oameni ai lui Dumnezeu, nu numai oameni care pot vorbi, ci dintre acei care cunosc din experiență taina evlaviei și pot să vină în întâmpinarea nevoilor urgente ale poporului; din aceia care înțeleg cu solemnitate importanța poziției lor ca slujitori ai lui Isus și vor lua cu bucurie crucea pe care El i-a învățat cum să o poarte.
Când sunt ispitiți să se izoleze și să se dedea la citit și scris, într-un timp când alte îndatoriri reclamă imediata lor atenție, ei trebuie să fie destul de tari să refuze eul și să se consacre lucrării care îi așteaptă. Aceasta, fără îndoială, este una dintre cele mai apăsătoare încercări prin care este chemată să treacă o minte studioasă.
Îndatoririle unui pastor sunt adesea rușinos de neglijate, pentru că pastorului îi lipsește puterea de a sacrifica înclinațiile lui personale pentru izolare și studiu. Pastorul trebuie să viziteze casă cu casă pe cei din turma lui, învățând, conversând și rugându-se cu fiecare familie și căutând bunăstarea sufletelor lor. Cei care și-au manifestat dorința de a face cunoștință cu principiile credinței noastre nu trebuie să fie neglijați, ci învățați în amănunțime adevărul. Nici o ocazie de a face bine să nu fie pierdută de veghetorul și zelosul slujbaș al lui Dumnezeu.
Unii pastori care au fost invitați acasă de către capii de familie au petrecut puținele ceasuri ale vizitei lor izolându-se într-o cameră neocupată, spre a-și satisface înclinația pentru citit și scris. Familia care i-a primit ca musafiri nu a avut nici un folos din vizita lor. Pastorii au acceptat ospitalitatea oferită fără să dea un echivalent de lucrare care era necesară atât de mult.
La oameni se poate ajunge ușor pe calea întâlnirilor sociale. Dar multor pastori le este groază de sarcina de a face vizite; ei n-au cultivat aptitudini sociale, n-au dobândit acel spirit care cucerește inimile oamenilor. Este foarte important ca pastorul să se amestece mult cu poporul lui, ca să poată ajunge să cunoască diferitele faze de dezvoltare ale naturii umane, să poată înțelege mai ușor activitățile minții, să adapteze astfel învățăturile sale la intelectul oamenilor și să învețe acea generozitate pe care o au numai cei care studiază îndeaproape natura și nevoile oamenilor.
-267-
Cei care se izolează de oameni nu sunt în situația de a-i ajuta. Un medic înțelept trebuie să înțeleagă natura diferitelor boli și trebuie să aibă o cunoaștere completă a organismului uman. El trebuie să fie gata să-și îngrijească pacienții. El știe că amânările sunt primejdioase. Când mâna lui cu experiență este pusă pe pulsul suferindului și observă cu atenție indicația specifică a bolii, experiența lui anterioară îl face în stare să determine natura bolii și tratamentul necesar spre a opri evoluția ei. Așa cum medicul tratează boala fizică, tot așa să facă și pastorul pentru sufletul bolnav de păcat. Și lucrarea lui este cu atât mai importantă decât a celui dintâi, după cum viața veșnică este mai de valoare decât existența vremelnică. Pastorul întâlnește o nesfârșită varietate de temperamente; și este datoria lui să facă cunoștință cu membrii familiilor care ascultă învățăturile sale, spre a stabili ce mijloace îi vor influența cel mai bine în direcția cea bună.
Având în vedere aceste răspunderi serioase, se va ridica întrebarea: “Și cine este pregătit pentru aceste lucruri?” Inima lucrătorului aproape că va leșina când se gândește la diferitele sarcini grele care îi revin; dar cuvintele lui Hristos întăresc sufletul cu mângâietoarea asigurare: “Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul veacului”. Greutățile și primejdiile care amenință siguranța celor pe care-i iubește trebuie să-l facă să fie precaut și prudent în maniera de a lucra cu ei, fiind atent ca unul care trebuie să dea socoteală. El trebuie să folosească influența lui spre a câștiga suflete pentru Hristos și să imprime adevărul asupra minților cercetătoare. El trebuie să aibă grijă ca lumea, cu atracțiile ei amăgitoare, să nu-i abată de la Dumnezeu și să nu le împietrească inimile față de influența harului Său.
Pastorul nu trebuie să stăpânească în mod autoritar asupra turmei încredințate în grija lui, ci să fie exemplul lor și să le arate calea spre cer. Urmând pilda lui Hristos, el să mijlocească la Dumnezeu pentru poporul de sub grija lui până ce vede că rugăciunile lui au primit răspuns. Isus a manifestat simpatie divină și umană față de om. El este pilda noastră în toate privințele. Dumnezeu este Tatăl și Stăpânul nostru, iar pastorul creștin este reprezentantul Fiului Său pe pământ. Principiile care stăpânesc în ceruri trebuie să stăpânească și pe pământ; aceeași iubire care îi însuflețește pe îngeri, aceeași curăție și aceeași sfințenie care domnesc în ceruri trebuie, pe cât posibil, să fie reproduse pe pământ. Dumnezeu îl face pe pastor răspunzător pentru puterea pe care o exercită, dar nu îi îndreptățește pe slujitorii Săi să pervertească puterea în despotism asupra turmei de sub grija lor.
-268-
Dumnezeu le-a dat slujitorilor Lui o cunoaștere adecvată despre adevărul Său și El dorește ca ei să aibă o legătură mai strânsă cu Isus și, prin simpatie, să se apropie de frații lor ca să le poată face tot binele care le stă în putere. Răscumpărătorul lumii nu S-a sfătuit cu propria Sa plăcere, ci a plecat să facă bine. El S-a unit cu Tatăl, ca puterea lor să poată influența sufletele oamenilor spre a le salva de ruină veșnică. Tot așa și slujitorii Săi trebuie să cultive spiritualitatea, dacă așteaptă să reușească în lucrarea lor.
Isus a avut atâta milă de sărmanii păcătoși, încât a părăsit curțile cerești, a lăsat deoparte îmbrăcămintea Lui împărătească, umilindu-Se să ia natura omenească, pentru ca să poată fi familiarizat cu nevoile omului și să-l ajute să se ridice deasupra degradării datorate căderii. Dacă El i-a dat omului o dovadă atât de incontestabilă despre iubirea și cea mai afectuoasă simpatie a Lui, cât de important este ca reprezentanții Săi să imite exemplul Lui, apropiindu-se de semenii lor și ajutându-i să-și formeze un adevărat caracter creștin. Dar unii au fost gata să se angajeze în acțiuni de judecare a bisericii și au adus o mărturie tăioasă și lipsită de simpatie împotriva celor greșiți. Făcând așa, ei au cedat unei înclinații firești, care ar fi trebuit supusă în mod hotărât. Aceasta nu este justiția calmă a conducătorului creștin, ci critica tăioasă a unui temperament pripit.