Cele douăsprezece iscoade
Domnul i-a poruncit lui Moise să trimită bărbați să cerceteze țara Canaanului, pe care El avea s-o dea copiilor lui Israel. Pentru acest scop, trebuia ales câte un delegat din fiecare seminție. Ei au plecat; și după patruzeci de zile s-au întors au venit înaintea lui Moise și Aaron și a întregii adunări a lui Israel și le-au arătat roadele țării. Cu toții au fost de acord că era o țară bună, și ei au prezentat ca dovadă roadele bogate pe care le-au adus. Un ciorchine de strugure a fost așa de mare, încât l-au cărat doi oameni între ei, pe un băț. Au adus, de asemenea, smochine și rodii, care acolo creșteau din abundență. După ce au vorbit despre fertilitatea țării, toți în afară de doi, au vorbit foarte descurajator despre posibilitatea de a o lua în stăpânire. Ei au spus că oamenii care locuiau în țară erau foarte puternici și cetățile erau împrejmuite cu ziduri mari și înalte; dar, mai mult decât toate acestea, au văzut acolo pe copiii uriașului Anac. Apoi au descris cum erau așezate popoarele în jurul Canaanului și și-au exprimat teama că ar fi imposibil pentru ei să ia vreodată țara în stăpânire.
După ce a ascultat acest raport, poporul și-a dezlănțuit dezamăgirea în reproșuri amare și jale. Israeliții n-au așteptat să reflecteze și să judece că Dumnezeu, care i-a adus până aici, cu siguranță le va da țara. Ei L-au lăsat pe Dumnezeu în afara problemei. Au acționat ca și când la luarea cetății Ierihon, poarta de intrare în țara Canaanului, aveau să depindă numai de puterea armelor. Dumnezeu a declarat că le va da țara și ei trebuia să fi crezut întru totul că El va împlini cuvântul Său. Dar inimile lor nesupuse nu erau în armonie cu planurile Lui. Ei n-au cugetat cât de minunat a lucrat Dumnezeu în favoarea lor, scoțându-i din robia egipteană, deschizând un drum pentru ei prin apele mării și nimicind oștirea lui faraon care-i urmărea. În necredința lor, ei au limitat lucrarea lui Dumnezeu și n-au avut încredere în brațul care i-a călăuzit în siguranță până aci. În cazul acesta, ei au repetat greșeala de mai înainte, murmurând împotriva lui Moise și Aaron. “Deci, acesta este sfârșitul tuturor speranțelor noastre”, au spus ei. “Aceasta este țara pentru care am făcut toată călătoria din Egipt, ca s-o stăpânim.” Au mustrat pe conducătorii lor pentru că au adus necaz asupra lui Israel și i-a învinuit din nou de înșelăciune și conducere pe un drum greșit.
-149-
Moise și Aaron s-au plecat înaintea lui Dumnezeu, cu fețele la pământ. Caleb și Iosua, cele două iscoade care s-au încrezut în cuvântul lui Dumnezeu, și-au rupt hainele în mâhnirea lor adâncă, atunci când au văzut că aceste rapoarte nefavorabile au descurajat toată tabăra. Ei s-au străduit să-i înduplece; dar adunarea era plină de furie și dezamăgire și au refuzat să-i asculte pe acești doi bărbați. În cele din urmă, Caleb și-a făcut drum în față și vocea lui clară și răsunătoare a fost auzită peste plângerile zgomotoase ale mulțimii. El s-a opus vederilor lașe ale celorlalte iscoade, care au slăbit credința și curajul întregului Israel. El a atras atenția poporului care s-a oprit pentru un moment din tânguieli ca să-l asculte. El a vorbit despre țara pe care o vizitase și a spus: “Haidem să ne suim și să punem mâna pe țară, căci vom fi biruitori.” Dar, în timp ce vorbea, iscoadele necredincioase l-au întrerupt, spunând: “Nu putem să ne suim împotriva poporului acestuia, căci este mai tare decât noi.”
Bărbații aceștia, pornind pe un drum greșit, și-au pus inimile împotriva lui Dumnezeu, împotriva lui Moise și Aaron și împotriva lui Caleb și Iosua. Fiecare pas de înaintare în această direcție greșită i-a făcut mai hotărâți în intenția lor de a descuraja orice încercare de a lua în stăpânire țara Canaanului. Ei au denaturat adevărul pentru a aduce la îndeplinire scopul lor funest. Au prezentat clima ca fiind nesănătoasă și pe toți oamenii ca fiind de statură uriașă. Ei au spus: “Apoi am mai văzut în ea pe uriași, pe copiii lui Anac, care se trag din neamul uriașilor; înaintea noastră și față de ei parcă eram niște lăcuste.”
-150-
Acesta n-a fost numai un raport rău, ci și mincinos. El era contradictoriu; pentru că, dacă țara era nesănătoasă și i-a mâncat pe locuitorii ei, cum se face că aceștia au atins proporții atât de enorme? Când bărbați în poziții de răspundere oferă necredinței inimile lor, nu există granițe pentru înaintarea pe care o vor face spre rău. Puțini își dau seama când pornesc pe această cale primejdioasă, de distanța la care îi va conduce Satana.
Raportul cel rău a avut un efect teribil asupra poporului. Ei le-au reproșat amarnic lui Moise și Aaron. Au cârtit și au jelit, spunând: “De ce n-om fi murit în țara Egiptului sau de ce n-om fi murit în pustia aceasta?” Simțămintele lor s-au ridicat apoi împotriva Domnului; au plâns și au cârtit, spunând: “Pentru ce ne duce Domnul în țara aceasta în care vom cădea uciși de sabie, iar nevestele noastre și copilașii noștri vor fi de jaf? Nu este oare mai bine să ne întoarcem în Egipt?”
În felul acesta și-au manifestat ei lipsa de respect față de Dumnezeu și față de conducătorii numiți de El să-i conducă. Ei nu L-au întrebat pe Domnul ce trebuia să facă, ci au spus: “Să ne alegem o căpetenie.” Au luat problema în propriile lor mâini, simțindu-se competenți să-și conducă treburile fără ajutor divin. Ei nu l-au acuzat numai pe Moise de înșelăciune, ci și pe Dumnezeu, care le-a promis o țară pe care nu erau în stare s-o ia în stăpânire. În realitate, ei au mers așa de departe, încât au numit o căpetenie pe unul din numărul lor să-i conducă înapoi în țara suferinței și a robiei lor, din care Dumnezeu îi eliberase cu brațul Lui atotputernic.
-151-
Moise și Aaron au mai rămas încă prosternați înaintea lui Dumnezeu, în prezența întregii adunări, implorând în tăcere îndurarea divină pentru Israelul cel răzvrătit. Întristarea lor era prea profundă ca să fie exprimată în cuvinte. Caleb și Iosua au ieșit din nou în față și glasul lui Caleb s-a ridicat încă o dată cu seriozitate tristă deasupra plânsetelor adunării: “Țara pe care am străbătut-o noi ca s-o iscodim este o țară foarte bună, minunată. Dacă Domnul va fi binevoitor cu noi, ne va duce în țara aceasta și ne-o va da: este o țară unde curge lapte și miere. Numai nu vă răzvrătiți împotriva Domnului și nu vă temeți de oamenii din țara aceea, căci îi vom mânca. Ei nu mai au nici un sprijin: Domnul este cu noi, nu vă temeți de ei!”
Canaaniții au umplut măsura nelegiuirii lor și Domnul nu avea să-i mai suporte. Apărarea fiind îndepărtată, ei aveau să fie o pradă ușoară pentru evrei. Nu erau pregătiți pentru luptă, pentru că se socoteau așa de puternici, încât s-au înșelat pe ei înșiși cu ideea că nici o oștire nu era îndeajuns de formidabilă spre a izbuti împotriva lor.
Caleb i-a amintit poporului că prin legământul lui Dumnezeu țara era asigurată pentru Israel; dar inimile lor erau pline de furie și n-aveau să mai asculte. Dacă numai cei doi bărbați ar fi adus raportul cel rău, și toți cei zece i-ar fi încurajat să ia țara în stăpânire în Numele Domnului, ei și atunci ar fi preferat să țină seama de sfatul celor doi în locul celor zece, din cauza necredinței lor păcătoase. Dar au fost numai doi care au pledat pentru dreptate, în timp ce zece se răzvrăteau pe față împotriva conducătorilor lor și împotriva lui Dumnezeu.
Acum se dezlănțuie în popor cea mai mare agitație; patimile lor cele mai rele sunt trezite și ei refuză să mai asculte de rațiune. Cele zece iscoade necredincioase se unesc în denunțarea lui Caleb și Iosua și se ridică strigătul să-i ucidă cu pietre. Gloata nebună a pus mâna pe pietre cu care să omoare pe acești doi bărbați credincioși. Ei aleargă în față cu țipete de furie, când, iată că pietrele le cad din mâini, o tăcere se lasă asupra lor și ei tremură de groază. Dumnezeu a intervenit și a oprit planul lor nesăbuit. Slava prezenței Sale, ca o flacără de lumină, a luminat cortul întâlnirii și toată adunarea a privit la semnalul Domnului. Unul mai puternic decât ei S-a descoperit pe Sine și nici unul nu a îndrăznit să mai continue împotrivirea. Orice murmur este redus la tăcere și iscoadele care au adus raportul cel rău, de-abia mai respirând, se ghemuiesc la pământ, cutremurați de spaimă.