Reținerea banilor
Binecuvântarea lui Dumnezeu rămâne asupra celor din _____, care au cauza lui Hristos pe inimă. Darurile de bunăvoie ale fraților și surorilor, făcute în credință și din iubire pentru Răscumpărătorul răstignit, le vor aduce binecuvântări. Pentru că Dumnezeu notează și Își aduce aminte de fiecare faptă de generozitate din partea sfinților Săi. La pregătirea unei case de rugăciune trebuie să fie exercitată o mare credință și încredere în Dumnezeu. În tranzacțiile de afaceri, cei care nu riscă nimic înaintează puțin; de ce să nu avem credință într-o întreprindere a lui Dumnezeu și să nu investim în cauza Lui?
-77-
Unii, când sunt săraci, sunt generoși cu puținul lor; dar când dobândesc avere, ei devin zgârciți. Motivul pentru care au așa de puțină credință este că nu continuă să înainteze pe măsură ce propășesc și să dea pentru cauza lui Dumnezeu chiar până la sacrificiu.
În sistemul iudaic se cerea ca binefacerea să fie arătată în primul rând față de Domnul. La seceriș și la culesul viilor, primele roade ale pământului — cerealele, vinul și untdelemnul — trebuia consacrate ca dar pentru Domnul. Strângerea spicelor după seceriș și colțurile lanurilor erau rezervate pentru cei săraci. Primele roade din lână, când erau tunse oile, și din grâu, când era treierat grâul, trebuia oferite Domnului; și era poruncit ca săracii, văduvele, orfanii și străinii să fie invitați la sărbătorile lor. La sfârșitul fiecărui an, li se cerea tuturor să facă un jurământ solemn dacă au lucrat sau nu după porunca lui Dumnezeu.
Acest aranjament a fost făcut de Domnul pentru a întipări asupra poporului faptul că în fiecare problemă El trebuia să fie cel dintâi. Prin acest sistem de binefacere, ei trebuia să țină minte că Stăpânul lor era adevăratul proprietar al holdelor, al turmelor și al cirezilor lor; că Dumnezeul cerurilor le-a trimis lumina soarelui și ploaie pentru timpul semănatului și al seceratului și că toate lucrurile pe care le aveau ei erau creațiunea Lui. Totul era al Domnului, și El i-a făcut ispravnicii Săi.
Dărnicia evreilor la construirea cortului și la ridicarea templului ilustrează un spirit de bunăvoință care n-a fost egalat de creștini la nici o dată mai târzie. Ei tocmai fuseseră eliberați din lunga lor robie din Egipt și erau peregrini prin pustie; cu toate că abia fuseseră eliberați de oștirile egiptenilor, care i-au urmărit în grăbita lor călătorie, Cuvântul Domnului a venit la Moise spunând: “Vorbește copiilor lui Israel: Să-mi aducă un dar; să-l primiți pentru Mine de la orice om care-l va da cu tragere de inimă.”
-78-
Poporul lui avea bunuri puține și nici o perspectivă de viitor pentru a le spori; dar în fața lor se afla o țintă — să construiască un cort pentru Dumnezeu. Domnul a vorbit și ei trebuia să asculte de glasul Lui. Ei n-au reținut nimic. Toți au dat cu o mână binevoitoare, nu numai o oarecare cantitate din avutul lor, ci o mare parte din bunurile lor. Le-au devotat Domnului cu bucurie și din toată inima, și, făcând așa, El a fost mulțumit. Nu erau toate ale Sale? Nu El le-a dat tot ceea ce aveau? Dacă El a cerut, nu era datoria lor să dea înapoi Celui care i-a împrumutat, ceea ce era al Lui?
N-a fost nevoie de îndemnare. Poporul a adus mai mult decât li s-a cerut și li s-a spus să se oprească, pentru că era deja mai mult decât necesar. Și iarăși, la construirea templului, apelul pentru ajutoare a primit un răspuns din toată inima. Poporul n-a dat din silă. Ei s-au bucurat de perspectiva ca o clădire să fie ridicată pentru închinare adusă lui Dumnezeu și au dăruit mai mult decât îndeajuns pentru scopul propus. David a binecuvântat pe Dumnezeu înaintea adunării și a spus: “Căci ce sunt eu, și ce este poporul meu pentru ca să putem să-ți aducem daruri de bunăvoie? Totul vine de la Tine, și din mâna Ta primim ce-ți aducem.” Și iarăși, în rugăciunea lui, David a mulțumit prin aceste cuvinte: “Doamne, Dumnezeul nostru, din mâna Ta vin toate aceste bogății, pe care le-am pregătit ca să-ți zidim o casă, ție, Numelui Tău cel sfânt, și ale Tale sunt toate.”
David știa bine de unde veneau toate aceste daruri. Fie ca cei de astăzi, care se bucură de iubirea Mântuitorului, să poată înțelege că argintul și aurul lor sunt ale Domnului și trebuie să fie folosite pentru promovarea slavei Sale, nu să le rețină spre a se îmbogăți și spre a se satisface pe ei înșiși. El are un drept indiscutabil asupra bunurilor pe care le-a împrumutat creaturilor Sale. Tot ceea ce posedă ei este al Lui.
Există obiective înalte și sfinte care cer mijloace, și banii astfel investiți vor produce dătătorului o bucurie mai înaltă și permanentă decât dacă ar fi fost cheltuiți pentru satisfacere personală sau strânși pentru lăcomia de câștig. Când Dumnezeu cere comoara noastră, oricât ar fi suma, răspunsul binevoitor este ceea ce face ca darul să fie o jertfă consacrată Lui, și dătătorul să strângă pentru el o comoară în cer, pe care molia n-o poate strica, pe care focul n-o poate mistui, nici hoții să intre să o fure. Investiția este sigură. Banii sunt puși în pungi care n-au găuri; ea este asigurată.
-79-
Pot creștinii, care se laudă cu o lumină mai mare decât au avut evreii, să dea mai puțin decât ei? Pot creștinii, care trăiesc aproape de încheierea timpului, să fie mulțumiți cu darurile lor, când nu sunt nici pe jumătate așa de mari cum au fost cele ale iudeilor? Dărnicia lor trebuia să fie spre folosul națiunii lor; lucrarea din aceste zile de pe urmă se extinde peste lumea întreagă. Solia adevărului trebuie să meargă la toate națiunile, limbile și popoarele; publicațiile ei, tipărite în multe limbi, trebuie să fie răspândite ca frunzele, toamna.
Stă scris: “Astfel dar, fiindcă Hristos a pătimit în trup, înarmați-vă și voi cu același fel de gândire.” Și iarăși: “Cine zice că rămâne în El, trebuie să trăiască și el cum a trăit Isus.” Să ne întrebăm: Ce ar fi făcut Mântuitorul nostru în împrejurările în care trăim noi? Care ar fi fost eforturile Lui pentru salvarea sufletelor? Întrebarea aceasta a primit răspuns prin exemplul lui Hristos. El a părăsit regalitatea Sa, a lăsat la o parte slava Sa, a sacrificat bogățiile Sale și a îmbrăcat divinitatea Sa cu natura omenească, să poată ajunge la oameni acolo unde erau ei. Exemplul Său arată că El și-a dat viața pentru păcătoși.
Satana i-a spus Evei că s-ar putea câștiga o mare stare de fericire prin satisfacerea apetitului neîngăduit, dar făgăduința lui Dumnezeu pentru om se bazează pe negarea eului. Când Hristos suferea în chinuri pe crucea cea rușinoasă pentru răscumpărarea omului, natura omenească a fost înălțată. Familia omenească a fost înălțată. Familia omenească poate fi ridicată să facă legătura cu cerul numai prin cruce. Lepădarea eului și crucea ne întâlnesc la fiecare pas în călătoria noastră spre cer.
Spiritul cerului este spiritul generozității; spiritul egoismului este spiritul lui Satana. Iubirea jertfitoare de sine a lui Hristos este descoperită pe cruce. El a dat tot ce a avut și apoi S-a dat pe Sine, ca omul să poată fi mântuit. Crucea lui Hristos apelează la bunăvoința fiecărui urmaș al binecuvântatului Mântuitor. Principiul ilustrat acolo este a da, a da. Acesta, adus la îndeplinire prin bunăvoință reală și fapte bune, este adevăratul rod al vieții creștine. Principiul celor lumești este a obține, a obține și astfel se așteaptă ei să-și asigure fericirea; dar, adus la îndeplinire sub toate aspectele, rodul este mizerie și moarte.
-80-
Misiunea urmașilor lui Hristos este să ducă adevărul locuitorilor pământului, să-i salveze din vinovăția și nepăsarea lor. Oamenii trebuie să aibă adevărul pentru ca să fie sfințiți prin el, și noi suntem canale ale luminii lui Dumnezeu. Talentele noastre, banii noștri, cunoștința noastră nu sunt numai pentru beneficiul nostru; ele trebuie să fie folosite pentru salvarea de suflete, pentru a ridica pe om din viața lui de păcat și a-l aduce, prin Hristos, la nemărginitul Dumnezeu.
Noi trebuie să fim, în această cauză, lucrători zeloși, căutând să-i conducem pe păcătoșii care se pocăiesc și cred la Răscumpărătorul divin și să le întipărim înaltul simțământ al iubirii lui Dumnezeu pentru om. “Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viața veșnică.” Ce iubire fără seamăn este aceasta! Un subiect pentru cea mai profundă meditație! Iubirea uimitoare a lui Dumnezeu pentru o lume care nu L-a iubit! Cugetarea are o putere cuceritoare asupra sufletului și aduce mintea în supunere față de voia lui Dumnezeu. Oameni care sunt nebuni după câștig și sunt dezamăgiți și nefericiți în urmărirea lor după ale lumii au nevoie să cunoască acest adevăr ca să potolească foamea continuă și setea sufletelor lor.
Sunt căutați misionari pentru Dumnezeu în marile orașe, spre a aduce lumină celor care se află în umbra morții. Este nevoie de mâini experimentate care, cu blândețea înțelepciunii și tăria credinței, să ridice sufletele obosite la pieptul unui Răscumpărător îndurător. Ah, egoism! Ce blestem! El ne împiedică să ne angajăm în serviciul lui Dumnezeu. El ne împiedică să înțelegem cerințele datoriei, care să facă inimile noastre să strălucească de zel înfocat. Toate energiile noastre trebuie îndreptate spre ascultare de Hristos. A împărți interesul nostru cu conducătorii erorii este a ajuta partea cea rea și a avantaja pe vrăjmașii noștri. Adevărul lui Dumnezeu nu cunoaște compromis cu păcatul, nici o legătură cu prefăcătoria, nici o unire cu păcatul. Sunt căutați ostași care vor răspunde totdeauna la apel și sunt gata pentru acțiune imediată, nu din cei care, când este nevoie, sunt găsiți ajutându-i pe vrăjmași.
-81-
Lucrarea noastră este mare. Totuși, sunt mulți care mărturisesc a crede adevărurile sacre, dar sunt paralizați de sofismele lui Satana și nu fac nimic pentru cauza lui Dumnezeu, ci mai degrabă pun piedici. Când vor activa ei ca cei ce așteaptă pe Domnul? Când vor arăta un zel conform cu credința lor? Mulți oameni își rețin în mod egoist banii și își liniștesc conștiința cu un plan de a face un mare bine pentru cauza lui Dumnezeu după moartea lor. Ei fac un testament, prin care donează diferitelor interese ale bisericii o sumă mare, și apoi stau liniștiți, cu simțământul că au făcut tot ce se putea cere de la ei. În ce a fost negat eul prin fapta aceasta? Dimpotrivă, ei au arătat adevărata esență a egoismului. Când nu se mai pot folosi de banii lor, ei își propun să-i dea lui Dumnezeu. Dar îi vor reține atâta timp, până când sunt constrânși să renunțe la ei printr-un vestitor care nu poate fi înlăturat.
Un astfel de testament este adesea o dovadă a adevăratei lăcomii. Dumnezeu ne-a făcut pe toți ispravnici ai Săi și în nici un caz nu ne-a autorizat să neglijăm datoria noastră sau s-o lăsăm s-o facă alții. Apelul pentru bani pentru înaintarea cauzei adevărului niciodată nu va fi mai urgent decât acum. Banii noștri niciodată nu vor face mai mult bine decât în timpul de față. Fiecare zi de întârziere în a le da o destinație corectă limitează perioada în care să facă o bună lucrare de câștigare de suflete. Dacă lăsăm altora să facă lucrarea pe care Dumnezeu ne-a lăsat-o nouă s-o facem, ne facem rău nouă și Lui, care ne-a dat tot ce avem. Cum pot alții să facă mai bine lucrarea noastră de binefacere, decât o putem face noi înșine? Dumnezeu dorește ca fiecare om să fie, în timpul vieții lui, executorul testamentului său în această problemă. Adversitate, accident sau intrigă pot pune capăt pentru totdeauna faptelor de binefacere planificate, când cel care a adunat o avere nu mai este ca s-o păzească. Este trist că atât de mulți neglijează ocaziile de aur din prezent spre a face bine și așteaptă să fie dați afară din isprăvnicie, înainte de a restitui Domnului mijloacele pe care El li le-a împrumutat ca să fie folosite spre slava Sa.
-82-
Un subiect însemnat în învățăturile lui Hristos este frecvența și seriozitatea cu care a mustrat păcatul lăcomiei și a arătat pericolul strângerii lucrurilor pământești și al excesivei iubiri de câștig. În locuințele bogaților, la templu și pe străzi, El i-a avertizat pe cei care se ocupă de mântuire: “Vedeți și păziți-vă de orice fel de lăcomie de bani.” “Nu puteți sluji lui Dumnezeu și lui Mamona.”
Această devoțiune crescândă pentru obținerea de bani și egoismul dau naștere la dorința după câștig, care îndepărtează favoarea lui Dumnezeu de la biserică și omoară spiritualitatea ei. Când capul și mâinile sunt în mod continuu ocupate cu plănuirea și munca pentru acumulare de bogății, cerințele lui Dumnezeu și ale omenirii sunt uitate. Dacă Dumnezeu ne-a binecuvântat cu prosperitate, aceasta n-a făcut-o pentru a abate timpul și atenția noastră de la El și să le dăm celor care ne-au fost împrumutate de El. Dătătorul este mai mare decât darul. Noi nu suntem ai noștri; noi am fost cumpărați cu un preț. Am uitat noi acel preț nemărginit plătit pentru răscumpărarea noastră? A murit recunoștința din inimă? N-a făcut de rușine crucea lui Hristos viața de comoditate și dedare la poftă egoistă?
Ce s-ar fi întâmplat dacă Hristos, ajuns obosit de nerecunoștința și abuzul care-L întâmpinau din toate părțile, ar fi părăsit lucrarea Sa? Ce ar fi fost dacă niciodată nu ar fi ajuns acel timp când a spus: “S-a isprăvit!” Și dacă S-ar fi întors la cer descurajat de primirea Sa? Și dacă niciodată n-ar fi trecut prin acel chin sufletesc din grădina Getsemani, care a stors din porii Săi stropi mari de sânge?
Hristos a fost influențat în lucrarea Sa pentru mântuirea neamului omenesc de o iubire care n-are asemănare și o consacrare față de voința Tatălui Său. El a muncit pentru binele omului chiar până în ceasul umilinței Lui. El și-a petrecut viața în sărăcie și tăgăduire de sine pentru păcatul cel degradant. În lumea care era a Lui n-a avut un loc unde să-și plece capul cel obosit. Noi recoltăm roadele acestui nemărginit sacrificiu de sine; și totuși, când lucrarea trebuie făcută, când banii noștri sunt doriți pentru a ajuta lucrarea Răscumpărătorului în salvarea de suflete, noi ne sustragem de la datorie și ne rugăm să fim scuzați. Trândăvie dezonorantă, indiferență nepăsătoare și egoism păcătos pecetluiesc simțurile noastre față de cerințele lui Dumnezeu.
-83-
O, a trebuit ca Hristos, Maiestatea cerului, Împăratul slavei, să poarte crucea cea grea, să poarte coroana de spini, să bea paharul cel amar, în timp ce noi închinăm spre comoditate, ne slăvim pe noi înșine și uităm de sufletele pentru care El a murit să le răscumpere prin sângele Lui cel prețios? Nu; să dăm cât mai avem putere. Să facem cât mai avem tărie. Să lucrăm cât mai este ziuă. Să ne consacrăm timpul și banii pentru slujirea lui Dumnezeu, ca să putem avea aprobarea Sa și să primim răsplata Lui.