Iubirea de lume
Ispita care a fost adusă pe muntele cel mare de către Satana înaintea Mântuitorului nostru este una din ispitele principale cărora trebuie să le facă față neamul omenesc. Împărățiile lumii în strălucirea lor au fost oferite de Satan în dar lui Hristos, cu condiția ca Hristos să-i dea cinstea datorată unuia mai mare. Mântuitorul nostru a simțit puterea acestei ispite; însă a înfruntat-o în locul nostru și a biruit. El nu ar fi fost pus la probă în acest punct dacă omul nu avea să fie încercat cu aceeași ispită. Prin împotrivirea Lui, El ne-a dat un exemplu legat de calea pe care ar trebui s-o urmăm când Satana va veni la fiecare dintre noi, pentru a ne face să ne pierdem integritatea morală.
Nici un om nu poate fi un urmaș al lui Hristos și totuși să-și lege sentimentele de lucrurile lumii. Ioan, în prima lui epistolă, scrie: “Nu iubiți lumea și nici lucrurile care sunt în lume. Dacă vreun om iubește lumea, iubirea Tatălui nu este în el.” Răscumpărătorul nostru, care a înfruntat ispitele lui Satana în puterea lor deplină, cunoaște primejdia în care se află omul, aceea de a ceda ispitei de a iubi lumea.
Hristos S-a identificat cu neamul omenesc, suportând punerea la probă în acest punct și biruind în locul omului. El a fost înarmat cu avertizări chiar în acele puncte în care Satana avea să reușească cel mai bine în ispitele îndreptate împotriva omului. El a știut că Satana avea să câștige biruința asupra omului, dacă acesta nu era îndeosebi păzit în punctele apetitului și iubirii onorurilor și bogățiilor lumești. El spune: “Nu vă strângeți comori pe pământ, unde molia și rugina le strică și unde hoții le sapă și le fură; ci strângeți-vă comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică și unde hoții nu le sapă, nici nu le fură; căci unde este comoara ta, acolo va fi și inima ta.” “Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni. Căci, sau va urî pe unul și va iubi pe celălalt, sau va ține la unul și va disprețui pe celălalt. Nu puteți sluji lui Dumnezeu și lui Mamona.”
-478-
Aici Hristos a adus înaintea noastră doi stăpâni, Dumnezeu și lumea, și a prezentat în mod lămurit faptul că ne este de-a dreptul imposibil să-i slujim pe amândoi. Dacă predomină interesul și iubirea noastră pentru această lume, nu vom aprecia lucrurile care, mai presus de oricare altele, sunt vrednice de atenția noastră. Iubirea de lume va exclude dragostea de Dumnezeu și va subordona interesele noastre cele mai înalte unor considerente lumești. Astfel, Dumnezeu nu va deține un loc atât de înalt în afecțiunea și devotamentul nostru ca lucrurile lumii.
Faptele ne vor arăta exact în ce măsură se bucură comorile pământești de afecțiunea noastră. Interesele lumești au parte de străduințele, îngrijorările și grijile cele mai mari, în timp ce considerentele veșnice sunt puse pe planul al doilea. Prin aceasta, Satana primește de la om acea închinare pe care a cerut-o de la Hristos, dar nu a reușit s-o obțină. Dragostea egoistă de lume este ceea ce corupe credința urmașilor declarați ai lui Hristos și îi face să fie slabi în tărie morală. Cu cât își iubesc mai mult bogățiile pământești, cu atât se îndepărtează mai mult de Dumnezeu, cu atât sunt mai puțin părtași la natura Sa divină, care le-ar da o înțelegere a influențelor corupătoare din lume și a primejdiilor la care sunt expuși.
Scopul pe care îl urmărește Satana prin ispitele lui este de a face lumea foarte atrăgătoare. Prin iubirea de bogății și onoare lumească, el are o putere fermecătoare de a câștiga afecțiunea chiar și a lumii care mărturisește că este creștină. O mare parte a bărbaților ce declară că sunt creștini vor face orice sacrificiu pentru a câștiga bogății; și cu cât au un succes mai mare în scopul pe care l-au urmărit, cu atât mai puțină iubire au pentru adevărul prețios și încă mai puțin interes pentru înaintarea lui. Își pierd dragostea pentru Dumnezeu și se poartă ca niște oameni ieșiți din minți. Cu cât prosperă mai mult prin câștigul de averi, cu atât se simt mai săraci — pentru că nu au mai mult — și cu atât vor investi mai puțin în cauza lui Dumnezeu.
-479-
Faptele acelor bărbați care au o dragoste nesănătoasă de averi arată că nu le este cu putință să slujească la doi stăpâni, lui Dumnezeu și lui Mamona. Dumnezeul lor este banul. Ei se închină puterii lui. Slujesc lumii, în toate scopurile și intențiile lor. Cinstea, care este darul primit prin naștere, este sacrificată pentru câștig lumesc. Această putere stăpânitoare le controlează mintea și vor încălca Legea lui Dumnezeu pentru a-și sluji propriilor interese, pentru a-și spori comoara pământească.
Pot mărturisi religia lui Hristos mulți care nu iubesc și nu iau în seamă nici litera, nici principiile învățăturilor lui Hristos. Ei își folosesc cea mai bună parte a puterilor pentru atingerea scopurilor lumești și se pleacă înaintea lui Mamona. Este un fapt alarmant că atât de mulți sunt amăgiți de Satana și că imaginația lor este activată de strălucite perspective de câștig lumesc. Ei ajung să fie orbiți de orizontul unei fericiri desăvârșite, dacă ar putea să-și câștige dezideratul dobândind cinste și bogăție în lume. Satan îi ispitește cu mita îmbietoare: “Toate aceste lucruri ți le voi da ție”, toată puterea aceasta, toată bogăția aceasta cu care ai putea face foarte mult bine. Când însă obiectivul pentru care au trudit este cucerit, ei nu mai au acea legătură cu Răscumpărătorul cel plin de dăruire de sine, care ar vrea să-i facă părtași la natura divină. Ei își strâng la piept comorile pământești și disprețuiesc tăgăduirea și jertfirea de sine cerute de Hristos. N-au nici un chef să se despartă de iubitele lor comori pământești, unde se află (și) inimile lor. Și-au schimbat stăpânii; l-au acceptat pe Mamona în locul lui Hristos. Mamona este dumnezeul lor și lui îi slujesc.
Satana s-a asigurat de închinarea acestor suflete amăgite prin iubirea lor de averi. Schimbarea a avut loc într-un mod atât de greu de sesizat și puterea lui Satana este atât de înșelătoare, atât de josnică, încât ei sunt aduși la unison cu lumea și nu percep că s-au despărțit de Hristos și că nu mai sunt slujitorii Săi decât cu numele.
-480-
Satana se ocupă de oameni, deghizându-se mai mult decât a făcut-o cu Hristos în pustia ispitei, căci este umilit pentru pierderea luptei de acolo. Este un dușman învins. El nu vine la om direct, pretinzându-i cinstire prin închinare exterioară. Le cere pur și simplu oamenilor să-și lege afecțiunea de lucrurile bune ale acestei lumi. Dacă reușește să le antreneze mintea și afectul, atracțiile cerești sunt eclipsate. Tot ce vrea de la om este ca acesta să cadă în puterea amăgitoare a ispitelor sale, să iubească lumea, să iubească rangul și poziția, să iubească banii și să-și lipească afecțiunea de comorile pământești.
Exemplul lui Hristos ne arată că singura speranță de victorie pe care o avem este de a ne împotrivi continuu atacurilor lui Satana. El, care a triumfat înaintea vrăjmașului sufletelor în lupta cu ispita, înțelege puterea pe care o are Satana asupra rasei umane și l-a biruit în locul nostru. Ca învingător, El ne-a oferit avantajul biruinței Sale, pentru ca în eforturile noastre de a rezista ispitelor lui Satana, să putem uni slăbiciunea noastră cu tăria Sa, nevrednicia noastră cu meritele Sale. Și, aflându-ne în mari ispite, sprijiniți de puterea Lui nesecată, putem rezista în atotputernicul Său Nume și birui după cum a biruit El.
Mântuitorul nostru ne-a pus la îndemână răscumpărarea, trecând prin suferințe de nespus. În această lume, El a fost neonorat și necunoscut, pentru ca, prin minunata Sa bunăvoință și umilință, să-l poată înălța pe om pentru a primi onoruri cerești și bucurii nepieritoare în curțile Sale împărătești. Să cârtească omul căzut pentru că Cerul nu poate fi obținut decât prin luptă, înjosire de sine și trudă?
Întrebarea pusă de multe inimi mândre este: De ce trebuie să umblu în umilință și pocăință înainte de a putea avea asigurarea acceptării lui Dumnezeu și de a obține răsplata nemuririi? De ce nu este calea către Cer mai puțin dificilă, mai plăcută și atrăgătoare? Pe toți aceștia care se îndoiesc și murmură îi îndreptăm către marele nostru Exemplu, pe când suferea sub povara vinei omului sau îndura cele mai crâncene dureri din pricina foamei. El era fără păcat și, mai mult decât atât, era Prințul Cerului; în locul omului însă, El a devenit păcat pentru neamul omenesc. “El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa, care ne dă pacea, a căzut peste El, și prin rănile Lui suntem tămăduiți.”
-481-
Hristos a jertfit totul pentru om, pentru a-i deschide acestuia posibilitatea de a câștiga Cerul. Acum este rândul omului să arate ce este dispus să jertfească de bunăvoie de dragul lui Hristos pentru a putea câștiga slava nemuritoare. Cei care înțeleg corect măreția mântuirii și a prețului ei nu vor murmura niciodată că trebuie să semene cu lacrimi și că lupta și tăgăduirea de sine sunt partea creștinului în această viață. Condițiile mântuirii pentru om sunt rânduite de Dumnezeu. Umilința și purtarea crucii sunt prevederile hotărâte prin care păcătosul pocăit urmează să găsească mângâiere și pace. Gândul că Isus a acceptat o umilință și un sacrificiu pe care omul nu va fi chemat niciodată să le îndure ar trebui să reducă la tăcere orice voce cârtitoare. Cea mai dulce bucurie îl cuprinde pe om prin pocăința lui sinceră față de Dumnezeu, din cauza încălcării Legii Sale, și prin credința în Hristos ca răscumpărător și apărător al celui păcătos.
Oamenii muncesc plătind un preț mare pentru a-și asigura comorile acestei vieți. Ei acceptă să trudească și îndură greutăți și privațiuni pentru a câștiga vreun avantaj lumesc. De ce ar fi păcătosul mai puțin dispus să rabde, să sufere și să sacrifice pentru a-și asigura o comoară ce nu piere, o viață care merge în paralel cu viața lui Dumnezeu, o cunună de slavă nemuritoare, care nu se ofilește? Inepuizabilele comori ale Cerului, moștenirea care întrece în valoare orice închipuire, care este o măsură veșnică de slavă, trebuie să fie obținute de noi cu orice preț. Nu ar trebui să cârtim când este vorba de tăgăduire de sine; căci Domnul vieții și al slavei a acceptat-o înaintea noastră. Nu ar trebui să evităm suferința și lipsurile; căci Maiestatea Cerului le-a primit în locul celor păcătoși. Sacrificarea comodității și lipsei de bătaie de cap nu ar trebui să nască nici măcar un gând de nemulțumire, pentru că Răscumpărătorul lumii le-a acceptat pe toate acestea în numele nostru. Dacă facem o evaluare cât se poate de generoasă a tuturor dovezilor de tăgăduire de sine, a privațiunilor și sacrificiilor noastre, vom realiza că ne costă cu mult mai puțin în toate privințele decât l-a costat pe Prințul vieții. Orice sacrificiu pe care l-am putea face devine cu totul nesemnificativ când este comparat cu ceea ce a făcut Hristos pentru noi.