Zecimi și daruri
Misiunea bisericii lui Hristos este aceea de a-i salva pe păcătoșii care sunt gata să piară. Este de a face cunoscută dragostea lui Dumnezeu față de oameni și de a-i câștiga la Hristos prin eficiența acelei iubiri. Adevărul pentru acest timp trebuie dus în colțurile întunecate ale pământului, iar această lucrare poate începe în cămin. Urmașii lui Hristos nu ar trebui să ducă o viață egoistă; ci, plini de Duhul lui Hristos, ar trebui să lucreze în armonie cu El.
Există anumite cauze pentru răceala și necredința de acum. Iubirea de lume și grijile vieții despart sufletul de Dumnezeu. Apa vieții trebuie să fie în noi și să izvorască, țâșnind în viață veșnică. Trebuie să facem în exterior lucrarea pe care Dumnezeu o face înăuntru. Dacă acela care este creștin s-ar bucura de lumina vieții, el ar trebui să-și sporească eforturile de a-i face și pe alții să cunoască adevărul. Viața lui trebuie să fie caracterizată prin străduințele și sacrificiile de a face bine altora; și atunci nu se va mai plânge nimeni că nu se bucură de viață.
Îngerii sunt angajați continuu în lucrarea desfășurată pentru fericirea altora. Aceasta este fericirea lor. Ceea ce inimile egoiste ar considera drept slujbă umilitoare, slujirea acelor persoane care sunt inferioare în toate privințele, în caracter și rang, este lucrarea îngerilor curați, fără păcat, din curțile împărătești ale cerului. Spiritul iubirii jertfitoare de sine a lui Hristos este spiritul care domnește pretutindeni în cer și chiar motivul fericirii de acolo.
Cei care nu simt vreo plăcere deosebită în faptul de a căuta să fie o binecuvântare pentru alții, lucrând, chiar cu prețul sacrificiului pentru a le face bine, nu pot avea spiritul lui Hristos sau al cerului; căci ei nu au nici o legătură cu lucrarea îngerilor cerești și nu pot participa la fericirea acestora. Hristos a spus: “Va fi mai multă bucurie în cer pentru un singur păcătos care se pocăiește, decât pentru nouăzeci și nouă de oameni drepți care n-au nevoie de pocăință”. Dacă bucuria îngerilor este de a-i vedea pe cei păcătoși pocăindu-se, nu va fi și bucuria păcătoșilor salvați prin sângele lui Hristos de a-i vedea pe alții pocăindu-se și întorcându-se la Hristos prin mijlocirea lor? Lucrând în armonie cu Hristos și cu îngerii sfinți, vom avea experiența unei bucurii care nu poate fi dobândită în afara acestei lucrări.
-382-
Principiul crucii lui Hristos îi aduce pe toți cei care cred sub obligația puternică a tăgăduirii de sine, de a da și altora lumina și de a-și oferi mijloacele materiale pentru răspândirea luminii. Dacă ei sunt în legătură cu cerul, vor fi angajați în lucrare în armonie cu îngerii.
Principiul celor lumești este de a obține tot ce sunt în stare din lucrurile pieritoare ale acestei vieți. Dragostea egoistă de câștig este principiul călăuzitor în viețile lor. Însă bucuria cea mai curată nu se găsește în bogății și nici acolo unde lăcomia poftește neîntrerupt, ci acolo unde domnește mulțumirea și unde iubirea jertfitoare de sine este principiul dominant. Sunt mii de oameni care își petrec viețile în îngăduință față de propriile slăbiciuni și ale căror inimi sunt pline de insatisfacție. Ei sunt victimele egoismului și nemulțumirii în efortul inutil de a-și satisface mintea cu plăceri. Însă nefericirea este întipărită chiar pe fețele lor, iar în spatele lor este un deșert, pentru că umblarea nu le este roditoare în fapte bune.
În măsura în care iubirea lui Hristos ne umple inima și ne controlează viața, lăcomia, egoismul și iubirea comodității vor fi înfrânte și plăcerea noastră va fi de a face voia lui Hristos, ai cărui slujitori pretindem că suntem. Fericirea noastră va fi atunci proporțională cu lucrările noastre altruiste, înrâurite de iubirea lui Hristos.
Înțelepciunea divină a prevăzut în planul de mântuire legea interacțiunii, făcând ca lucrarea de binefacere să fie de două ori binecuvântată, în toate ramurile ei. Cel care dă celor în nevoie îi binecuvântează pe alții și este el însuși binecuvântat într-o măsură încă și mai mare. Dumnezeu și-ar fi putut atinge obiectivul de a-i salva pe cei păcătoși fără ajutorul omului; dar El știa că omul nu putea fi fericit fără a juca un rol în marea lucrare în care și-ar fi putut cultiva tăgăduirea de sine și generozitatea.
Pentru ca omul să nu piardă rezultatele binecuvântate ale facerii de bine, Răscumpărătorul nostru a făcut planul de a-l numi pe acesta împreună lucrător cu El. Printr-un șir de împrejurări care să reclame mărinimia lui, El revarsă asupra omului cele mai bune mijloace de a cultiva generozitatea și îi formează obiceiul de a dărui pentru ajutorarea celor săraci și pentru înaintarea cauzei Sale. El îi trimite pe cei săraci ca reprezentanți ai Săi. Prin nevoia lor, o lume ruinată scoate de la noi talanții influenței și ai mijloacelor materiale pentru a le prezenta adevărul, fără de care sunt în primejdie de moarte. Și, când luăm aminte la aceste chemări prin lucrare și prin fapte de milostenie, ne transformăm după chipul Aceluia care a devenit sărac de dragul nostru. Dăruind, îi binecuvântăm pe alții și astfel strângem adevăratele bogății.
-383-
În biserică s-a făcut simțită o mare lipsă a generozității. Cei care au fost cei mai capabili să ajute la înaintarea cauzei lui Dumnezeu nu au făcut decât puțin. Îndurător, Dumnezeu a adus această clasă socială la cunoașterea adevărului, pentru ca să poată aprecia valoarea lui inestimabilă în comparație cu comorile pământești. Isus le-a spus acestora: “Urmați-Mă”. El îi pune la probă printr-o invitație la cina pe care a pregătit-o. El privește pentru a vedea ce caractere vor dobândi, dacă propriile lor interese egoiste vor fi considerate ca având o valoare mai mare decât bogățiile veșnice. Mulți dintre acești dragi frați aduc acum prin faptele lor scuzele menționate în pilda următoare:
“Și Isus i-a spus: ‘Un om a dat o cină mare și a poftit pe mulți. La ceasul cinei, a trimis pe robul său să spună celor poftiți: Veniți, căci, iată toate sunt gata. Dar toți, parcă fuseseră vorbiți, au început să se dezvinovățească. Cel dintâi i-a zis: Am cumpărat un ogor și trebuie să mă duc să-l văd; rogu-te să mă ierți. Un altul a zis: Am cumpărat cinci perechi de boi și mă duc să-i încerc, iartă-mă te rog. Un altul a zis: Tocmai acum m-am însurat, și de aceea nu pot veni. Când s-a întors robul, a spus stăpânului său aceste lucruri. Atunci stăpânul casei s-a mâniat, și a zis robului său: Du-te degrabă în piețele și ulițele cetății, și adu aici pe săraci, ciungi, orbi și șchiopi.’”
Această pildă reprezintă în mod corect starea multora care mărturisesc credința în adevărul prezent. Domnul le-a trimis invitația de a veni la cina pe care le-a pregătit-o cu mare cheltuială; însă interesele lumești li se par acestora de o importanță mai mare decât comoara cerească. Sunt invitați să ia parte la lucruri de o valoare eternă; dar fermele, vitele și interesele lor personale li se par atât de importante comparativ cu supunerea la invitația cerească, încât întrec orice atracție divină, iar aceste lucruri pământești sunt aduse ca scuză pentru nesocotirea poruncii cerești: “Veniți, căci iată toate sunt gata!” Acești frați urmează orbește exemplul celor prezentați în pildă. Ei se uită la averile lor lumești și spun: “Nu, Doamne, nu Te pot urma, Te rog să mă scuzi”.
-384-
Chiar binecuvântările pe care Dumnezeu le-a dat acestor oameni pentru a-i pune la încercare, ca să vadă dacă vor da “lui Dumnezeu ceea ce este al lui Dumnezeu”, ei le folosesc drept scuză pentru faptul că nu se pot supune cerințelor adevărului. Ei și-au strâns în brațe comoara pământească și spun: “Trebuie să am grijă de aceste lucruri; nu trebuie să neglijez lucrurile acestei vieți; aceste lucruri sunt ale mele.” Astfel, inimile acestor oameni au devenit la fel de nesimțitoare ca drumul bătut. Închid ușile inimilor lor înaintea mesajului ceresc, care spune: “Veniți, căci, iată toate sunt gata”, și o deschid pentru a lăsa înăuntru povara lumii și grija pentru afaceri, Isus bătând în zadar pentru a I se deschide.
Inimile lor sunt atât de pline de spini și de grijile acestei vieți, încât lucrurile cerești nu-și mai pot găsi vreun loc în ele. Isus îi invită pe cei obosiți și împovărați, făgăduindu-le odihnă dacă vor vrea să vină la El. Îi poftește să schimbe jugul egoismului și lăcomiei, jug care le provoacă răni și îi face robi ai Mamonei, cu jugul Său, despre care declară că este bun, și cu povara Sa, care este ușoară. El spune: “Învățați de la Mine, căci Eu sunt blând și smerit cu inima; și veți găsi odihnă pentru sufletele voastre.” El dorește ca ei să lase deoparte poverile grele ale grijilor și încurcăturilor lumești și să ia jugul Său, care este tăgăduirea de sine și jertfirea pentru alții. Această povară se va dovedi ușoară. Cei care refuză să accepte ușurarea pe care le-o oferă Hristos și continuă să poarte jugul incomod al egoismului, împingându-și sufletele la maximum în planuri pentru a acumula bani pentru satisfacții egoiste, nu au cunoscut pacea și odihna aflate în purtarea jugului lui Hristos și în ridicarea poverilor tăgăduirii de sine și ale generozității dezinteresate pe care le-a purtat Hristos pentru ei.
-385-
Când iubirea de lume pune stăpânire pe inimă și devine o pasiune dominantă, nu mai rămâne loc pentru adorarea lui Dumnezeu; căci puterile superioare ale minții se supun robiei lui Mamona și nu pot reține gânduri legate de Dumnezeu și cer. Mintea nu-și mai amintește de Dumnezeu și este îngustată și redusă la scopul de a acumula bani.
Din pricina egoismului și a iubirii de lume, acești oameni au manifestat din ce în ce mai puțină sensibilitate pentru înțelegerea importanței lucrării în aceste zile din urmă. Ei nu și-au educat mintea în preocuparea de a-I sluji lui Dumnezeu. Nu au o experiență în această direcție. Averea lor le-a absorbit toată afecțiunea și a eclipsat însemnătatea planului de mântuire. În timp ce își îmbunătățesc și își extind planurile lumești, ei nu văd deloc necesitatea răspândirii și extinderii lucrării lui Dumnezeu. Își investesc mijloacele materiale în lucrurile vremelnice, nu în cele veșnice. Inimile le sunt cuprinse de ambiția de a dobândi mai multe bunuri. Dumnezeu i-a făcut depozitarii Legii Sale, pentru ca ei să poată face ca lumina ce le-a fost dată cu atâta mărinimie să strălucească mai departe și pentru alții. Dar ei și-au sporit într-atât grijile și neliniștile, încât nu au deloc timp să-i binecuvânteze pe alții prin influența lor, să converseze cu vecinii lor, să se roage cu și pentru ei și să caute să-i aducă la cunoașterea adevărului.
Acești oameni sunt răspunzători pentru binele pe care l-ar putea face, dar de la care se eschivează, scuzându-se din cauza grijilor și poverilor lumești care le acaparează mintea și le absorb afecțiunea. Sufletele pentru care a murit Hristos ar putea fi salvate prin efortul lor personal și exemplul plin de evlavie. Sufletele prețioase pier din lipsa luminii pe care a dat-o Dumnezeu oamenilor pentru ca aceștia să o reflecte asupra cărării altora. Dar lumina scumpă este ascunsă sub obroc și nu oferă nici o rază pentru cei din casă.
Fiecare om este un administrator al lui Dumnezeu. El și-a încredințat bunurile fiecăruia dintre noi; dar omul pretinde aceste bunuri ca fiind doar ale sale. Hristos spune: “Puneți-i la schimbător până Mă voi întoarce.” Vine un timp în care Hristos va cere ceea ce Îi aparține, cu dobândă. El va spune fiecărui administrator al Său: “Dă-ți socoteala de isprăvnicia ta”. Cei care au ascuns banii Domnului lor într-un ștergar în pământ, în loc să-i dea la schimbător, și aceia care au risipit banii Domnului lor, cheltuindu-i pe lucruri nefolositoare, în loc să-i depună pentru dobândă, investindu-i în cauza Sa, nu vor fi aprobați de Stăpânul lor, ci vor fi osândiți negreșit. Robul nefolositor din parabolă I-a adus lui Dumnezeu talantul și a spus: “Doamne, am știut că ești un om aspru, care seceri de unde n-ai semănat, și strângi de unde n-ai vânturat; mi-a fost teamă și am ascuns talantul în pământ; iată-ți ce este al tău.” Domnul îi reia cuvintele: “Rob rău și leneș! Ai știut că secer de unde n-am semănat, și că strâng de unde n-am vânturat; deci ar fi trebuit să-mi pui banii la zarafi, pentru ca, la întoarcerea mea să-mi fi luat înapoi cu dobândă ce este al meu.”