Mărturie pentru comunitate. Numărul 24
Marea răzvrătire
Core, Datan și Abiram s-au răzvrătit împotriva lui Moise și Aaron și, făcând aceasta, împotriva Domnului. Domnul pusese responsabilități deosebite asupra lui Moise și Aaron, alegându-i pentru preoție și conferindu-le demnitatea și autoritatea de a conduce adunarea lui Israel. Moise era îndurerat de răzvrătirea continuă a evreilor. Fiind conducătorul vizibil, rânduit de Dumnezeu, el fusese legat de israeliți prin momentele de primejdie prin care trecuseră; și le suportase nemulțumirea, invidia și cârtirea fără să se răzbune și fără să caute să fie eliberat din poziția sa dificilă.
Când erau aduși în împrejurări periculoase sau când poftei lor i se puneau limite, în loc să se încreadă în Dumnezeu, care făcuse lucruri extraordinare pentru ei, israeliții murmurau împotriva lui Moise. Fiul lui Dumnezeu, deși nevăzut pentru popor, era conducătorul lor. El era prezent, mergând înaintea lor și călăuzindu-i în toate călătoriile lor, în timp ce Moise era conducătorul lor vizibil, primind îndrumările de la Înger, care era Hristos.
Idolatrie josnică
În absența lui Moise, adunarea i-a cerut lui Aaron să le facă dumnezei care să meargă înaintea lor și să-i conducă înapoi în Egipt. Aceasta era o insultă la adresa marelui lor Conducător, Fiul Dumnezeului celui Veșnic. Cu numai câteva săptămâni în urmă, stătuseră înaintea muntelui, tremurând, terorizați și cuprinși de un adânc respect, ascultând cuvintele Domnului: “Să nu ai alți dumnezei afară de Mine.” Slava care a sfințit muntele când s-a auzit glasul care l-a zguduit din temelii încă plutea deasupra lui sub privirile adunării, însă evreii și-au întors ochii și au cerut alți dumnezei. Moise, conducătorul lor vizibil, vorbea cu Dumnezeu pe munte. Ei au uitat făgăduința și avertizarea lui Dumnezeu: “Iată, Eu trimit un Înger înaintea ta, ca să te ocrotească pe drum și să te ducă în locul pe care l-am pregătit. Fii cu ochii în patru înaintea Lui și ascultă glasul Lui; să nu te împotrivești Lui, pentru că nu vă va ierta păcatele, căci Numele Meu este în El”.
-340-
Evreii au fost cumplit de necredincioși și josnic de nerecunoscători prin cererea lor nerușinată: “Fă-ne dumnezei care să meargă înaintea noastră”. Moise era absent, dar prezența Domnului rămânea; ei nu au fost părăsiți. Mana a continuat să cadă; iar ei erau hrăniți dimineața și seara de o mână divină. Stâlpul de nor ziua și stâlpul de foc noaptea semnificau prezența lui Dumnezeu, aceasta fiind o vie aducere aminte înaintea lor. Prezența divină nu depindea de prezența lui Moise. Dar chiar în vremea în care el se ruga pe munte Domnului pentru ei, se grăbeau să facă greșeli rușinoase, să încalce Legea dată într-un mod grandios cu atât de puțin timp în urmă.
Aici vedem slăbiciunea lui Aaron. Dacă ar fi arătat curaj moral și i-ar fi mustrat cu îndrăzneală pe conducătorii care făcuseră această cerere rușinoasă, cuvintele sale rostite la timp i-ar fi salvat de la acea teribilă apostazie. Însă dorința lui de a-și păstra popularitatea în adunare și teama de a nu le stârni neplăcerea l-au făcut să sacrifice cu lașitate loialitatea evreilor în acel moment decisiv. El a ridicat un altar, a făcut un chip cioplit și a vestit o zi în care să consacre acel chip ca obiect de închinare și să anunțe înaintea întregului Israel: “Aceștia sunt dumnezeii care te-au condus afară din Egipt”. În timp ce vârful muntelui este încă luminat de slava lui Dumnezeu, Aaron privește calm veselia și dansul în cinstea acestui chip fără viață; iar Dumnezeu îl trimite pe Moise de pe munte ca să certe poporul. Însă Moise n-a vrut să părăsească muntele până când n-au fost ascultate rugămințile lui fierbinți în favoarea lui Israel, până când cererea lui de iertare n-a fost acceptată.
-341-
Tablele Legii, sparte
Moise a coborât de pe munte ținând în mâini prețiosul document: legământul lui Dumnezeu cu omul, condiționat de supunere. Moise era cel mai blând om de pe pământ; când a văzut însă apostazia lui Israel, s-a mâniat și a devenit gelos pentru slava lui Dumnezeu. În indignarea lui, a aruncat la pământ prețiosul legământ al lui Dumnezeu, care îi era mai scump decât viața. El a văzut Legea încălcată de către evrei și, în zelul lui pentru Dumnezeu, pentru a strica idolul căruia i se închinau, a sacrificat tablele de piatră. Aaron stătea alături, calm, suportând cu răbdare mustrarea severă a lui Moise. Toate acestea ar fi putut fi oprite printr-un cuvânt din partea lui Aaron, rostit la momentul potrivit. Într-adevăr, hotărârea nobilă de a trece de partea dreptății în ceasul primejdiei în care se afla Israel ar fi întors mintea lor în direcția corectă.
Îl învinuiește Dumnezeu pe Moise? Nu, nu; marea bunătate a lui Dumnezeu iartă graba și zelul lui Moise, pentru că toate acestea se datorau loialității, dezamăgirii și durerii lui când privirea sa a descoperit apostazia lui Israel. Omul care i-ar fi putut salva pe evrei în ceasul de primejdie este calm. El nu arată indignare din cauza păcatelor poporului, nu-și reproșează nimic și nici nu dă dovadă de remușcări, având simțământul răului pe care l-a făcut; în schimb, el încearcă să-și justifice faptele care au avut ca urmare un păcat îngrozitor. El face poporul răspunzător pentru slăbiciunea lui când a cedat în fața presiunii protestelor lor zgomotoase și dorințelor lor iraționale, așa cum făcuse Moise. El s-a lăsat cuprins de spiritul și simțămintele poporului fără să protesteze, iar apoi a căutat să-i facă pe ei răspunzători.
Adunarea lui Israel l-a considerat pe Aaron un conducător mult mai plăcut decât Moise. El nu era atât de neînduplecat. Ei credeau că Moise arăta un spirit rău; iar simpatia lor se îndrepta către Aaron, pe care Moise îl mustrase așa de sever. Însă Dumnezeu a iertat aprinderea zelului sincer al lui Moise, în vreme ce pe Aaron l-a considerat răspunzător pentru slăbiciunea lui păcătoasă și lipsa integrității morale sub presiunea împrejurărilor. Pentru a se salva pe sine însuși, Aaron a sacrificat mii de israeliți. Evreii au simțit pedeapsa lui Dumnezeu pentru acest act de apostazie; după puțin timp însă, s-au umplut iarăși de nemulțumire și răzvrătire.
-342-
Poporul murmură
Când oștile lui Israel triumfau, luau toată slava pentru ei înșiși; când erau însă puși la probă și încercați prin foamete sau război, îl acuzau pe Moise de toate greutățile lor. Puterea lui Dumnezeu, manifestată într-un mod ieșit din comun la eliberarea lor din Egipt și văzută din timp în timp în toate peregrinările lor, ar fi trebuit să le inspire credință și să le închidă pentru totdeauna gura, spre a nu mai rosti nici măcar o expresie de nerecunoștință. Însă cel mai mic semn de lipsă, cel mai mic fior de teamă în fața primejdiei generate de vreun motiv oarecare ajungea să cântărească pentru ei mai mult decât binele de care avuseseră parte și îi făcea să uite de binecuvântările primite în momentele cele mai primejdioase. Experiența prin care trecuseră când se închinaseră înaintea vițelului de aur ar fi trebuit să facă o impresie atât de adâncă asupra minții lor, încât să nu se șteargă niciodată. Însă, cu toate că semnele neplăcerii lui Dumnezeu erau încă proaspete înaintea lor prin rândurile rărite de lipsa multora din cauza repetatelor jigniri împotriva Îngerului care îi călăuzea, ei nu și-au însușit aceste lecții și nu și-au răscumpărat eșecul din trecut printr-o supunere plină de credincioșie, fiind din nou biruiți de ispitele lui Satana.
Cele mai mari eforturi ale celui mai blând om de pe pământ n-au putut stinge nesupunerea lor. Interesul altruist al lui Moise a fost răsplătit cu invidie, suspiciune și calomnie. Viața umilă de păstor fusese mult mai pașnică și fericită decât poziția sa de acum, ca pastor al acelei uriașe adunări de spirite turbulente. Invidiile lor nebunești erau mai greu de stăpânit decât lupii feroce din pustie. Însă Moise nu îndrăznea să aleagă să-și urmeze propriul drum și să facă după bunul său plac. Lăsase toiagul de păstor la porunca lui Dumnezeu și primise în locul acestuia un toiag al puterii. Nu îndrăznea să-și pună jos sceptrul și să renunțe la poziția sa, până când nu avea să-l elibereze Dumnezeu.
-343-
Este lucrarea lui Satana aceea de a ispiti mintea. El își va introduce sugestiile viclene și va stârni îndoială, întrebări, neîncredere, necredință în cuvintele și faptele celui apăsat de responsabilități, care caută să împlinească gândul lui Dumnezeu în lucrările lui. Este scopul deosebit al lui Satana acela de a turna asupra și în jurul servilor aleși de Dumnezeu necazuri, încurcături și împotrivire, pentru ca aceștia să fie împiedicați și bănuielile nefondate să anuleze într-o mare măsură eforturile cele mai susținute de care sunt în stare servii lui Dumnezeu rânduiți pentru o lucrare specială.
Planul lui Satana este de a-i înlătura din postul datoriei, lucrând prin agenții săi. Pe toți aceia în care poate stârni neîncrederea și suspiciunea îi va folosi ca unelte ale lui. Poziția lui Moise, de a duce poverile pentru Israelul lui Dumnezeu, nu era respectată. Este în firea omului, când nu se află sub influența directă a Duhului lui Dumnezeu, să aibă o predispoziție pentru invidie, gelozie și neîncredere plină de cruzime, care, dacă nu sunt reprimate, vor duce la dorința de a-i submina și prăbuși pe alții, în timp ce spiritele egoiste vor căuta să se zidească pe ele însele deasupra ruinelor lor.