Ilie mustră pe Ahab
Poporul Israel își pierduse treptat frica și respectul față de Dumnezeu, până acolo încât cuvântul Său venit prin Iosua nu mai avea nici o greutate pentru ei. “În zilele lui Ahab, Hiel din Betel a zidit iarăși Ierihonul; i-a pus temeliile cu prețul lui Abiram, întâiul lui născut, și i-a pus porțile cu prețul lui Segug, cel mai tânăr fiu al lui, după cuvântul pe care-l spusese Domnul prin Iosua, fiul lui Nun.”
În timp ce Israel aluneca în apostazie, Ilie a rămas profetul lui Dumnezeu, sincer și devotat Lui. Sufletul lui credincios era nespus de întristat când vedea că necredința și lipsa de loialitate îi despărțeau cu repeziciune de Dumnezeu pe copiii lui Israel și s-a rugat ca Dumnezeu să-și salveze poporul. El a mijlocit fierbinte ca Domnul să nu-și lepede de tot poporul păcătos, ci să-i aducă la pocăință, chiar și prin judecăți, dacă era necesar, și să nu-i lase să meargă încă și mai departe în păcat, forțându-L astfel să-i lichideze ca națiune.
Solia Domnului a venit la Ilie cu îndemnul ca acesta să meargă la Ahab pentru a vesti judecățile Sale, provocate de păcatele lui Israel. Ilie a călătorit zi și noapte până a ajuns la palatul lui Ahab. El nu a cerut permisiunea de a intra și nu a așteptat să fie anunțat după protocol. Fără ca Ahab să se aștepte la aceasta, Ilie se arată înaintea împăratului uimit al Samariei, în veșmintele aspre purtate îndeobște de către profeți. El nu se scuză deloc pentru apariția sa neașteptată, fără invitație, ci, ridicându-și mâinile spre cer, anunță, în Numele viului Dumnezeu care a făcut cerurile și pământul, judecățile ce vor veni asupra lui Israel: “În anii aceștia nu va fi nici rouă, nici ploaie decât la cuvântul meu”.
Acest anunț tulburător privind judecățile lui Dumnezeu provocate de păcatele lui Israel a căzut ca un trăsnet asupra împăratului apostat. El părea paralizat de uimire și groază; și, înainte să-și revină din uluirea sa, Ilie,fără să aștepte să vadă efectul soliei lui, a dispărut la fel de brusc cum venise. Lucrarea lui era de a vesti cuvântul de nenorocire de la Dumnezeu, după care s-a retras imediat. Cuvântul lui zăvorâse comorile cerului, și cuvântul lui era singura cheie care le putea descuia iarăși.
-274-
Domnul știa că servul Său nu era în siguranță printre copiii lui Israel. El nu avea încredere să-l lase în Israelul apostaziat, ci l-a trimis să-și găsească adăpost într-o națiune păgână. L-a îndreptat către o femeie care era văduvă și într-o asemenea stare de sărăcie, încât abia își putea ține zilele cu puțina mâncare pe care o avea. O femeie păgână, trăind în puțina lumină pe care o avusese, se afla într-o stare mult mai bună înaintea lui Dumnezeu decât văduvele lui Israel, care fuseseră binecuvântate cu privilegii deosebite și o mare lumină și cu toate acestea nu trăiau după lumina pe care le-o dăduse Dumnezeu. Cum iudeii respinseseră lumina, fuseseră lăsați în întuneric, iar Dumnezeu nu avea încredere să-și lase slujitorul în mijlocul poporului Său, care Îi stârnise mânia divină.
Iată acum o bună ocazie pentru Ahab și Izabela cea păgână să pună la încercare puterea zeilor lor și să dovedească neadevărat cuvântul lui Ilie. Profeții Izabelei erau în număr de sute. Împotriva tuturor acestora Ilie stă singur. Cuvântul lui a zăvorât cerul. Dacă Baal poate da rouă și ploaie și poate face ca vegetația să crească, dacă poate face ca izvoarele și pâraiele să curgă mai departe, ca de obicei, independent de comorile cerului, ploile cele bogate, atunci împăratul Israelului să i se închine și poporul să spună că el este Dumnezeu.
Ilie era un om supus acelorași pasiuni pe care le avem și noi. Misiunea cu care s-a dus înaintea lui Ahab și declarația lui îngrozitoare privind judecățile lui Dumnezeu cereau curaj și credință. În drumul său către Samaria, izvoarele ce curgeau neîncetat, dealurile acoperite de vegetație, pădurile pline de copaci falnici, înfloritori, tot ceea ce se oferea privirilor sale, strălucind de frumusețe și slavă, hrăneau, în mod firesc, necredința. Cum ar putea să sece aceste șuvoaie care udă țara și despre care nimeni nu știe să se fi oprit vreodată? Însă Ilie nu cultiva necredința. El a mers în misiune cu prețul vieții sale. Credea fără rezerve că Dumnezeu avea să-și smerească poporul apostaziat și că, prin căderea acestor judecăți, avea să-i aducă la umilință și pocăință. El a riscat totul în misiunea care stătea înaintea lui.
-275-
Când Ahab își revine întrucâtva din uimirea provocată de cuvintele lui Ilie, profetul nu mai este. Întreabă stăruitor de el, dar nimeni nu l-a văzut și nimeni nu-i poate da vreo informație despre el. Ahab îi spune Izabelei despre cuvântul prevestitor de nenorocire rostit de Ilie în prezența lui și ea își varsă ura pe care o are față de profet înaintea preoților lui Baal. Aceștia se unesc cu ea pentru a-l osândi și blestema pe proorocul lui Iehova. știrea declarațiilor făcute de profet se răspândi în toată țara, stârnind frica unora și mânia multor altora.
După câteva luni, pământul, neîmprospătat de rouă sau ploaie, se usucă, iar vegetația se veștejește. Râurile, ale căror unde nimeni nu știe să se fi oprit vreodată, scad și pâraiele se sting. Profeții Izabelei aduc jertfe zeilor și îi cheamă zi și noapte să împrospăteze pământul cu rouă și ploaie. Dar incantațiile și păcălelile practicate de ei înainte, pentru a amăgi poporul, nu-i mai ajută acum să-și atingă scopul. Preoții au făcut totul pentru a potoli mânia zeilor lor; cu o perseverență și un zel vrednice de o cauză mai bună, ei au stat și-au tot stat pe lângă altarele lor păgâne, în timp ce flăcările jertfelor se ridică pe toate locurile înalte, iar strigătele înfricoșătoare și implorările preoților lui Baal se aud noapte de noapte prin Samaria cea osândită. Dar nu se ivesc pe cer norii care să oprească razele arzătoare ale soarelui. Cuvântul lui Ilie rămâne neclintit și nimic din ceea ce pot face preoții lui Baal nu-l vor schimba.
Trece un an întreg și începe un altul, și tot nu e ploaie. Pământul este ars de parcă a trecut un foc peste el. Câmpiile înfloritoare sunt asemenea unui deșert învăpăiat. Aerul devine uscat și sufocant, iar furtuna cu praf te orbește și aproape că îți oprește respirația. Dumbrăvile lui Baal nu mai au frunze și copacii pădurii nu aruncă nici o umbră, arătând ca niște schelete. Foametea și setea provoacă și omului, și dobitoacelor o moarte înfricoșătoare.
-276-
Toate aceste dovezi ale dreptății și judecății lui Dumnezeu nu îl trezesc pe Israel la pocăință. Izabela este plină de o furie nebună. Ea nu vrea să se apropie sau să cedeze înaintea Dumnezeului Cerului. Profeții lui Baal, Ahab, Izabela și aproape tot Israelul pun nenorocirea lor pe seama lui Ilie. Ahab a trimis soli la fiecare împărăție și popor în căutarea acestui prooroc ciudat și a cerut fiecărui regat și seminție a lui Israel să jure că nu știu nimic în legătură cu el. Ilie încuiase cerul cu cuvântul său, luase cheia cu el și nu putea fi găsit.
Izabela decide apoi că, din moment ce nu-l poate face pe Ilie să simtă puterea ei criminală, va fi răzbunată dacă-i va nimici pe profeții lui Dumnezeu în Israel. Nici unul dintre cei ce au mărturisit că sunt profeți ai lui Dumnezeu nu ar trebui să trăiască. Această femeie hotărâtă, furioasă, își împlinește lucrarea nebunească, ucigându-i pe profeții lui Dumnezeu. Preoții lui Baal și aproape întregul Israel sunt amăgiți într-o atât de mare măsură, încât gândesc că, dacă ar fi uciși profeții lui Dumnezeu, catastrofa care le provoacă suferința ar fi îndepărtată.
Însă trece și al doilea an și cerurile nemiloase nu dau nici o picătură de ploaie. Setea și foametea își împlinesc trista lor lucrare și, cu toate acestea, israeliții apostaziați nu-și smeresc inimile mândre și păcătoase înaintea lui Dumnezeu, ci murmură și se plâng împotriva profetului lui Dumnezeu care a adus asupra lor această stare îngrozitoare de lucruri. Tați și mame își văd copiii pierind, fără a putea să le vină în ajutor. Și totuși, oamenii se află într-un întuneric atât de teribil, încât nu pot vedea că dreptatea lui Dumnezeu s-a abătut împotriva lor din pricina păcatelor lor și că această îngrozitoare calamitate este trimisă din milă asupra lor pentru a-i salva, oprindu-i să-L tăgăduiască și să-L părăsească total pe Dumnezeul părinților lor.
Multă durere și suferință l-au costat pe Israel pentru a fi adus la acea pocăință necesară pentru redobândirea credinței pierdute și a unui simțământ clar al responsabilității față de Dumnezeu. Apostazia lor era mai îngrozitoare decât seceta sau foametea. Ilie a așteptat și în anii lungi de secetă și foamete s-a rugat cu credință ca, prin nenorocirea lor, inima israeliților să poată fi întoarsă de la idolatrie la loialitate față de Dumnezeu. Însă, în ciuda tuturor suferințelor lor, ei stăteau neclintiți în idolatrie și priveau la profetul lui Dumnezeu ca fiind cauza dezastrului lor. Iar dacă l-ar fi putut vedea pe Ilie în puterea lor, l-ar fi predat Izabelei, pentru ca aceasta să-și poată satisface setea de răzbunare, luându-i viața. Pentru că Ilie a îndrăznit să rostească cuvântul care prevestea nenorocirea, el s-a făcut obiectul urii lor. Din cauza păcatelor nu puteau vedea mâna lui Dumnezeu în judecățile pe care le sufereau, ei punându-le pe socoteala omului Ilie. Nu urau păcatele care îi aduseseră sub nuiaua certării, ci pe profetul cel credincios, unealta folosită de Dumnezeu pentru a denunța păcatele și nenorocirea lor.
-277-
“Au trecut multe zile și cuvântul Domnului a venit la Ilie în al treilea an, spunând: ‘Du-te și arată-te înaintea lui Ahab; și voi da ploaie pe fața pământului’.” Ilie nu ezită să pornească în această călătorie primejdioasă. Timp de trei ani a fost urât și vânat dintr-o cetate într-alta din porunca împăratului și întreaga națiune jurase că nu este de găsit. Iar acum, după cuvântul lui Dumnezeu, avea să se prezinte înaintea lui Ahab.
În timpul apostaziei întregului Israel și în timp ce stăpânul său era un închinător al lui Baal, mai marele casei lui Ahab s-a arătat credincios lui Dumnezeu. Cu riscul propriei vieți, el i-a salvat pe profeții lui Dumnezeu, ascunzându-i câte cincizeci într-o peșteră și hrănindu-i. În vreme ce slujitorul lui Ahab caută prin împărăție izvoare de apă și pâraie, i se arată înainte Ilie. Obadia avea respect pentru profetul lui Dumnezeu, dar când Ilie îl trimite cu o solie către împărat, este de-a dreptul îngrozit. El vedea primejdie și moarte atât pentru sine, cât și pentru Ilie. Se roagă stăruitor să nu-i fie sacrificată viața; însă Ilie îl asigură prin jurământ că îl va vedea pe Ahab în ziua aceea. Profetul nu vrea să se ducă la Ahab altfel decât ca un sol al lui Dumnezeu, pentru a impune respect, și trimite un mesaj prin Obadia: “Iată, a venit Ilie!” Dacă Ahab dorește să-l vadă pe Ilie, are acum ocazia să vină la el. Ilie nu se va duce la Ahab.
-278-
Cu uimire amestecată cu groază, împăratul aude solia că Ilie, de care se teme și pe care îl urăște, vine pentru a se întâlni cu el. L-a căutat mult timp pe profet pentru a-l nimici și știe că Ilie nu și-ar fi periclitat viața venind la el dacă n-ar fi păzit sau nu ar aduce vreo prevestire îngrozitoare. El își amintește de brațul uscat al lui Ieroboam și decide că nu este un lucru cuminte să-și ridice mâna împotriva trimisului lui Dumnezeu. Și, înfricoșat și tremurând, cu o mare suită și o etalare impozantă de armate, se grăbește să-l întâmpine pe Ilie. Iar când se întâlnește față în față cu omul pe care l-a căutat atât de mult, nu îndrăznește să-i facă rău. Împăratul atât de pătimaș și plin de ură împotriva lui Ilie pare să fie neputincios și lipsit de curaj în prezența lui. Când îl întâlnește pe profet, nu se poate abține să nu se exprime în limbajul inimii sale: “Tu ești acela care tulburi pe Israel?” Ilie, indignat și gelos pentru slava și onoarea lui Dumnezeu, răspunde cu îndrăzneală la atacul lui Ahab: “Nu eu am tulburat pe Israel; ci tu și casa tatălui tău, fiindcă ați părăsit poruncile Domnului.”
Profetul, ca mesager al lui Dumnezeu, condamnase păcatele poporului, vestind asupra lor judecățile lui Dumnezeu, venite din pricina răutății lor. Iar acum, stând singur, conștient de nevinovăția sa, cu aceeași integritate neclintită, înconjurat de suita de oameni înarmați, el nu se arată deloc intimidat și nici nu manifestă o curtoazie cât de mică față de împărat. Omul căruia Dumnezeu i-a vorbit și care înțelege clar modul în care Dumnezeu îl privește pe om în decăderea lui păcătoasă nu are ce scuze să-i prezinte lui Ahab și nici onoruri. Ca trimis al lui Dumnezeu, Ilie poruncește acum, iar Ahab se supune îndată, ca și cum Ilie ar fi monarhul, iar el vasalul.